Dumitru Platon s-a născut la 13 octombrie 1891 în localitatea Ceahlău, comuna Hangu, județul Neamț, fiind fiul lui Toader și al Anei Platon. Făcea parte dintr-o familie numeroasă de munteni (8 frați), a cărei evoluție a fost marcată de dispariția prematură a tatălui și de traiul greu al omului de la munte, nevoit să trudească continuu pentru a-și asigura existența.

Urmează cele șapte clase primare și gimnaziale în Ceahlău și Hangu unde va deprinde, de la învățătorii săi, dragostea pentru literatură, științe și religie. Tot acolo va fi învățat ce-i dragostea față de patrie, spiritul de dreptate și respectul față de valorile naționale. De la 16 ani, după ce-a rămas orfan de tată, a început să lucreze, iar la fiecare salariu își cumpăra o carte. Pleacă apoi pentru a urma stagiul militar la Piatra-Neamț, ajungând până la gradul sergent. Reîntors în satul său natal, lucrează în domeniul forestier pentru a-și asigura existența și a-și ajuta frații mai mici.

La 15-28 august 1916, armata română intră în război alături de armatele Antantei, trece granița de pe Carpații Orientali și începe operațiunile militare pentru dezrobirea fraților lor din Transilvania. Tânărul Dumitru Platon se înscrie voluntar pentru a pleca pe front și este încadrat în Regimentul 15 Infanterie Războieni, cu care va participa la război până în toamna anului 1919. În lunile septembrie-octombrie 1916, luptă alături de camarazii săi cunoscând, rând pe rând bucuria unei victorii, dar și suferința și înfrângere.

După înfrângerea armatei române și căderea capitalei București în mâinile inamicului, îl regăsim în luptele pentru apărarea fortăreței Moldova unde, în decembrie 1916, este rănit și scos din luptă. Urmează o perioadă de vindecare și refacere (1917) și apoi reîntoarcere la unitatea sa. După încheierea armistițiului și apoi a păcii de la Buftea- București cu Puterile Centrale, armata română este obligată să demobilizeze, iar Dumitru Platon se întoarce în satul său natal (mai 1918).

Ca urmare a decretului de mobilizare emis de regele Ferdinand I la 28 octombrie – 10 noiembrie 1918, revine în cadrul Regimentului 15 Infanterie Războieni, cu care va participa la campania din Transilvania. În lunile noiembrie – decembrie 1918, va trăi evenimentele unice din viața românilor transilvăneni, legate de actul Marii Uniri din 1 Decembrie 1918.

În anul 1919, sergentul Dumitru Platon participă împreună cu Divizia a 7-a Infanterie, comandată de generalul Traian Moșoiu, la cele două campanii militare întreprinse de armata română pentru eliminarea pericolului bolșevic maghiar din Transilvania, apoi din Ungaria. Ajunge cu unitatea sa până la Budapesta, având astfel ocazia să observe și să descrie realitățile sociale și economice din capitala Ungariei. În noiembrie 1919 se întoarce în țară și asistă la unul dintre momentele importante ale vieții politice din România Mare, și anume exercitarea, pentru prima dată, a votului universal în alegerile parlamentare.

După încheierea războiului revine în Ceahlău, integrându-se în viața civilă. Ca o recunoaștere a participării sale în războiul pentru întregire națională, în anul 1921 va fi împroprietărit cu 2,50 ha de teren în localitatea Ceahlău. În anii următori lucrează ca muncitor forestier, apoi ca pădurar pe Domeniul marelui proprietar Mihai Dimitrie Sturdza. Spre sfârșitul perioadei interbelice, în anii 1938-1940, manifestă simpatii politice legionare, fără a fi un membru militar al Mișcării Legionare.

După anul 1945, când în România începe instaurarea regimului comunist, va fi urmărit și șicanat timp de doi ani de Securitate pentru presupusa activitate legionară. Din acest motiv va fi nevoit să se ascundă prin păduri sau fânețe pentru a evita arestarea. Pentru a-și putea întreține familia (avea 3 băieți și 2 fete), se angajează mai întâi la Sovromlemn, unde lucrează ca măsurător la schelă, apoi ca agent agricol la Camera Agricolă din Ceahlău. Refuză orice implicare politică, ținându-se departe de ademenirile comuniștilor.

