Rușii au alungat pe domnitorul Barbu Știrbey din Țara Românească și pe Grigore Ghica din Moldova și au destituit funcționarii, printre care s-a numărat și doctorul Davila. Francezii îl chemau pe Davila să se întoarcă acasă ,dar el știa că are o misiune de îndeplinit în România. Nu a durat mult și turcii i-au bătut pe ruși  și i-au alungat de pe pământul românesc. Revenit la spital, Davila completează personalul cu medici austrieci, înființează o farmacie, și  o școală de felceri și de chirurgi, organizând totodată un laborator de analize, o bibliotecă medicală și un muzeu de anatomie. Davila este primul care a încercat în 1855 transfuzia de sânge, tratamente moderne și  vaccinul antivariolic.  Un doctor Gussi, nu credea  că învățamântul de medicină și farmacie va avea șanse de supraviețuire, complotând împotriva lui Davila. Doar intervenția lui Napoleon al III-lea și subvențiile trimise de el  l-au ajutat pe Davila să-și continue proiectele. Pentru că, între timp a înființat și o școală de medicină veterinară și un serviciu de ambulanțe și spitale temporare. Doctorul Davila avea de rezolvat ,în afară de chirurgie și medicină generală, epidemiile de boli contagioase ,afecțiunile sifilitice și scabie. Ca profesor universitar a predat chimie, clinică medicală, patologie generală. Împreună cu soția sa, Anica Davila, se preocupă de acte filantropice, înființând azile  pentru fete și băieți neajutorați, iar mai târziu o școală pentru surdo-muți. Azilul de fete se numea ”Elena Doamna” și de el s-a ocupat îndeaproape și regina Elisabeta. În 1869 Carol Davila a înființat Facultatea de Medicină. Întâlnind la tot pasul oameni necăjiți și bolnavi, a dat ordin ca aceștia să fie consultați gratuit. S-a străduit pentru eradicarea epidemiilor de tifos, tuberculoză, dizenterie, malarie, holeră, sifilis. Consultând și tratând sute de bolnavi, nu de puține ori s-a îmbolnăvit grav, fiind la un pas de moarte.

Tragedia vieții sale a fost că  Anica Davila, devotata sa soție, a fost tratată greșit de către un confrate cu stricnină în loc de chinină și a murit otrăvită. Pe lângă multele îndatoriri medicale, a rămas să crească singur patru copii. Pentru că regele Carol I i-a arătat toată admirația ș tot sprijinul în1876, la înființarea Societății de Cruce Roșie, Carol Davila a devenit ținta răutăților și intrigilor unor confrați. Prin  Societatea Medicală pe care a înființat-o, s-a facilitat schimbul de cunoștințe între medicii români și cei europeni. Absolvenții de medicină propuși de Davila au putut pleca la marile universități din Europa, de unde s-au întors cu doctorate, devenind ulterior universitari cunoscuți în toată lumea. Carol Davila a avut un impact profund asupra medicinei românești, reușind să creeze un sistem medical modern și funcțional într-o perioadă de tranziție pentru România. Moștenirea sa rămâne una dintre cele mai importante din istoria medicinii românești, iar influența sa este resimțită și astăzi. Unul din cei patru fii ai săi, dramaturgul Alexandru Davila, a scris piesa ”Vlaicu-Vodă”. Facultatea de Medicină și Farmacie din București poarta numele Carol Davila. La fel și Spitalul Militar Central din București, poartă  numele doctorului general Alexandru Davila. Sloganul preferat al lui Davila a fost: ”Prin inimă am trăit, prin inimă am să mor!”

Bibliografie: Inegalabilul Davila, București, 2024

Iolanda Lupescu

Articolul Revoluționarea medicinei din România apare prima dată în Ecoul muntilor.

          După declanşarea Primului Război Mondial şi desfăşurarea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 principesa Maria s-a situat în tabăra pro-Antanta. În perioada de neutralitate, septembrie 1914-august 1916, marile personalităţi politice ale vremii au avut păreri diferite în ceea ce privea poziţia României. Regina Maria a avut un rol incontestabil pe care documentele de arhivă şi memorialistica vremii le reflectă cu prisosinţă.

