E bine şi aşa. Tare mă tem că peste ceva timp se va renunţa şi la acest ritual. Pentru strămoşii noştri pământul era ceva sfânt. Ţara era mai presus decât viaţa. Deşi apărarea ţării însemna pământ; cei ce participau la lupte sau nu se mai întorceau erau recompensaţi cu ceva teren, ceea ce asigura un trai mai bun urmaşilor.

Şi acum Terra fierbe.  Există tendinţa de a se implementa o nouă ordine mondială, noi zone de influenţă, şefi de state cu idei radicale, partide opoziţioniste. Un conflict în Orient, altul în Occident. Din câte am citit şi în preajma primului război mondial era cam aceeaşi tendinţă. Marile imperii se băteau pentru supremaţie, iar ţările ocupate tânjeau după libertate.

România, deşi a participat la război doi ani, şi-a dat obolul de sânge îndoit sau întreit faţă de marile puteri. Aveam un ţel şi nişte conducători ce–şi doreau libertatea şi suzeranitatea. Mai aveam şi nişte fraţi, peste Carpaţi, ce priveau cu speranţă spre Regat.

Judeţul Neamţ avea o suprafaţă de 3.977 km^2. Din punct de vedere administrativ era împărţit în 5 subdiviziuni, numite plăşi: Piatra (350 km²), Bistriţa (600 km²⁾, Cetatea Neamţ (560 km²⁾, Războieni (356 km²) şi Muntele (1.052 km²) conduse de admistratori de plasă (pretori) subordonaţi prefectului.

În anul 1912 populaţia urbană a judeţului Neamţ era de 28.060 locuitori stabili, iar în 1915 aceasta ajunsese la 19.426 locuitori. Ţăranii se confruntau cu lipsa pământurilor, seminţelor şi a banilor, nevoi ce-i loveau şi pe orăşeni.

Mobilizarea pentru război a mărit riscul ca mari suprafeţe de teren să nu fie cultivate. Pentru facerea muncilor agricole regele Ferdinand a decretat la 20 septembrie 1916 Regulamentul pentru executarea muncilor agricole în timpul războiului.

S-au format comitete care au acţionat cu mai mult sau mai puţin interes. Exista riscul ca armata să rămână fără provizii. S-au format „consilieratele agricole” ce puteau lua terenul ţăranilor sau arendaşilor ce nu-l lucrau. Intenţiile au fost bune, dar multe din prevederile Regulamentului din 27 ianuarie 1917 n-au fost respectate. Ţăranii trebuiau să dea întreaga recoltă, primind în schimb sume derizorii. Armata română, dar mai ales cea rusă a luat ţăranilor şi bruma de agoniserală ce le mai rămăsese. Mai mult, le-au tăiat caii şi boii, fiind nevoiţi să folosească vacile la munci.

Populaţia, în general, a acceptat şi susţinut prin toate mijloscele participarea ţării noastre la războiul drept de reîntregire a neamului. Mai dureroase decât pierderile materiale au fost cele omeneşti. Numeroşi români (inclusiv din judeţul Neamţ) şi-au dat viaţa pentru idealul sfânt al unităţii statale.

În anii 1912-1913 în sud-estul Europei au avut loc războaiele balcanice. Acestea au făcut ca România să înceapă pregătirile de război înaintea declanşării PRM- ului. Ele s-au intensificat după 1914, dar cam la fel de insuficient ca şi înainte. Au fost recrutaţi tineri, dar au fost concentraţi şi intectuali printre care mulţi profesori, ceea ce a făcut ca procesul instructiv să fie dat peste cap.

În anii dinaintea PRM-ului au fost concentra şi şi apoi mobilizaţi foarte mulţi învăţători de la şcolile primare rurale. Deja în anul 1913 au fost mobilizaţi 63 de institutori şi învăţători din judeţul Neamţ.

