Numărul acesta a primit articole de la  mai mulţi profesori de istorie, erudiţi şi pasionaţi: Elena Preda, Emanuel Bălan, Ana şi Andrei Nica, Daniela şi Vasile Ciubotaru şi contribuţiile lor ne sunt de mare folos.

Remarcăm un studiu despre oierit realizat de mica noastră jurnalistă Maya Bicăjanu, care a folosit surse narative şi bibliografie edită şi o frumoasă iconografie. Au scris pentru noi, ca de obicei, Iolanda Lupescu, preotul Gheorghiţă Anisiea, Valentin Andrei, Ilie Alexandru (ca mai mereu – nostalgic), Lăcrămioara Pop, Mariana Deleanu, Oana Ciucanu, Mihai Panţiru şi alţii. Un interviu interesant ne-a propus eleva Casandra Asavei.

Istorie, etnografie, poezie, invitaţie la călătorii, biologie, realizări didactice, comemorări, sport, recenziii de carte, biografii romanţate. Cu adevărat un caleidoscop.

O bună şi folositoare lectură vă urăm!

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 36! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Capela mortuară – loc de reculegere, rugăciune și mângâiere sufletească

Noua capelă mortuară a fost gândită ca un spațiu sacru, în care familia și cei apropiați pot aduce un ultim omagiu celor plecați la Domnul, pot înălța rugăciuni și pot trăi momente de reculegere într-un cadru liniștit, aflat în apropierea bisericii. Este un loc care oferă confort spiritual și sprijin emoțional, un mediu intim și protejat, unde fiecare familie îndoliată poate trăi în tihnă durerea despărțirii și poate găsi alinare în rugăciune. Capela oferă condiții igienico-sanitare corespunzătoare și un cadru potrivit desfășurării slujbelor de prohodire și priveghere. Cu gândul la necesitatea unui astfel de spațiu  și în parohia noastră, după obținerea Arhiereștii Binecuvântări, s-au întocmit documentele necesare și, cu purtarea de grijă a Domnului Amariei Pavel, lucrările au fost demarate în luna iunie 2023. Construcția a fost realizată pas cu pas: de la turnarea fundației armate cu fier, la ridicarea pereților interiori și exteriori din cărămidă, montarea centurii și a structurii de acoperiș, învelit cu tablă din cupru, până la montarea crucilor din inox, a tâmplăriei și geamurilor termopan. Au urmat finisajele interioare și exterioare, conectarea la utilități (apă, curent electric, canalizare), instalarea sistemului de climatizare, achiziționarea unui capac frigorific nou, a mobilierului adecvat, obiecte specifice ritualului funerar ortodox și a tuturor celor necesare pentru buna desfășurare a slujbelor. În apropierea capelei s-a adăugat recent și un lumânărar, ca loc de aprindere a lumânărilor și înălțare a rugăciunilor.

Casa parohială – un dar pentru comunitate

Casa parohială a fost oferită cu multă generozitate de familia Ichim Grigorie și Elena. După primirea binecuvântării arhierești și încheierea actelor notariale, au fost demarate lucrările de renovare. Clădirea, aflată într-o ușoară stare de degradare, a fost refăcută din temelii, prin grija preotului paroh și cu sprijinul credincioșilor, în duhul cuvintelor evanghelice: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va cu bărbatul înțelept care și-a zidit casa pe stâncă…” (Matei 7, 24-25).

Astfel, în luna iunie 2024, au fost achiziționate materialele și au început lucrările: înlocuirea instalației electrice cu un sistem îngropat, turnarea unei plăci de beton și înlocuirea dușumelei, gletuirea și zugrăvirea pereților, schimbarea tâmplăriei și montarea geamurilor termopan, instalarea unor uși de lemn noi, tratate, montarea parchetului și amenajarea băii, dotarea cu centrală termică și calorifere, mobilarea completă a camerelor și a bucătăriei, echipată cu sistem de gătit prin inducție. Totodată, a fost amenajat un gard nou, s-au montat porți, iar în fața casei a fost așezată o troiță, ca simbol al binecuvântării și ocrotirii divine.

Locuința a fost complet transformată, devenind un adevărat cămin pastoral, menit să deservească slujirea preotului și să reflecte demnitatea slujirii preoțești în mijlocul comunității.