În comunitatea sa, Dumitru Platon era o prezență vie, un om respectat, un bun gospodar și-un sfătuitor al semenilor lui. Duminica și-n zilele de sărbătoare, când oamenii satului se adunau în „centru”, îl regăsim în mijlocul lor povestindu-le din experiența sa de viață sau din cărțile și revistele pe care le citise. De astfel, lectura a fost marea sa pasiune. Citea tot ce prindea în mână din literatura română și universală, dar și cărți de știință și tehnică. În biblioteca sa, impresionantă pentru un sătean din Munții Bistriței, se regăseau operele complete ale lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Mihail Sadoveanu (avea colecția de romane legată frumos în piele), dar și romane franțuzești. Cunoștea pe de rost foarte multe poezii scrise de Eminescu și îi plăcea să cânte romanțe pe versurile mareului nostru poet. De asemenea avea în bibliotecă multe cărți despre rege și Casa regală. După anul 1948 le-a îngropat în pădure, iar atunci când au început perchezițiile în sat s-a dus și le-a ars.

Curiozitatea și dorința sa de cunoaștere se observă și din faptul că avea în bibliotecă Ziarul științelor și al călătoriilor. Dumitru Platon a fost și-un „bibliotecar” sui generis al comunității sale, împrumutând adeseori cărți și reviste sătenilor sau persoanelor care aveau domiciliul forțat în Ceahlău, pentru a le lectura. Era poreclit „Solomonaru” (după numele regelui Solomon din Biblie, iar nu de la solomonari, vracii din tradiția populară), pentru că era considerat un învățat al satului. Consătenii veneau la el pentru a le redacta scrisori, cereri sau pentru a-i cere sfaturi.

O altă pasiune a sa pe care a deprins-o  fie din practica directă, fie din lecturi, a fost apicultura.

După o viață îndelungată și zbuciumată, plină de bucurii și de împliniri, a murit la 4 martie 1973. Încheiem aici scurta prezentare biografică cu o caracterizare succintă al lui Dumitru Platon, făcută de fiul său, Mihai: „Tata a fost un bun gospodar, un om muncitor care se pricepea să facă de toate, un mare iubitor de carte, respectat de către săteni, un om care a iubit mult viața.”

Jurnal de război 1916-1919 (fragmente). Sergent Dumitru Platon

„Anul 1916

7 septembrie

Un aeroplan inamic a aruncat asupra satului Ola-Falu, în care era Brigada noastră campată, trei bombe.

Homorod, 13 septembrie

Toamna (pe câmpul Ardealului)

Se scutură frunza cărare

Și vântul geme trist în crengi,

Din crâng s-a dus orice cântare,

Doar corbii rătăcesc pribegi

Purtați de vânt aleargă norii

Din miazănoapte-n miazăzi,

În lungi șiraguri fug cocorii

Alt câmp cu flori spre a găsi.

În tufe nu mai cântă mierla

Zăvoiul pare amorțit,

S-a dus din el privighetoarea,

Lăsându-l trist și pustiit.

Doar vântul suflă cu putere

Și ploaia cade pe fereastră

S-au dus în stol și rândunele

Și s-au pierdut în zarea albastră.

Ne-am dus și noi lăsând părinții

Să se mângâie cu speranța,

Rugând pe dumnezeu și sfinții

Spre a ne proteja viața.

Bătrâni, femei, doresc feciorii,

Ce astăzi luptă în Ardeal

Plecați să-și facă datoria

Pe urmele lui Decebal.

Se duce frunza-ngălbenită

Plutind în aer călătoare,

Un om, o frunză, mai nimica,

E vis plutind sub cer, sub soare”.