          Moartea regelui Carol I „a consternat pe germanofili, dar a ridicat o piatră de pe pieptul antantofililor, care ştiau ce adversar ireductibil aveau în defunctul suveran”. Principesa Maria a primit cu bucurie hotărârea de la Sinaia pentru că, aşa cum  a scris în „Povestea Vieţii mele”, „… unchiul meu şi cu mine, după ce ne trebuiseră atâţia ani ca să devenim prieteni, ne găsirăm chiar de le început din instinct şi în chip de neînlăturat în tabere opuse”. Peste ani, regina consemna „sentimentul de naţionalitate se deşteaptă neînfrânt în orice bărbat şi în orice femeie; e absolut cu neputinţă să rămână cineva măcar pe jumătate neutru”, sau „chiar sângele ce-mi curgea în vine era o garanţie că inima îmi bătea împreună cu a României”.

          Principele Ferdinand era „cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui”, dar nu şi-a exprimat părerea nici în Consiliul de Coroană, nici în relaţiile cu oamenii politici. Din momentul încoronării, pentru tânăra familie regală „se deschidea o pagină nouă, plină de temeri, solemnă, bogată în neştiute desfăşurări, grea de îngrijorări neghicite”, situaţie pe care regina Maria a ştiut să o gestioneze, în interesul său, al ţării şi, indirect, al Angliei şi Rusiei.

          Regina Maria s-a împlicat activ în politica ţării, colaborând cu Ernest Ballif, aghiotantul său, cu Barbu Ştirbei şi Ion I. C. Brătianu, având întâlniri cu misiuni diplomatice la Bucureşti, pregătind evenimentele ce vor urma. La sfatul acestora, nu a ezitat să scrie ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi regelui George al V-lea al Angliei, exprimând dorinţele teritoriale ale României, justificându-le pe temeiuri istorice, juridice, etnice şi religioase.

         Negocierile au fost lungi, deoarece Rusia nu era de acord cu toate cerinţele exprimate de România, dar poziţia noastră a fost fermă. Toate acestea au făcut ca la întâlnirile pe care primul ministru Ion I. C. Brătianu le-a avut cu Camile Jean Blondel la 5/18 mai 1915, la 23 iunie/6 iulie, la Calais, unde a avut loc o întrevedere cu ministrul de externe francez Theophile Delcasse şi premierul britanic Henry H. Aquith, să se ajungă la „un acord privind satisfacerea cererilor guvernului de la Bucureşti în vederea intrării României în război de partea Antantei.”

          În timpul neutralităţii, Regina Maria a fost „asediată” şi de reprezentanţii Puterilor Centrale, care ştiau ce influenţă are aceasta şi au încercat să o determine să acţioneze în direcţiile dorite de ei. Însă regina a dat dovadă de tact şi diplomaţie, evitând răspunsuri directe, rămânând fidelă crezului ei.

          Era la curent cu toate negocierile, chiar şi cu înţelegerile secrete dintre Rusia şi Franţa, având grijă să vegheze şi asupra regelui în inima căruia se dădea o luptă grea. „În ceasul de cumpănă el va face jertfa, dar că nu voia s-o facă prea devreme ci numai în ultimul moment, ca să înlăture grozăviile războiului cât se putea mai mult.” Tot în memoriile sale, regina motivează implicarea ei în evenimente astfel: „Împrejurările mă făcură să fiu amestecată în toate, mai aproape decât sunt de obicei reginele. Se socotise că umerii mei nu sunt destul de puternici pentru a purta unele greutăţi, şi inima mea fusese socotită destul de largă pentru a cuprinde vitejia de care era nevoie; aşa încât nu eram ţinută de miezul lucrurilor; de câte ori se simţea nevoia se cerea sprijinul, sau ajutorul meu.”