Toate acestea au fost înfăptuite într-un timp scurt, prin jertfelnicia celor „luminători prin fapte bune”, a celor „harnici și darnici”, dar mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, „căci de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Psalmul 126,1).

Programul liturgic și așteptarea binecuvântării

În noaptea de vineri, 12 septembrie, spre sâmbătă, va fi oficiată slujba Privegherii, urmată de Sfânta Liturghie. În ziua de sâmbătă, 13 septembrie, în ajunul praznicului Înălțării Sfintei Cruci, se va săvârși slujba de sfințire a apei (sfeștania), iar începând cu ora 14:00, îl vom primi cu aleasă bucurie pe Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, care va oficia slujba de binecuvântare a capelei mortuare, a casei parohiale și a troiței,  a noului lumânărar și a statuii Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. La final, toți cei prezenți sunt invitați să participe la o masă de sărbătoare în duh creștinesc.

Bucuria se va prelungi și în ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci, când vom săvârși Acatistul Sfintei Cruci și Sfânta Liturghie, urmate de sfeștania și slujba Sfântului Maslu la „Crucea de la Pod la Grasu”, cu rugăciuni de mulțumire pentru toate darurile primite. De acolo, de sus, Sfânta Cruce veghează întreaga parohie, ca simbol al biruinței prin jertfă și al iubirii lui Hristos față de oameni. Așa cum se obișnuiește în fiecare an, potrivit rânduielii și tradiției locale, după slujbă ne vom aduna la o agapă cu bucate de post, în curtea vechii case parohiale, așezată chiar la umbra Sfintei Cruci.

Vă așteptăm cu dragoste frățească și prețuire aleasă, pentru a trăi împreună aceste momente de bucurie, sfințenie și binecuvântare!

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul SFINȚIREA CAPELEI ȘI CASEI PAROHIALE DIN PAROHIA „ADORMIREA MAICII DOMNULUI” GRINȚIEȘ, SUB OCROTIREA SFINTEI CRUCI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ziua de 7 august 2025 încununează întregul parcurs al canonizării celor doi cuvioși, proces început prin aprobarea hotărârii în cadrul ședinței Sfântului Sinod din iulie 2024, continuat cu proclamarea generală a celor 16 sfinți români, pe data de 4 februarie 2025 — moment ce a marcat centenarul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie — și finalizat astăzi, prin proclamarea locală și așezarea spre venerare a sfintelor moaște ale celor doi părinți duhovnicești.

Evenimentele de la Sihăstria au debutat încă din ajun, prin slujba Privegherii, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Ceremoniile au continuat în dimineața aceasta cu procesiunea de așezare a moaștelor în baldachinele pregătite în biserica principală a mănăstirii, urmată de Sfânta Liturghie, oficiată de un numeros sobor de 24 ierarhi, preoți și diaconi, sub conducerea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan.

Conform primelor date transmise de autorități, aproximativ 20.000 de pelerini au luat parte la aceste momente prilejuite de proclamarea locală a canonizării.

După ce a fost citită pericopa evanghelică, cuvântul de învățătură a fost susținut de Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Acesta a împărtășit din trăirea sa personală legată de părinții Paisie și Cleopa:
„Părintele Paisie Olaru de atunci avea o viață sfântă. A tămăduit rănile sufletești la foarte, foarte multă lume, inclusiv mie. Eu vă spun că în momentul în care îmi citea rugăciunea de dezlegare simțeam că Duhul Sfânt efectiv lucrează. Era omul lui Dumnezeu, sfânt! Lucrurile pe care ți le spunea erau simple dar profunde. Era om harismatic, om isihast, om sfânt cu viață sfântă de atunci. În privința părintelui Cleopa, era pedagog desăvârșit, catehet desăvârșit. În fața chiliei părintelui Cleopa erau două șiruri de băncuțe, se așezau oamenii pe ele și le vorbea ore întregi și plecau acasă luminați. Învățau foarte, foarte multe lucruri bune. Cărțile scrise după învățăturile părintelui Cleopa există și le puteți citi. Cred că importante sunt două învățături. Una: în viața aceasta călătorim printre două ziduri care ar trebui să fie frica de Dumnezeu și amintirea față de moarte. Dacă la ele ne gândim, suntem mult, mult mai buni. Și apoi un principiu de viață, se referea dânsul la cele trei direcții în care ar trebui să avem atenție: către Dumnezeu, către semenul nostru și către noi înșine””

