La vârsta de 5 ani, mama sa a decedat. La vârsta de 6 ani prin lucrările tatălui său, Pavel Ţifui a fost nevoit să se mute în comuna Ceahlău. Tatăl său s-a recăsătorit cu Ioana Zaiţ în 1912.

Ion Ţifui a devenit ajutor de dragoman (manipulant de păduri), până la vârsta de 21 de ani, când a plecat în armată (1926), la Jandarmi, unde a fost sergent.

După efectuarea stagiului militar, s-a lăsat la vatră. După doi ani s-a căsătorit cu Lungu Maria.

Până la anul 1939 a fost muncitor. În anul 1939 a fost luat în concentrare, după care a început războiul, unde a luptat şi el pe frontul din est (către ruşi). După respingerea trupelor sovietice, s-a întors frontul înspre apus, atunci a fost rănit la un picior (pe frontul din Odessa).

S-a întors în ţară ca şi rănit la spital, după care a fost trimis la vatră.

După terminarea războiului şi-a înfiinţat o crâşmă în Răpciune, pe care a ţinut-o din 1944 până în 1947.

Din 1947 până în 1953 a fost pădurar, după care a intrat casier la Cooperativa de Consum Ceahlău, până în anul 1956, apoi a luat în primire magazinul universal al Cooperativei Ceahlău, unde a fost gestionar până în 1970.

In 1970 s-a pensionat de drept. Până în anul 2000, deşi era bătrân, a fost tâmplar.

In anul 2007, acesta s-a stins pe propriile sale picioare. În toţi aceşti ani nu a stat la pat decât atunci când a fost rănit pe front.

Paula Topoliceanu

Articolul Comemorare: A fost un jandarm centenar la Ceahlău – Ion Ţifui apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proporţiile construcţiei au necesitat mobilizarea întregii obşti săteşti, piatra fiind adusă cu mari eforturi, cu căruţele, din carierele de la Leteşti şi Bistricioara. Constructorul – antreprenorul Carol Zanea din Piatra Neamţ – avea echipe de muncitori italieni, specializaţi în construcţii în piatră, care au fasonat şi cioplit piatra direct în cariere. Biserica era în formă de cruce. Ornamentaţia pereţilor exteriori era diversă, cu un sistem de brâie, care împărţeau faţadele în mai multe registre, cu ferestre bine proporţionate, cu ocniţe în registrul superior, efectul fiind mult sporit prin ordonarea şi îmbinarea zidăriei pe criterii estetice. Acoperişul, din tablă zincată, era străpuns de trei turle, din care turla-clopotniţă, înaltă, în secţiune pătrată era placată cu eternit, iar celelalte două erau în plan octogonal sprijinite pe socluri largi în secţiune pătrată. Edificiul se remarcă prin dimensiuni, fineţea execuţiei şi monumentalitate. Efortul financiar suportat de enoriaşi şi ctitori de-a lungul deceniilor a fost deosebit de mare, iar rezultatele pe măsură.

Interiorul a fost pictat, integral, între anii 1936 şi 1938, de către vestiţii pictori ieşeni Hudici, Popa, Vasiliu, Teodorovici şi Roman Hotnog (originar din Ceahlău), la care participa periodic şi Corneliu Baba, care venea de la Durău, unde picta N. Tonitza şi ucenicii săi. Pictura realizată de ieşeni la Răpciuni a fost de-o rară frumuseţe. Catapeteasma, suflată cu aur, şi strănile au fost executate artistic în atelierele de arte frumoase din Iaşi – acestea, împreună cu icoanele de-o factură artistică deosebită, întregeau decorul divers şi impresionant al interiorului.

Cheltuielile legate de decorarea interiorului (pictura, catapeteasma şi strănile) au fost suportate de prinţul Dimitrie Sturdza. Un eveniment nefericit, care a şocat şi îndurerat nu numai colectivul de pictori de la Răpciune şi Durău, a avut loc în 13 august 1938, când tânărul şi talentatul pictor Grigore Vasiliu (28 de ani) a fost lovit de trăsnet lângă Cabana Fântânele – Ceahlău. Din colectivul care-l însoţea făceau parte Roman Hotnog, Lulu Coroamă şi Costică Pintilie.