În anul 1915 au fost concentraţi în Regimentul 55 Infanterie 19 învăţători din judeţ. Alţi 22 de învăţători au fost concentraţi la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Vaslui. În ziua de 29 octombrie 1915 erau concentraţi 30 de institutori şi învăţători din judeţ. Unii învăţători au făcut în toamna acestui an între 31 şi 91 de zile de concentrare.

Tabloul Revizoratului Şcolar înaintat Ministerului la 24 septembrie 1919, conţine numele a 69 de institutori şi învăţători din judeţul Neamţ mobilizaţi în Primul Război Mondial, dar aceştia nu sunt toţi mobilizaţii, ci numai cei ce au avut norocul să se întoarcă vii acasă.Din documentele existente rezultă faptul că au fost mobilizaţi 89 de institutori şi învăţători din judeţul Neamţ. Alţi 19 învăţători şi institutori au făcut campania din 1916-1918 în alte servicii ale Armatei din spatele frontului.

Unele primării au rămas prin mobilizare fără personal administrativ. Din listele aflate în dosare rezultă că au fost mobilizaţi primarii din comunele: Budeşti-Ghica, Bodeşti-Precista, Bârgăoani, Bozieni, Bălţăteşti, Călugăreni, Dobreni, Hangu, Mărgineni, Păstrăveni, Pipirig, Războieni, Siliştea, Şerbeşti, şi Zăneşti; secretarii din Buhuşi, Bistricioara, Borleşti, Budeşti-Ghica, Bodeşti-Precista, Bozieni, Bălţăteşti, Doamna, Dragomireşti, Gârcina, Galu, Mastacăn, Hangu, Păstrăveni, Petricani, Roznov, Şerbeşti, Timişeşti, Tazlău, Urecheni şi notarii din Buhalniţa, Călugăreni, Girov şi Siliştea.

După doi ani de neutralitate România s-a implicat în PRM, de partea Antantei, cu scopul de a realiza unitatea de stat. Intrarea ţării nostre în război a fost decisă în consiliul de coroană din ziua de duminică 14 august 1916.

În manifestul Regelui Ferdinand din 14/27, august 1917, dat în toiul bătăliei de la Mărăşeşti se spunea că războiul nostru este unul sfânt. „A nu-l fi declarat ar fi fost o îndoită trădare: faţă de înaintaşii noştri şi faţă de şirul generaţiilor cari vor să vie”.

În timpul Primului Război Mondial, teritoriul judeţului Neamţ n-a fost teatru de operaţiuni militare. Pe văile Bistricioarei şi Bistriţa au fost concentrate trupele Diviziei 14 Infanterie comandată de generalul Vasilescu Paraschiv.

Divizia 14 Infanterie avea 18 batalioane, 16 mitraliere şi 8 baterii uşoare (6 tunuri şi 2 obuziere). Armata română trebuia să pătrundă în Transilvania prin toate cele 18 puncte de trecere ale munţilor Carpaţi. Dintre acestea 6 erau în Carpaţii Moldovei, judeţul Neamţ având 2 dintre ele: valea Bistricioarei (pasul Prisăcani-Tulgheş) şi valea Bicazului. Grupul Bistricioara din Brigada 14 era format din 5 batalioane de infanterie şi 3 baterii de artilerie şi acţiona pe un front de 32 km pe valea râului Bistricioara (Gura Bradului, Grinţieş, Bistricioara, Răpciuni, Buhalniţa).

Trupele de acoperire, conduse direct de MSM, au primit ordin „Să treacă prin surprindere frontiera la ora 21, să sdrobească orice rezistenţă şi să ocupe succesiv o serie de porţiuni dominante şi eşalonate, care să asigure şi să înlesnească executarea operaţiunilor ulterioare în bune condiţiuni pe terenul vrăjmaş”.

În zona judeţului Neamţ înaintarea trupelor de acoperire n-a întâmpinat rezistenţă. Trupele austro-ungare, întâlnite la câţiva km dincolo de graniţă au fost obligate la o retragere generalizată. Prin acţiunile lor grupele de acoperire şi-au atins obiectivele.