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a dat citire Tomosului sinodal emis de Biserica Ortodoxă Română pentru proclamarea canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria: „Smerenia Noastră, după consultarea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, împreună cu toți ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la viețuirea plăcută lui Dumnezeu a acestor Sfinți Cuvioși Părinți, luând aminte la râvna lor vrednică de laudă pentru rugăciune și apărarea dreptei credințe, și căutând folosul duhovnicesc al poporului drept-măritor ce poartă numele lui Hristos, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe și chemând în ajutor Harul Preasfintei, celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, Hotărâm ca, de acum înainte și în veci, Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria, să fie numărați între sfinții Bisericii și să fie pomeniți cu cântări de laudă în ziua lor de prăznuire, la 2 decembrie în fiecare an, urmând ca aceștia să fie înscriși în Sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române”

În aceeași atmosferă de sărbătoare, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, a transmis mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „,Cei doi sfinți, Paisie și Cleopa, au trăit în duh de nevoință, cu post, priveghere și multă rugăciune. Au fost oameni duhovnicești, legați de aceeași râvnă pentru viața sfântă, mărturisitori ai dreptei credințe în vremuri de prigoană și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos prin cuvânt și faptă. Proclamarea canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, împreună cu alți 14 sfinți părinți duhovnicești și mărturisitori ortodocși români din secolul al XX-lea, în contextul împlinirii anul acesta, 2025, a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, ne cheamă să înțelegem cât de minunat lucrează Dumnezeu în mijlocul unui popor smerit și credincios și cât de mare este nevoia de a avea duhovnici adevărați, părinți cu viață sfântă, care să ne lumineze calea dreptei credințe și a sfințeniei. Astăzi, la momentul binecuvântat al proclamării locale a canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, dorim să exprimăm, alături de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, aprecierea și prețuirea noastră pentru toată lucrarea care s-a desfășurat în această mănăstire, cu multă osteneală și iubire jertfelnică”

La încheierea evenimentului, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan a rostit un cuvânt plin de încărcătură duhovnicească, evocând lucrarea harică a celor doi cuvioși în viața celor care i-au cunoscut: „De la Patriarhul țării, continuând cu ierarhii Sfântului Sinod, dimpreună cu obștea Mănăstirii Sihăstria și cu întreaga conștiință monahală, având alături preoții și credincioșii din parohii, credem și mărturisim că Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa au pătruns, încă din această viaţă, în veşnicia lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu le-a inundat întreaga fiinţă. Harul lui Dumnezeu i-a prefăcut din oameni plămădiţi din ţărâna pământului în sfinţi ai Împărăției Cerurilor. Au dobândit „libertatea fiilor măririi lui Dumnezeu” (Romani 8, 21), adică au fost eliberați de robia morţii și a păcatului. Au dobândit o dureroasă sensibilitate pentru durerea oamenilor, mai dureroasă decât pentru durerea proprie. Au dobândit vederea duhovnicească asupra lucrurilor, oamenilor și evenimentelor. Au pătruns în firea lucrurilor sesizând adevărul, privind adâncurile pe care logica obişnuită, omenească, nu le poate sesiza. Au dobândit harul de a se ruga pentru întreaga lume, nemaifăcând deosebire între prieteni şi vrăjmaşi. Au devenit astfel fii ai Tatălui care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). De-a lungul vremii, mulți creștini au mărturisit că fiind lângă Sfântul Cuvios Paisie, simţeau că acesta se afla sub adumbrirea Duhul Sfânt. Înlăuntrul său ardea un asemenea foc duhovnicesc, încât oricine stătea lângă el percepea dragostea învăluindu-l întru totul, simțeau văpaia Duhului Sfânt care se ruga în Sfântul Paisie cu „suspine negrăite” (Romani 8, 26). În preajma Sfântului Cuvios Cleopa, oamenii descopereau puterea Scripturii şi a Părinţilor, revărsându-se ca o cascadă . „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9). Adâncul Scripturii chema adevărul Părinţilor şi ambele mângâiau, mustrau, întăreau și îmbrățișau mintea și inima celor ce participau la o adevărată Liturghie a Cuvântului. Pentru acest mare dar, arătat în chipurile Sfinţilor Paisie şi Cleopa aducem aleasă recunoştinţă lui Dumnezeu.”