Vestea morţii tragice a fostului său student l-a afectat profund pe N. Tonitza, aflat atunci la Durău. A fost înhumat în locul său natal, comuna Flămânzi.

După terminarea tuturor lucrărilor a avut loc sfinţirea (1940), preot paroh fiind Pantelimon Grigoriu. Înainte de venirea apelor lacului (1960), biserica a fost demolată. Clopotele au fost duse la Schitişor, catapeteasma şi strănile au fost donate Catedralei din Rădăuţi, iar pietrei i s-a găsit diverse întrebuinţări pe plan local.

Osemintele cimitirelor au fost şi ele strămutate, fiecare cu morţii lui, într-un gest de pietate şi eternă aducere aminte. Din ce a fost n-au rămas decât amintiri nostalgice şi sentimentul vremelniciei lucrurilor.

Mihai BULAI, Daniel DIEACONU

Articolul Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Răpciuni apare prima dată în Ecoul muntilor.

Apele lacului trebuiau să acopere o suprafață de aproximativ 3100 de ha, ceea ce însemna cam toată regiunea istorică a Hangului, fără dealurile şi munții înconjurători. Autoritățile centrale au alocat resursele financiare necesare construirii barajului, hidrocentralei, tunelului, șoselei care urma să fie construită în jurul lacului, precum şi pentru despăgubirea familiilor ce urmau să fie strămutate. Locuitorilor li s-au expropriat terenurile (suprafața totală de 3070,79 ha), printr-un decret din 31 mai 1957 urmând a primi despăgubiri pentru pământurile şi casele lor. Despăgubirile nu reflectau valoarea reală a locuințelor şi nici a terenurilor. Unii locuitori au rămas fără să primească nici o despăgubire. Au fost alocate şi resurse pentru strămutarea de biserici şi cimitire. Terenurile ce trebuiau expropriate se aflau pe teritoriul a 6 comune: Bicaz, Izvorul Alb, Ceahlău, Hangu, Poiana Teiului și Galu. Despăgubirile puteau fi acordate atât în natură cât şi în bani. Locuitorilor expropriați li se acordau terenuri în suprafață de până la 5 ha, iar pentru reconstruirea gospodăriilor primeau un ajutor, o anumită sumă de bani. Populația trebuia să se strămute. Cei care s-au strămutat mai întâi, au primit despăgubiri mai substanțiale, spun hanganii, iar pentru ceilalți, indiferent de valoare pământului şi a caselor, s-a stabilit o sumă fixă -16.000 lei.

În urma acţiunii de strămutare (1959 – 1960), din zona lacului de acumulare Bicaz, satele Secu, Rugineşti, Buhalniţa, Izvorul Alb, Buhalniţa, Audia, Răpciuni, Schit şi Bistricioara au fost strămutate parţial, iar satele Poienari, Hangu, Fârţâgi şi Leteşti au fost strămutate integral. Din întreaga zonă a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au fost strămutate 2.291 gospodării, cu un număr de 18.760 locuitori. Dintre aceştia, 13.196 locuitori au preferat să rămână în preajma vechilor aşezări, urcând pe dealuri, unde aveau terenuri de fâneţe, căutând locuri mai drepte pentru aşezarea caselor, lăsând impresia că locuinţele lor stau agăţate de versanţii care împrejmuiesc  lacul.