După succesele iniţiale, din păcate, liderii militari români au făcut „eroarea strategică” de a opri ofensiva. Într-un fel această greşeală a fost necesară dată fiind situaţia de pe celelalte fronturi. Efectivele militare reduse, insuficienta pregătire a Armatei lipsa rezervelor şi armamentului, a muniţiei şi a echipamentului militar, unele deficienţe de conducere au dus la o retragere dureroasă. Înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu etc. au forţat armata noastră se revină pe vechiul aliniament. La 30 septembrie grupul Bistricioara se mai afla lângă Tulgheş, dar şi pe valea Bistricioarei, pe Grinţieş şi pe valea Grinţieşului, iar grupul Bicaz ocupa poziţii pe valea Bicazului, valea Jidanului şi pârâul Aţa.

Trupele austro-ungare au forţat trecătorile din Neamţ pentru a junge în inima Moldovei. Lupte crunte s-au dat în zona culmii Tipcheş (sau Cipchieş) din apropierea Tarcăului, punct strategic vital pentru desfăşurarea ulterioară a luptelor. După mai multe atacuri şi respingeri, austro-ungarii au fost nevoiţi să se retragă la 9/22 octombrie, suferind pierderi grele. După această dată nu s-a mai dat nici un atac important în ţinutul Neamţului.

Un rol major în desfăşurarea ostilităţilor l-a avut Batalionul Vânătorilor de Munte sub comanda maiorului Virgil Rădulescu ce s-a antrenat la Tg. Neamţ. Aceştia au participat cu succes la luptele de pe Valea Oituzului.

La începutul anului 1918 România se afla într-o situaţie ameninţător de nefavorabilă. Dezagregarea Rusiei şi venirea bolşevicilor la conducere, încheierea păcii dintre Ucraina şi Puterile Centrale au pus pe români în situaţia de ca se afla singuri în faţa unui duşman mult mai numeros şi mai bine înarmat. Am fost nevoiţi să încheiem la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea prin C. Argetoianu şi apoi la Bucureşti în 24 aprilie/7 mai 1918 o „pace punică” prin care ni s-au impus condiţii înrobitoare.

Rămasă fără sprijinul Austro- Ungariei, care a capitulat, la 29 oct/11 nov. Germania semnează armistiţiul prin care capitula. Cu două zile înainte Guvernul României a trimis trupelor un ultimatum cerându-le să părăsească teritoriul Româniai în 24 de ore.

A doua mobilizare s-a făcut cu mare greutate din cauza lipsurilor, însă trupele române au trecut iarăşi Carpaţii ajungând până la Budapesta.

Pierderile materiale şi umane au fost mari. Rănile războiului au fost resimţite o lungă perioadă, dar bucuria reîntregirii a mai ameliorat suferinţele. Regimentul 15 Infanterie sau „Războieni” avea la momentul mobilizării, 12 iunie 1915 un număr de 5.587 oameni, majoritatea români -5.220- , fiind şi alte naţionalităţi, 412 evrei, 32 maghiari, 20 germani şi 2 ruşi. Şi-au slujit cu credinţă şi eroism patria şi idealul naţiunii, mulţi dintre ei plătind cu viaţa.

În aproape toate localităţile sunt cimitire sau/şi monumente ce ne amintesc de trecutul măreţ al poporului. Spun popor, pentru că într-un fel sau altul, toţi românii şi-au adus oboliul la victoria finală. Oameni de rând, institutori şi învăţători, preoţi şi călugări, bătrâni şi femei au contribuit cu ceea ce au putut: pe front, în spitale sau pe câmpuri. Numărul celor ce s-au jertfit e mare şi nici nu cred că se ştiu toţi cei ce au fost victime colaterale. Dumnezeu să-i odihnească, iar nouă să ne dea înţelepciunea să îi pomenim mai des.

