Totuși, primul mare eveniment al sezonului era Revelionul, când se organizau petreceri în mai multe locații din oraș, cele mai cunoscute fiind cele de la Continental, Regal sau Cercul Militar, unde petrecerea se termina a doua zi cu ciorba de potroace. De asemenea, lumea bună se aduna și în case particulare, precum cea a lui Mișu Bach, unde se mânca, se dansa și se desfășurau jocuri de societate. O astfel de petrecere organizată într-o casă particulară era o onoare deosebită pentru gazdă, însă și cheltuielile erau exorbitante, făcându-se din timp comandă de zeci de sticle de șampanie, icre negre și diverse alimente exclusiviste (Unde s-a petrecut de revelion, în „Reformatorul”, 1 ianuarie 1937, Anul XX, nr. 951).

Ulterior, în următoarele trei luni se organizau serate dansante, baluri mascate și diverse evenimente filantropice la Cercul Militar, Continental, Regal, Teatrul Roxy etc. Sosirea participanților se făcea începând cu ora 22, când își făceau apariția mașinile, trăsurile și cupeele cu „doamne în toalete de seară cu o eleganță desăvârșită, iar domnii în smokinguri impecabile, care rivalizau cu frumoasele uniforme ale ofițerilor, în timp ce unii făceau notă discordantă prin  costumele naționale” (Serată dansantă, în, „Reformatorul”, 17 februarie 1930, Anul X, nr. 596..

În cazul balurilor mascate, majoritatea cu scop filantropic, interioarele locațiilor erau decorate cu ghirlande, draperii tricolore, jocuri de lumini, lampioane chinezești, canapele etc. Odată intrați în această nouă dimensiune propusă de organizatori, participanții, cu diverse accesorii vestimentare menite să acopere identitatea, intrau în vorbă cu ceilalți invitați, dansau sau serveau o băutură la barul amenajat în interior. La unul dintre aceste baluri mascate, într-una din încăperile retrase ale Cercului Militar a fost amenajată o „tavernă”, unde se puteau retrage cei vlăguiți de dans și cei care doreau să bea un pahar de vin departe de privirile indiscrete (Sport, în „Avântul”, 5 martie 1939, Anul XI, nr. 160, p. 4.). Apoi, reveneau la petrecerea din sala cea mai mare, care continua până în zorii zilei.

Un caracter aparte îl aveau balurile tematice, cum a fost cel organizat  pe 24 februarie 1934 de către societatea de vânătoare „Căprioara”, la care au participat invitați din Neamț, Roman, Iași și Bacău. Cu prilejul acestui eveniment, sala Cercului Militar a căpătat un aspect rustic vânătoresc, cu unelte și panoplii vânătorești, fiind de nerecunoscut pentru cei care o mai frecventaseră. Invitații s-au servit cu bucate vânătorești și alte delicatese culinare din bufete bogate de mâncare, iar vinul și șampania au fost la discreție. După toasturile ținute de unii invitați, Ernest Kirculescu, gazda evenimentului, a dat startul sesiunii de cotillion (dans de societate pe perechi), sub acordurile celor două orchestre de jazz angajate pentru eveniment (Balul Căprioara, în „Avântul”, 10 martie 1934, Anul V, nr. 126.).

Aceste evenimente, dedicate în special elitei societății pietrene din perioada interbelică, constituiau o modalitate de petrecere a timpului liber în sezonul rece, când activitățile cotidiene erau limitate de vreme, iar interacțiunile sociale erau favorizate de astfel de petreceri.

Mihai-Andrei NICA

Articolul Baluri, serate și petreceri în Piatra-Neamț în perioada interbelică apare prima dată în Ecoul muntilor.

Materialul întocmit de silvicultorul nostru s-a datorat convorbirilor acestuia cu Ana Gh. Ţuţuianu, născută Găină, din satul Neagra, înainte de moartea centenarei femei, la 1 ianuarie 1927. Cetăţeanca din satul amintit, component al comunei Bicaz „împlinise la 1 ianuarie 1927 una sută ani, fiind născută la 1 ianuarie 1827” şi că, până „în ultimele zile istorisea evenimente cu valoare istorică din lunga ei viaţă”, aşa cum se afirma despre longeviva munteancă.

Redăm câteva „crâmpeie” din cele mai sugestive din articolul publicat, cu remarca că femeia murise în data de 21 februarie 1927: „Când Muscalul era stăpân pe Ţara Moldovei aveam vre-o şase ani, apoi sub craiul Mihăiţă Sturza mult bine era, căci tare era bun şi milos: îi erau dragi şi ţiganii”. (…) La 40 eram nevastă tânără şi eram crâşmăriţă în hotar când românii Ardeleni au vroit să se unească cu Neamţul. Ungurii vin dincolo de vamă, prin vite de la Români şi tae trei boi. Pe Popa român îl leagă. Când jefuiau mai bine, paznicul (straja) din vârful muntelui începu să strige: Tulvoi… musco amor… (Tâlharii… muscalii…iute…). Veneau ruşii pe la Chei şi li se vedeau sclipind coiful din cap. Ungurii au fugit, iar popa român l-au spânzurat în dealul Balajului”.

Mai departe Ana Ţuţuianu arată că a fost „mare turburare în Ţara Moldovei şi pe crai l-au alungat.) şi a venit Grigoriţă Ghica”. Săteanca noastră ne mai spune că nu după mult timp „vine iarăşi Rusu în ţară apoi Neamţu care ţinea cu craiul nostru”.

Bătrâna recita, ne spune acelaşi corespondent, „cântecul ardelenilor din 48”: „Pe dealul Feleacului/ Merge oastea Iancului/ Oastea îi numai de ţărani/ Cu plete lungi şi sumani”.

Centenara noastră are cuvinte de laudă şi înaltă cinstire pentru domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii de la 1859: „Trimite D-zeu pe Cuza la noi. El a dat pământ la fiecare şi tare îi erau urâţi ciocoii. Venea şi vorbea cu ţăranii şi a dormit într-o noapte la popa Nicolae la Bicaz. Era iubit de popor şi, după abdicarea lui, mulţi au plâns căci mult bine a făcut ţărei. Tare îi erau urâţi ciocoii; nu l-a mai lăsat nici pe cruceriu de la noi să mai ia dare de la podul din Bicaz.”.

Nu-i scăpa nici amintirile de la 1877: „Dorobanţii noştri au trecut Dunărea şi au bătut pe Turc la Plevna şi au prins pe Osman Paşa”.

În încheiere, brigadierul silvic transformat în reporter, arată că „defuncta dădea multe date de interes local, atât de preţioase monografiei satului, spunând când a cunoscut ea satul erau numai patru case, astăzi sunt peste 200 de case.”.

Aşadar, o cronică vie prin intermediul bătrânei seculare, transformată într-o cronică de ziar, despre vremurile de altădată ale meleagurilor bicăjene, pline de reverbaţie istorică şi patriotism, interesantă, impresionantă şi plină de culoare locală.

Gheorghe RADU

Articolul Spicuiri de presă veche. Amintiri de la o centenară de acum un veac apare prima dată în Ecoul muntilor.