          Nu e de mirare că Regina a fost printre puţinele persoane care au ştiut despre semnarea convenţiilor cu reprezentanţii Antantei din 4/17 august 1916 şi faptul că la 14/27 august urma ca România să declare război Austro-Ungariei.

          Războiul de Întregire a fost perioada de efervescentă activitate a reginei Maria, care s-a implicat în majoritatea problemelor de ordin politic şi militar, asigurarea resurselor şi condiţiilor pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. La Bucureşti, până la evacuarea Casei Regale la Iaşi, s-a implicat în activitatea legată de activitatea „spitalului meu”, dar  şi de Sanatoriul Gerota, spitalele Colţea şi Brâncovenesc, unde erau internaţi răniţii, cărora le ducea flori, bomboane, ţigări şi îi sprijinea moral.

          Cu toată durerea pricinuită de moartea ultimului său fiu, Mircea, la 20 octombrie/2 noiembrie a găsit puterea să viziteze spitalele din Bacău, Roman, Teţcani, Comăneşti, Târgu Ocna şi Adjud, unde „mă bucurai văzând doamnele, doctorii credincioşi la posturile lor.”

          În iarna şi primăvara anului 1917 a străbătut Moldova, vizitând şi inspectând spitalele unde erau internaţi bolnavii şi răniţii, trupele aflate în cantonamente sau pe terenurile de instrucţie, a fost alături de rege sau unii generali ai armatei în momente importante din viaţa ţării, fiind un sfătuitor şi un sprijin moral incontestabil, ceea ce i-a adus şi numele de „mama răniţilor”.

         Revenirea reginei la Bucureşti a fost pentru aceasta o bucurie imensă: „Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Ne-am întors victorioşi.” În lunile care au urmat, împreună cu regele Ferdinand I a vizitat oraşe şi sate din Ardeal, apoi a fost prezentă în mijlocul ostaşilor la trecerea Tisei.

Locul şi rolul reginei Maria în perioada Războiului de Întregire a fost incontestabil. Chiar şi cei mai înfocaţi critici, între care şi Constantin Argentoianu, i-au recunoscut meritele: „Oricâte greşeli ar fi făcut regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste.”

Ilie ALEXANDRU

Articolul Portret subiectiv de asiduu cititor: Regina Maria apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proiectul său a ținut cont și de peisajul pitoresc, șoseaua lui înconjurând prăpăstii , stânci și ponoare. În 1881, regele Carol I a trecut pe podul de peste Bistrița, din Borca, plănuit și construit tot de Petrea Diaconului. Regele a trecut și peste muntele Stânișoara, înspre moșia sa din Broșteni și a fost adânc impresionat de minunata panoramă ce se deschide de pe vârful acestui munte , dar și de măiestria cu care a fost construită șoseaua.

Întrebând pe Ion Brătianu de numele inginerului care a construit șoseaua, regele Carol I a fost uimit să afle că specialistul era un țăran. A dorit să-l cunoască și a rămas uimit de frumusețea fizică a acestuia. În fața lui stătea un bărbat înalt și zvelt, cu plete inelate, îmbrăcat în costum popular. Regele l-a întrebat unde a învățat inginerie, iar Petrea Diaconului i-a răspuns că muntele Stânișoara l-a inspirat când mergea cu oile la păscut. Regele Carol I l-a decorat pe țăranul-inginer Petrea Diaconului cu ordinal ”Coroana României”, fiind cel dintâi civil care a primit această medalie. Petrea Diaconului a fost tatăl lui Ionel Diaconescu, fost prefect al județului Neamț. În comuna Borca mai sunt câteva familii Diaconescu, ce îl au stră-străbunic pe Petrea Diaconului.

Iolanda Lupescu

Bibliografie: Teleor, D., “Anecdote despre mari personalități române”, Editura SAECULUM VIZUAL, 2016; ”Din viața regelui în anecdote”, culegere, anul și editura necunoscute .

Articolul Regele Carol I și “inginerul” – țăran Petrea Diaconului apare prima dată în Ecoul muntilor.