Ilie ALEXANDRU

*fotografii de la detectoristul Liviu Ceapă

Articolul Judeţul Neamţ în anii primului război mondial apare prima dată în Ecoul muntilor.

La înfăptuirea acestui mare act istoric al independenței noastre naționale, a participat atunci în deplină solidaritate națională, toată suflarea românească. În filele îngălbenite de vreme ale arhivei Mănăstirii Agapia, se găsește corespondența de atunci dintre Mitropolia Moldovei, Ministerul Cultelor și Mănăstirea Agapia, telegrame, ordine originale eliberate de mănăstire pentru cele 30 de călugărițe, care au fost puse la dispoziția Ambulanței de Cruce Roșie din București. Din toate acestea, aflăm despre contribuția adusă de călugărițele din Agapia la îngrijirea răniților în timpul războiului, atât în cadrul spitalului de răniți din Cotroceni, cât și la Spitalul din Turnu Măgurele, participând cu îmbrăcăminte, echipament, scamă, bani, și altele. Din aceeași arhivă, mai rezultă că și călugărițele rămase în mănăstire au  donat diverse materiale necesare soldaților  răniți, lucrând zi și noapte, ciorapi, pulovere și mănusi pentru soldații de pe front. În mesajul adresat de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, tuturor protopopiatelor și mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, la 27 august 1877, printre altele preciza: ,,împrejurările grele prin care trece astăzi România, patria noastră comună, sînt cunoscute tuturor. În asemenea împrejurări, patria are trebuință de ajutorul tuturor fiilor ei fără osebire. Prin urmare toți cei ce iubim binele și prosperitatea țării sîntem datori să-i venim într-ajutor cu toate mijloacele de care putem dispune… astfel, atît monahii cît și monahiile ce sînt mai în vârstă și nu pot suporta greutățile ostenelilor, sînt datori, stînd în mînăstire a se ruga lui Dumnezeu neîncetat, ziua și noaptea pentru ajutorul armatei românești a toată armata creștină, asupra vrăjmașilor creștinătății, iar cei ce sînt în putere de a lupta cu ostenelile, să meargă în mijlocul ostașilor patriei, ce se luptă cu armele în mină și cad răniți, a le îndulci suferințele și durerile rănilor, prin serviciul ce se va face la Ambulanță”.

La scurt timp după ce armatele române au trecut Dunărea în Bulgaria, la 20 august 1877, la Mănăstirea Agapia sosise și mesajul Mitropolitului și Ordinul Mitropoliei Moldovei nr. 1840 din 10 septembrie 1877, prin care se dispunea ca: ,,Acele călugărițe, care au aptitudini pentru îngrijirea răniților și care au fost instruite special în acest scop, să fie trimise de urgență în serviciul Ambulanței de Cruce roșie din București”.

Ordinul Mitropolitului Moldovei mai recomanda ca: ,,acele monahii oriunde s-ar afla ambulanțele, să fie tot monahii, atît cu faptele morale cuvioase, cât și cu îmbrăcămintea monahală, la care însă, negreșit va fi adăugat semnul Crucii Roșii, care este adoptat în genere. Iar acelora care vor fi să meargă  Prea Cuvioșia ta, la plecare le vei da cîte un bilet prin care să se constate numele său și al mînăstirii și că merge la serviciul Ambulanței Române, raportîndu-ne și nouă atunci numărul și numele celor ce vor merge”.

La 13 septembrie 1877, Ministerul a trimis Mitropoliei Iași telegrama cu nr. 9470, care scria: ,,Pe temeiul cărții poștale a Înalt Prea Sfinției Voastre s-a invitat Superioara Mînăstirii Agapia a trimite la București 20 monahii pentru îngrijirea rănitilor din spitalul de aicea, rog binevoiți a da și consimțămîntul Înalt Prea Sfinției Voastre. Transportul pe calea ferată este regulat”. Mitropolitul Iosif Naniescu a telegrafiat în aceeași zi Mănăstirii Agapia, cerând să se trimită la București, prin gara Pașcani 20 de monahii. Totodată i-a recomandat maicii starețe să le dea ,,povățuirile necesare cum se cuvine să se poarte conform caracterului și schimei monahice, pentru a fi folositoare și moralmente împreună cu serviciul material ce sînt chemate a face”.