Mihai LOSTUN

Articolul Jurnal de război – 1916-1919: Dumitru Platon din Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

– Luaţi-vă gândul de liberare! Ţara arde-n foc! Mâine plecăm pe front! Ne vom opri la Moscova!, le-a zis comandantul. Unde naiba o fi Moscova asta? gândeau soldaţii. Probabil că vom merge o zi două, o cucerim şi pe la sfârşitul săptămânii suntem înapoi. N-a fost aşa. Tata, deşi avea doar patru clase, a învăţat să conducă maşini şi a fost încadrat ca şofer la o unitate de aviaţie. Aşa e trecut în livretul lui militar. Au trecut Prutul, apoi Nistrul fără prea mare rezistenţă. Erau la Cotul Donului. Nu mai aveau mult până la Moscova. Aşa li spusese: „Cucerim Moscova şi mergem acasă! Dar aveau mari lipsuri. Comandorul român, Bezim, un om sobru, dar cu frica lui Dumnezeu, se pare, a ales câţiva soldaţi şi le-a spus:

-Avem nevoie de găleţi şi de apă! Mergeţi pe unde daţi de câte o fântână. Staţi ascunşi! Ruşii au peste tot partizani. De vine o femeie sau un bătrân cu două găleţi să ia apă, explicaţi-le, majoritatea rupeau ruseşte, şi luaţi una. Dacă abuzaţi de cineva vă împuşc fără judecată! Toţi ştiau că nu glumea.

Tata a plecat cu încă trei colegi. Aveau puştile şi ceva muniţie, dar dacă ar fi fost atacaţi nu făceau faţă. Au colindat o parte din stepele ruseşti până au dat de o fântână. Apă era, dar nimeni nu venea să o ia.

Spre seară a apărut un moş cu o barbă lungă, cu o găleată ceva mai mare decât cea obişnuită. Mare dilemă: moşul nu avea două găleţi, dar avea una mai mare. Era seară şi ei nu găsiseră măcar o găleată. Au ieşit cu puştile în faţa bătrânului. Nu s-a speriat. L-au salutat apoi i-au explicat în rusa lor stâlcită de ce sunt acolo.

-Dragii moşului, am vreo doi kilometri până acasă. De acolo vin ca să duc apă. Dacă vreţi să mă împuşcaţi, mi-am trăit viaţa, dacă vreţi găleata, luaţi-o, dar n-am picătură de apă acasă. Vă văd tineri. De mă ajutaţi să duc găleata acasă vă mai dau una, că mai am ciubere.

Suna a ambuscadă. Cei patru s-au înţeles din priviri şi au acceptat propunerea moşului. Au convenit, ca pe rând să ducă găleata, iar ceilalţi să fie atenţi. Nu le-ar fi stricat nişte „fapte de vitejie”. N-au avut parte. Erau tineri şi antrenaţi aşa că cei 15-20 litri, cât avea găleata, n-au însemnat prea mult pentru ei. Au ajuns la un bordei sărăcăcios de chirpici. Au intrat cu greu în el, după ce l-au verificat, deşi moşul i-a încredinţat că nu are nici un gând ascuns.

-Măi băieţi, vă văd tineri şi frumoşi! Unde mergeţi?

-La Moscova, moşule!

-Păcat de voi! Nu veţi vedea Moscova!

-Hai moşule, ce ştii mata?

-Măi băieţi, mă împuşcaţi sau nu, hai să vă arăt ceva!

S-a aplecat şi de sub un pat, am uitat să spun că avea lut pe jos, a ridicat două scânduri şi a scos o carte sfântă. Nu ştiu ce era.

• Citiţi! i-a îndemnat rusul.
• Nu ştim!
• Cum adică, văd că vorbiţi destul de bine ruseşte.
• Am învăţat să vorbim de când ai noştri conducători nu ne lasă să stăm lângă muierile noastre,

dar nu ştim a citi.

• Dacă eraţi hotărâţi să mă împuşcaţi, o făceaţi până acum. Dar ce o să vă spun n-o să vă placă. De unde sunteţi?
• Hai, las-o baltă, moşule, nu se vede şi se aude că suntem români?
• România-i mare şi era frumoasă, dar de unde sunteţi?