Preacuviosul Părinte stareț Arsenie Popa a încheiat cu un discurs de mulțumire profundă, în care a evocat impactul pe care acești doi sfinți l-au avut asupra vieții monahale și a credincioșilor: „Acești sfinți au revigorat duhovnicește, mai întâi mănăstirea noastră, apoi chiar monahismul românesc și au întărit credința poporului dreptcredincios. În perioada dictaturii comuniste, când multe mănăstiri erau închise, monahii și monahiile erau izgoniți din mănăstirile lor, credința era atacată în mod constant prin toate mijloacele propagandistice ale vremii, acești doi sfinți nu numai că au rămas neclintiți în credința lor, dar au reorganizat mănăstiri întregi, ce apoi au devenit la rândul lor fortărețe ale credinței și nevoinței monahale, au reîmprospătat tradiția de trăire monahală, atât printr-o trăire profundă și neînșelătoare cât și prin cuvântul inspirat de Dumnezeu spus cu mult curaj, mai ales de Sfântul Cuvios Cleopa, dar și cu smerenie și simplitate de Sfântul Cuvios Paisie. Cu atât mai mult în anii de libertate de după ‘90, cuvintele simple dar pline de înțelepciune și de bogăție duhovnicească s-au răspândit cu repeziciune la pelerinii și închinătorii însetați de cuvintele vieții veșnice. Noi, obștea Mănăstirii Sihăstria suntem recunoscători acestor sfinți pentru că au format generații de călugări și au lăsat o tradiție de trăire monahală transmisă din vremuri de demult și continuată până în prezent. În același timp suntem recunoscători față de ierarhii care  au recomandat lucrarea de canonizare, primul dintre aceștia fiind Preafericitul Părinte Daniel, care este fiu duhovnicesc al acestor sfinți”

După Sfânta Liturghie, pelerinii, sub îndrumarea autorităților și a voluntarilor, s-au așezat în șir pentru a se închina cu evlavie la baldachinele în care au fost așezate moaștele celor doi mari părinți duhovnicești.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul „Stâlpi de lumină între munți și cer”: canonizarea Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa, moment de har la Mănăstirea Sihăstria apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dacă parcurgem textul Sinaxarului din Minei aflăm că Sfântul Petru se numea Simon înainte de a se fi întâlnit cu Mântuitorul, Cel ce i-a schimbat numele în Chefa, care înseamnă piatră. Simon s-a născut în Betsaida Galileei, tatăl său se numea Ioná, iar fratele său, Andrei, a fost cel dintâi chemat de Iisus să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Iisus după ce i-a spus: „Am găsit pe Mesia” (cf. Ioan 1, 41). Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată ori să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi L-a întâlnit pe Iisus din Nazaret, Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol, ca să adune oameni pentru Împărăţia cerurilor, pe care o predicau Sfântul Ioan Botezătorul şi apoi Iisus zicând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 7). Simon a moştenit credinţa sa iudaică din familie şi a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, dar elenizat, al Galileei, adică populat cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea limba greacă, de aceea, mai târziu, a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.

Sfântul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi Tarsus, în estul Turciei), în diaspora evreiască, şi era fiu al unor evrei deportaţi de romani. Sfântul Pavel avea o vastă cultură teologică dobândită în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, era zelos şi ucenic al învăţatului Gamaliel, un mare cunoscător al Legii lui Moise. Saul a fost contemporan cu Iisus din Nazaret, dar nu L-a întâlnit personal niciodată cât timp Iisus a trăit pe pământ. Din zel pentru tradiţia iudaică, Saul a persecutat noua comunitate a ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Însă, pe când îi persecuta pe creştini, în Siria, lângă Damasc, s-a întâlnit cu Iisus Cel viu din ceruri, într-o lumină copleşitoare. Iisus l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Atunci, Saul a înţeles că Iisus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci, Saul a învăţat că Iisus Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Iisus Hristos simţea durerea lor, pentru că viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, se converteşte şi este botezat, primind numele Pavel (Paul). El devine apostolul, misionarul cel mai zelos al lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, ai pocăinței și ai sfințeniei, precum şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebire de neam sau etnie. Ei sunt pentru noi dascăli ai pocăinței, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos.