În arhiva mănăstirii se păstrează 30 de ordine de serviciu semnate de maica stareță Tavefta Ursache și vizate de Mitropolia Ungro-Vlahiei, purtând și viza coloneilor (directori ai acestor spitale militare de răniți). Din cele 30 de călugărițe, 20 au plecat la Ambulanța Crucii Roșii din București și au fost repartizate la spitalul de răniți din Cotroceni și o parte la Spitalul de răniți din Turnu Măgurele, iar 10 au fost puse la dispoziția Spitalului de răniţi din lași. Ele au plecat în ziua de 16 septembrie 1877 și s-au întors în mănăstire unele la 10 ianuarie 1878, altele la 25 februarie 1878, iar altele s-au reîntors la 15 martie 1878. Două călugărițe din cele care au fost la Spitalul din Turnu Măgurele, au primit calificativul ,,foarte bine”. Unele din călugărițele, care au lucrat la același spital au trecut Dunărea, cu ambulanța în urma armatei, deoarece între distincțiile călugărești ce se păstrează în colecție, una poartă mențiunea ,,trecerea Dunării”.

Pentru devotamentul, dăruirea și abnegația cu care monahiile din Agapia au alinat suferințele, au pansat și îngrijit rănile ostașilor români, au primit din partea Societății de Cruce Roșie, decorația „Alinare și mângâiere 1877-1878” (unele se mai păstrează în colecția mănăstirii). O fotografie de atunci realizată în fața bisericii din incinta mănăstirii, redă chipurile a zece călugărițe, reîntoarse de la Spitalul Cotroceni în ziua de 25 februarie 1878.

Primind de la Mănăstirea Agapia prin stăruința maicii starețe Tavefta Ursache, „un colet cu diferite obiecte de trebuință precum: cămăși, pînză, prosoape, prostiri, perne și altele”, colectate de la diferite monahii, Mitropolitul Iosif îl trimitea în ziua de 11 august 1877, Comitetului pentru ajutorul ostașilor, ca să dispună „trimiterea spre întrebuințare la destinația lor…”.

Cu adresa nr. 191/1877, Mănăstirea Agapia trimitea Societății de Cruce Roșie din lași „mai multe lucruri pentru ajutorul ostașilor răniți”. Stareța Tavefta Ursache a mai oferit aceleiași societăți, o cantitate mare de scame de bumbac, pentru pansamentele răniților.

O scrisoare circulară adresată de Mitropolitul Pimen al Moldovei starețelor de mănăstiri, la 12 ianuarie 1913, privitoare la serviciul de cruce roșie, scotea în evidență spiritul de dăruire și aportul adus țării de către călugării și călugărițele din mănăstiri: „Pe vremurile vechi, când țara se afla în primejdie și ostașii luptau contra dușmanilor, vărsându-și sângele, călugării și călugărițele îngrijeau de răniți, spălând și legând rănile după pilda lui Hristos. Așa frumoase fapte s-au săvârșit acum 35 de ani trecuți, de călugării și călugărițele noastre, cu vitejii noștri ostași români, care, luptând pentru dezrobirea vecinilor noștri, și-au vărsat sângele pe câmpiile Bulgariei. Am întâlnit în mânăstiri și sunt în viață multe din călugărițele care au legat rănile vitejilor noștri de la Plevna și în numele țării mulțumindu-le, le-am binecuvântat și celor trecute din viață le-am citit la morminte rugăciuni. Cum au făcut acelea, așa se cuvine să facem și noi, dacă împrejurările vor cere jertfe, pentru apărarea și înălțarea scumpei noastre Românii”.

