În Poiana Veche (Tulgheș), satul natal al tatălui meu Manole Crușitu, rămas orfan de mamă la frageda vârstă de 7 ani, mai dăinuiau câteva case acoperite cu șindrilă, în capătul satului, în locul numit Cotul Raiului, acum Pârâul Raiului. Așteptau o recondiționare, o reinventare pentru ca ele să își spună povestea mai departe. Două dintre ele au pierdut însă lupta cu timpul, rămânând doar casa copilăriei tatălui meu construită de bunicul Gheorghe Crușit prin anii 1940, așa cum figurează la registru agricol. O casă de lemn, țărănească, cu două camere și o cămară, prin care s-au perindat de-a lungul timpului, oameni și oameni. A găzduit o vreme și pe părintele satului cu familia sa.

În vara lui 2012, într-o ultimă plimbare cu mașina a tatălui meu prin sat, a privit casa distrusă și mi-a spus trist:

-Îmi pare rău că mi se distruge casa părintească!

Eu, ca să îl încurajez, i-am răspuns că promit că atunci când voi avea bani o voi repara așa cum a fost, cu draniță și cerdac. La nici o lună de zile al meu părinte și-a dat ultima suflare în brațele mele. Cereri de cumpărare pentru căsuța au fost, însă ceva din sufletul meu nu mă lăsa să o vând. După 8 ani în care căsuța a rezistat cu greu, pentru că ploua în podul casei, tot acoperișul era putred, fundația era afectată, împreună cu mama mea  am decis să o reparăm.

Timp de șase ani am bătătorit un drum anevoios, din cauza lipsei acute de meșteri care să refacă o casă veche din lemn, cu materiale cât mai apropiate de original. Toată lumea, cu o singură excepție (mama) mi-a reproșat că sunt pe cale să comit o adevărată nebunie ca pe timpurile acestea moderne eu să folosesc lemn pe casă în locul unei table de calitate, sau a unei țigle premium însă știam ca se va schimba așa cum nu îmi doream întreaga ei înfățișare.

Îmi amintesc cum umblam seara târziu prin sat să căutăm șindrila lucrată manual și uscată vreo 600 de bucăți ne mai lipseau, deoarece meșterii tocmiți rămăseseră fără materiale și se grăbeau să ajungă la alte lucrări. Cu ajutor divin am găsit nu 600, ci 2000 de bucăți, toate una și una. În total 7000 de bucăți de draniță, vopsite bucată cu bucată manual într-o vopsea specială comandată din străinătate stau mărturie a faptului că omul poate înfăptui orice dacă își dorește cu adevărat și este sprijinit de Cel de Sus.

După acești șase ani, Căsuța Bunicilor din Rai, numită astfel după locul așezării ei, s-a transformat din râțușca cea urâtă într-o lebădă frumoasă și elegantă. Ea a prins viață și  te primește, dragă călătorule, cu poarta larg deschisă dacă dorești să auzi păsările cum cântă seara lângă prispa casei, dacă vrei să retrăiești poate amintiri frumoase din copilărie sau pur și simplu vrei să te bucuri de liniștea și energia pozitivă care o înconjoară.

Mai sunt însă multe de refăcut, grajdul vechi pe care am dori să îl transformăm într-un loc de șezătoare, cum era pe vremuri, unde fiecare doritor să învețe să își coase propriul carpet, propria amintire de luat acasă. Războiul de țesut este deja achiziționat, dintr-un pod vechi al aceluiași sat, Poiana Veche, așteaptă doar cuminte să fie readus la viață ca prin magie, magia unei promisiuni pe care mi-am respectat-o în fața lui Dumnezeu și a tatălui meu.

Anamaria Corina Crușitu

Articolul Căsuța Bunicilor din Rai apare prima dată în Ecoul muntilor.