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul SFINȚII APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL (29 iunie) ZIDITORI AI CREDINȚEI ȘI STÂLPI AI BISERICII apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe 29 aprilie 2025, în Sala „Sinaxar” a Muzeului Mitropolitan din Iași, a avut loc etapa eparhială a Concursului Național Catehetic. La acest eveniment au participat 13 parohii din întreaga eparhie, fiecare prezentând rezultatul muncii și dăruirii lor în lucrarea cu tinerii.

Parohia „Sfinții Împărați Constantin și Elena” – Boboteni, prin grupul de cateheză coordonat de pr. Brînzei Relu Irinel, a obținut Locul II, impresionând juriul prin profunzimea temei abordate și prin implicarea copiilor și a comunității.

Proiectul desfășurat sub titlul: „Jertfa și slujirea Bisericii în secolul mărturisitorilor” a cuprins trei cateheze tematice:

• „Un secol de har – Temelia dreptei credințe în România”, în care copiii au explorat momente esențiale din istoria Bisericii Ortodoxe în ultimii 100 de ani,
• „Jertfă și mărturisire – Sfinți apărători ai credinței”, dedicată vieții și învățăturilor părinților Paisie și Cleopa de la Sihăstria,
• „De la cuvânt la faptă – Calea mărturisirii credinței”, o chemare la trăirea concretă a credinței prin fapte bune.

În cadrul proiectului, copiii au desfășurat multiple activități:

au vizitat bătrânii de la Azilul Paltin – Petru Vodă, oferindu-le sprijin, hrană și bucurie,

• au participat la întâlniri cu monahi de la Mănăstirea Sihăstria, care le-au împărtășit întâmplări emoționante din viețile marilor părinți duhovnicești,
• au participat la o „vânătoare de comori” – faptele bune, unde fiecare copil a fost îndemnat să aducă o faptă bună ca mărturie a credinței,
• au redactat scrisori de devotament față de Dumnezeu, exprimând angajamentul lor de a deveni mărturisitori ai lui Hristos în viața de zi cu zi,
• au realizat mărțișoare de mulțumire pentru mame, ca semn de recunoștință și iubire creștină.

  “Proiectul nostru a fost nu doar un efort educativ și catehetic, ci o experiență profundă de formare spirituală, solidaritate și mărturisire a credinței. Locul II obținut la etapa eparhială ne bucură nespus și ne responsabilizează să continuăm lucrarea cu și pentru tineri. Credința trăită cu inima deschide drumuri și zidește comunități. Copiii noștri ne-au arătat că pot fi adevărați mărturisitori ai iubirii lui Hristos”, a spus părintele Brînzei Relu Irinel, coordonatorul proiectului.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul Parohia „Sfinții Împărați Constantin și Elena” Boboteni locul II la Etapa Eparhială a Concursului Național Catehetic 2025 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Marți, 8 aprilie, la sediul Protopopiatului Ceahlău, s-a desfășurat etapa locală a Concursului Național Catehetic. Evenimentul a reunit proiectele propuse de câteva parohii din cadrul protopopiatului. Jurizarea a fost realizată de o comisie formată din: pr. protopop Ionel Cuțuhan, pr. prof. Gheorghiță Anisiea și pr. Murariu Cezar-Ilie, responsabil cu activitatea catehetică la nivelul protopopiatului. În urma jurizării, premiile au fost acordate astfel: Parohia Boboteni, care, cu proiectul „Jertfa și slujirea Bisericii în secolul Mărturisirilor”, a obținut locul I; Parohia Soci – locul al II-lea; Parohia Ceahlău II – locul al III-lea; Parohia Poiana Teiului – mențiune. Cei implicați și-au exprimat nădejdea ca aceste inițiative să rodească în sufletele copiilor și tinerilor dorința sinceră de a trăi și mărturisi credința creștină cu bucurie, curaj și demnitate creștină.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul LUMÂNAREA DE PAȘTI – JERTFĂ ȘI BUCURIE. Etapa locală a Concursului Național Catehetic apare prima dată în Ecoul muntilor.

În tradiția creștină, Postul Mare evocă cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustie, precum și suferințele Sale dinaintea Răstignirii. Prin post și rugăciune, credincioșii refac simbolic acest drum al purificării, pregătindu-se pentru cea mai importantă sărbătoare a creștinismului: Învierea Domnului.