Călugărițele din Mănăstirea Agapia și-au adus o contribuție importantă și remarcantă și în timpul primului război mondial,  prin îngrijirea soldaților din spitale, donații numeroase de obiecte igienico-sanitare pentru răniți, confecționarea unor mari cantități de haine, cămăși, halate, pulovere, ciorapi, mănuși și mai ales prin întreținerea în mănăstire a două orfelinate cu 600 de copii.

Ordinele mitropolitane și corespondența cu multe spitale, unități militare și instituții de Cruce Roșie, purtate cu Mănăstirea Agapia în acel timp, sunt dovezi grăitoare și stau ca mărturie pentru actele de bravură ale călugărițelor de atunci. Astfel în anii 1914-1915, un grup de 16 călugărițe, au fost alese din soborul Mănăstiri Agapia și sub conducerea maicii Ana Ghenovici, au fost înscrise și au făcut „Institutul Surorilor de Caritate Regina Elisabeta” din București, timp de un an, pe care l-au absolvit cu diplome de calificare, fiind omagiate pentru pregătirea lor. În următorul an, 1915-1916, alte cinci călugărițe absolveau același Institut. Treizeci și cinci de călugărițe au fost calificate pentru Crucea Roșie, după cum reiese din actele de arhivă, timp de un an, la Spitalul din Târgu-Neamț și Spitalul Sfântul Spiridon din Iași.

  La începutul primului război mondial, toate aceste călugărițe au fost puse la dispoziția Societății de Cruce Roșie, care le-a trimis la spitalele regionale din Moldova.

Mitropolia Moldovei, prin Ordinul nr. 2587 din 10 august 1916, comunica stăreției Mănăstirii Agapia următoarele: ,,toate călugărițele care au făcut Institutul Surorilor de caritate, trebuie sã se prezinte urgent la acel Institut în București, iar de acolo vor pleca împreună cu surorile de caritate, unde vor primi ordine. Acelor călugărițe li se vor da câte cinci lei, din fondul chiriilor, pentru micile cheltuieli, vor lua bagaj strict necesar, câte 25 de kilograme fiecare. Semnează: Mitropolit Pimen”.

Celelalte călugărițe infirmiere, potrivit Ordinului Mitropoliei, în înțelegere cu Ministerul de Război și cu Societatea de Cruce Roșie, au fost repartizate și au lucrat la următoarele spitale: cinci călugărițe la Spitalul regional din Dorohoi, zece la Spitalul nr. 240 Batalion Târgu-Neamț, iar cinci dintre acestea, la 1 martie 1917, au fost transferate de către Comitetul regional sanitar, la Spitalul 168 Piatra-Neamț. Alte cinci călugărițe au fost trimise la Spitalul regional Fălticeni. Tot atunci au fost repartizate și au plecat șapte călugărițe infirmiere la Spitalul Sfântul Spiridon din lași și două la Spitalul de convalescență a răniților din Mănăstirea Cetățuia. S-au mai trimis încă cinci călugărițe la Spitalul Regional Petru Rareș din Piatra-Neamț, opt la Spitalul de convalescență a răniților din Mănăstirea Văratec, două la Spitalul de convalescență din Mănăstirea Secu, șase la Spitalul 168, Regimentul 15 Războieni și două la Orfelinatul de copii din Piatra-Neamț.

În afară de călugărițele care au lucrat prin spitale la îngrijirea răniților, aproape doi ani, călugărițele rămase în mănăstire au fost angajate în totalitatea lor la diferite servicii de caritate și de ajutorare a armatei și a răniților.

Din Ordinul Mitropoliei nr. 1873 din 13 iunie 1916, s-a înființat în Mănăstirea Agapia un atelier pentru pregătit pansamente și bandaje. Prin același ordin se prevedea că „toate camerele arhondaricului și altele de pe la maici să fie puse la dispoziția fraților bucovineni și transilvăneni refugiați, care vor fi întreținuți din fondurile rezervate primirilor de oaspeți, după cum au și început refugiații”.