Se gândeau că moşneagul întinde vorba pentru a da timp unor acoliţi să-i găsească acolo şi să le facă felul. Aşa că tata îi spune:

-Moşule, am fost cât se poate de înţelegători. Atât cât se permite în vreme de război. Te-am înţeles, te-am ajutat omeneşte, deşi ordinele noastre nu sunau aşa, dar nu avem chef să dăm nas cu toate neamurile matale sau cu toţi celovecii de prin zonă! Eu sunt de la poalele Ceahlăului, din Grinţieş, dar voi, ruşii nu aveţi de unde să ştiţi zonele. Voi luaţi totul la grămadă! Sau aţi luat. Hai hotărăşte-te!

-Grinţieş, zice moşul liniştit, ca şi când ar fi stat să savureze o pipă. Eşti de acolo?

-Da şi nu-mi e ruşine!

-E haraşo pe acolo. În 1917, când o parte dintre noi, ruşii, ne retrăgeam, am luat masa în vârful Highişului, apoi vreo trei săptămâni am fost încartiruiţi în Grinţieş. Îl cunoşti pe Dumitru Racaru, pe Ilie Acinăşiţei, pe Arghil Feraru, pe Grigore Andrieş, ăla de pe dâmb?

Tata a rămas cu gura căscată. Erau consătenii şi vecinii lui. A uitat de ambuscade şi de alte pericole. I se părea de necrezut. În plin război, departe de ţară, să-ţi vorbească cineva străin despre vecinii tăi ca şi când ar fi fost prieteni sau neamuri. Părea ceva fantastic, ireal, greu de imaginat.

-Da, straşnici oameni! Gospodari, continuă bătrânul. Ne-am simţit acolo ca acasă. Erau de-ai noştri ce se mai dădeau la hazaicele voastre, dar noi eram liniştiţi şi-i domoleam şi pe ceilalţi. A fost haraşo!

-Nene …

-Nu mai contează cum mă cheamă. Mă veţi împuşca voi sau ruşii ce au aflat că aţi fost pe aici… Dacă-mi daţi voie o să vă citesc ceva, ce scrie în această carte sfântă.

-Tu, ăla din Grinţieş, du-te în Răstoacă, la Racaru, unde  am ascuns o găleată zincată cu bani de aur şi de argint.  N-o să mai ajung să-i mai văd vreodată. Sunt ai voştri, deşi au fost luaţi din alte părţi. Nici acum nu a fost descoperită comoara, de-o mai fi. Tata era răscolit de cel ce ştia multe despre Grinţieş, asemeni lui.

-Ziceaţi că mergeţi la Moscova? mai zise bătrânul luând în mână ceaslovul slinos.

-Păi cum altfel? Mai avem oleacă?

-Ha, ha ha! Mamaligă, malako, Românie daleko. Dar şi Moscova e departe. Păcat de voi, măi băieţi, că sunteţi tineri, frumoşi şi vă văd şi buni la suflet! N-o să vedeţi Moscova! Uite ce zice în astă carte: de aici o să vă întoarceţi, care o să mai apucaţi. Aripa „vulturului” se va frânge în două şi va pierde războiul. Va fi mare vărsare de sânge. O vreme va rămâne aşa, dar când se va reface „aripa vulturului” va fi vai şi amar de tine „răsăritule”! Se va şterge de pe harta lumii şi va fi împărţit în nouă părţi.

Aşa îmi povestea tata prin anii ’60, ’70, când URSS-ul domina mare parte din Europa, iar în România PCR-ul era în floare. Povestea lui sau cel puţin previziunea era neverosimilă. Bunul simţ mă obliga să-l ascult. Şi apoi nu suna prea rău. Ştiam unele istorisiri despre ruşi de la mama, învăţasem la istorie că ne-au confiscat tezaurul şi nu-i aveam la inimă. Îmi doream să li se întâmple ceva rău…

Ilie ALEXANDRU

Articolul Amintiri de la tata. Din război apare prima dată în Ecoul muntilor.