Hangu a pierdut sate întregi, a pierdut populaţie care s-a aciuat prin alte locuri. Locuitorii Hangului, în încăpăţânarea lor de a nu-şi părăsi  străvechile vetre de locuire, sau măcar de a fi aproape de ele, nu au acceptat să se mute în alte părţi, ci s-a mutat pe râpile ce înconjoară lacul, întemeind noi vetre de sat. Au pierdut hanganii catedralele lor de la Gura Hangului, de la Răpciuni, biserica de la Fârţâgi, adică au pierdut ceea ce reprezenta spiritualitatea lor, lăcaşuri pentru care au depus atâta râvnă şi atâtea speranţe au legat de construirea lor. Şi locuitorii de la Gura Largului au trebuit să-şi demoleze biserica lor. Au trebuit oamenii acestor locuri să-şi dezgroape morţii şi pe acel  drum  al  oaselor sau al  morţilor, să-i mute în alte terenuri, să întemeieze alte cimitire. Au fost scoşi morţii din mormintele lor de la cimitirul din Gura Hangului şi cel din Răpciuni. Cimitirul din Gura Hangului a fost strămutat tocmai sus, pe Muntele Hangului, în satul Chiriţeni, locul unde a fost dusă şi biserica veche din Gura Hangului, construită în 1829 şi declarată monument istoric, precum şi turnul clopotniţă. Biserica nouă a fost detunată, adică dărâmată prin folosirea explozivului şi ruinele ei se mai pot vedea atunci când scad apele lacului. Se spune că hanganii ar fi vrut că ea să rămână în picioare, însă demersurile către autorităţi au fost tardive. Acţiunea de dărâmare a acestei biserici din beton armat nu s-a realizat fără dificultăti. Unii apreciază că s-a cheltuit mai mult cu demolarea  decât cu ridicarea clădirii.

Se spune că ultima slujbă, în biserica de beton armat, ţinută de preotul Mihai Coroamă a fost în ziua de 21 mai 1959, a Sfinţilor împăraţi, Constantin şi Elena. Cine ar putea să redea în scris atmosfera din biserică unde enoriaşii ştiau că este ultima slujbă religioasă la care participă în lăcaşul pe care timp de 30 de ani, s-au străduit să-l ridice? Cine ar putea să înţeleagă, în profunzime, speranţa că apele nu vor veni peste casele lor, sperante exprimate de Dumitru Cojocaru din Gura Hangului: „Apa care ajunge până la casa mea, o beau eu“, sau rezistenţa opusă de acel Constantin Turică, care n-a vrut să-şi părăsească casa decât luat pe sus de soldaţii ce vegheau ca toţi să se strămute. Poate un „Cântec vechi“, cules de la Sandu Popoaia, fiu de-al lui Alexandru Popoaia, care-l mai spune când este vornic pe la nunţi:

De la Bicaz mai în sus

Multe case s-au distrus.

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Unde este tatăl meu

Acum mă înec şi eu

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Înainte de a fi demolate sau detunate,  bisericile au fost dezbrăcate de podoabele lor: de catapeteasmă, de icoane, de celelalte odoare. În durerea şi desnădejdea lor, hanganii au donat patrimoniul bisericilor lor, adică au donat din identitatea lor, altor biserici, altor parohii. Bunuri apartinând bisericii de la Răpciuni au fost donate bisericii Schitişor (clopotele) şi Catedralei din Rădăuţi (catapeteasma şi stranele). Cele de la biserica din gura Hangului, catapeteasmă, acoperişul, icoanele, stranele, au fost dăruite parohiei din Pângărăcior.

Oamenii trăiau şi trăiesc încă cu sentimentul frustrării şi chiar al unei pedepse care s-a abătut asupra lor şi asupra familiilor lor. S-a conturat ideea unui blestem care face lacul  să înghită anual unul sau mai mulţi copii, tineri său maturi care se aventurează în apele sale.

Lacul înseamnă un plus de atracţie pentru turişti, pentru pescari, dar, întotdeauna, hanganii care privesc undele lacului, mai ales cei care au fost strămutaţi, se vor gândi la Şesul Hangului, la biserica de sub ape, la mortii sau la osemintele care, poate, au mai rămas acolo şi n-are cine să le mai caute de rânduială şi se uită şi spun arătând cu mâna, dacă se află alături de cineva: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”…

Gheorghe DRUGĂ

Articolul Blestem şi pedeapsă?! Strămutarea pe Valea Muntelui: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”… apare prima dată în Ecoul muntilor.