Tot atunci, s-au cusut gratuit în atelierele mănăstirii pentru Societatea „Mama răniților”, 500 de cămăși și 500 perechi de pantaloni și acestea au fost expediate la 19 octombrie 1915 prin maica Ana Ghenovici, membră a acestei societății.

Regimentul 16 Suceava cu reședința la Fălticeni, prin delegatul Regimentului, Domnul C. Gutes a transportat la Mănăstirea Agapia 1000 kilograme lână care s-a prelucrat și s-au împletit din ea mii de perechi de mănuși și ciorapi pentru armată, preluate apoi din mănăstire în mai multe rânduri, în cantități de 700-800 perechi din fiecare, toate numai prin delegatul regimentului.

La intervenția Spitalului de convalescență a răniților ce s-a organizat în vara anului 1916, în Mănăstirea Văratec, stareța mănăstirii Agapia comunica Mitropoliei cu raportul nr. 247/ 1916, următoarele: „Cu smerenie aduc la cunostință că Spitalul Crucea Roșie din Văratec, având nevoie de lenjerie cât și de ciorapi, luând inițiativa, am procurat de la călugăriţele din această sfîntă mănăstire următoarele obiecte: 102 tulpane de cap, 89 cerceafuri de pat, 118 perini, 12 plapume de lână pentru învelit, 124 prosoape și 234 perechi ciorapi de lână noi”. Tot acestui spital la înființarea lui, Mănăstirea Agapia i-a mai donat opt metri cubi cherestea de brad pentru confecționarea paturilor pentru răniți, i-a pus la dispoziție patru care cu boi împreună cu patru salariați care au cărat continuu lemne de foc pentru încălzitul camerelor răniților și pentru pregătirea mesei la cantina spitalului.

În 1917 și 1918, Mănăstirea Agapia a întreținut două orfelinate, unul cu 200 de fete și unul cu 400 de băieți. Toți acești copii au fost împărțiți în casele din jurul incintei și dați în îngrijire și supraveghere călugărițelor. După cum reiese dintr-un proces verbal de inspecție din 20 iunie 1919, încheiat de inspectorul Mitropoliei Moldovei, se precizează că în cursul anului 1918, s-au făcut lecții cu toți copiii de la Orfelinat, organizați pe clase și lecțiile au fost susținute de călugaritele: Epraxia Macri, Zenaida Obadă, Ana Ghenovici și Irina Leca.

Toate călugărițele din Mănăstirea Agapia, care au deservit spitalele de răniți în primul război mondial, au fost distinse cu Crucea „Meritul sanitar” și  Crucea „Regina Maria”. Aceste distincții au fost date cu brevete, iar Mitropolia Moldovei recomanda celor care au primit aceste distincții, că au dreptul oficial să le poarte ca recompensă patriotică pentru munca și devotamentul cu care și-au servit patria.

În afară de toate acțiunile patriotice prin care s-au distins călugărițele,  în mănăstire s-au săvârșit mereu slujbe speciale cu privegheri de toată noaptea pentru izbânda în război a armatei române. În acest sens, în vara anului 1916, Mitropolitul Pimen al Moldovei atrăgea atenția printr-o notă telefonică, spunând: „Luați măsuri ca în toate nopțile să se facă privegheri cu rugăciuni speciale pentru izbânda armatei române în război. De asemenea se vor spune rugăciuni în acest sens și la slujba Sfintei Liturghii”. Așadar, pe lângă înalta viață spirituală specifică Agapiei, prin toate faptele lor, monahiile de la Mănăstirea Agapia s-au dovedit a fi mereu în toate împrejurările grele alături de popor și au trăit profund și cu multă implicare suferințele și necazurile care au venit peste poporul român.

 Preot Gheorghiță ANISIEA

Articolul CONTRIBUȚIA FILANTROPICĂ A MONAHIILOR DIN MĂNĂSTIREA AGAPIA LA RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ ȘI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL apare prima dată în Ecoul muntilor.