În 2025, postul începe pe 3 martie și se încheie pe 19 aprilie, având o durată de 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor, totalizând astfel 48 de zile. Pregătirea pentru post începe însă mai devreme, odată cu Săptămâna Albă cunoscută și sub numele de Săptămâna Brânzei care este ultima săptămână de dinaintea Postului Mare. În această perioadă, credincioșii renunță la carne, dar pot consuma lactate, ouă și pește. Este o etapă de tranziție, atât din punct de vedere alimentar cât și spiritual, menită să pregătească trupul și sufletul pentru rigorile postului. Săptămâna Albă culminează cu Duminica Lăsatului Sec de Brânză (2 martie 2025), zi în care credincioșii își cer iertare unii altora, pentru a intra în post împăcați atât cu semenii, cât și cu Dumnezeu.

Postul Mare este împărțit în două perioade mari: postul propriu-zis (3 martie – 12 aprilie 2025) – cele 40 de zile care amintesc de postul ținut de Mântuitorul Iisus Hristos în pustie și postul Săptămânii Patimilor (13 – 19 aprilie 2025) – ultima săptămână înainte de Înviere, dedicată rememorării suferințelor Mântuitorului.

Din punct de vedere alimentar pe durata postului se renunță complet la carne, ouă, lapte și alte produse de origine animală, se mănâncă fără ulei și fără vin în anumite zile, în special lunea, miercurea și vinerea, se permite consumul de pește doar de Buna Vestire (25 martie) și de Florii (13 aprilie). Săptămâna Patimilor este cea mai strictă, iar unii credincioși aleg postul negru în Vinerea Mare, ziua Răstignirii Mântuitorului.

Însă postul nu se rezumă doar la renunțarea la anumite alimente, ci reprezintă și un timp de purificare sufletească. În această perioadă, se recomandă rugăciunea mai frecventă și participarea la slujbele religioase, spovedania și împărtășania, ca forme de întărire a legăturii cu Dumnezeu, îndepărtarea de gândurile negative, evitarea conflictelor și a judecății celorlalți, săvârșirea faptelor bune și sprijinirea celor aflați în nevoie.

Așadar Postul Paștilor este o perioadă de introspecție, rugăciune și apropiere de Dumnezeu. Prin post, credincioșii se pregătesc nu doar trupește, ci și sufletește pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, un moment al speranței și al luminii în credința creștină.

Post binecuvântat tuturor, cu mult spor duhovnicesc!

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul POSTUL MARE – CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ CĂTRE ÎNVIERE apare prima dată în Ecoul muntilor.

În neuitare rămâne și biografia părintelui: providențial s-a născut la începutul anului bisericesc, pe 1 septembrie 1956 în localitatea Poiana Teiului, judeţul Neamţ. A absolvit cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox de la Mănăstirea Neamţ între anii 1972-1977 şi cele ale Institutului Teologic din Bucureşti între anii 1978-1982. A fost un an pedagog la Seminarul Neamț, apoi un an ghid la Mănăstirea Bistrița. S-a căsătorit cu Dna Maria Petronela Pancu din localitatea Hangu și împreună au avut două fete: Teodora și Ecaterina. Dna Preoteasă a fost mereu trup și suflet alături de părintele, i-a  fost  reazem când se simțea singur, și înțelegere, când a fost mai greu acceptat de către unii, cu firea lui directă, dar nu mai puțin onestă, sinceră și de dragoste plină.  A fost hirotonit preot în anul 1983 pe seama parohiei Grinţieş, unde a activat până în 1992. În timpul păstoririi sale s-a adăugat vechiului locaș pridvorul, s-au deschis lucrările de pictură, au fost realizate lucrările de modificare  a structurii bisericii, precum și lucrările de pictură a altarului.  În 1992 a fost numit paroh la Biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi” din Piatra-Neamţ. Aici a desfășurat o bogată activitate pastorală, liturgică, cultură, socială și didactică. A fost directorul Școlii Postliceale Teologico-Sanitare ,,Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla” (1995-2002). A fost atent la suferința ,,fraților mai mici ai lui Hristos”, pentru care a înfiinţat Cantina socială ,,Sfânta Filofteia”, sfinţită de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pe 15 martie 2009.

Sfârșitul vieții sale pământești a fost marcat de o scurtă, dar grea suferință creștinește îndurată, cu răbdare și cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. A trecut la cele veșnice la data de 22 februarie 2011 și este înmormântat lângă Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”  Grințieș.

Toți cei care l-au cunoscut își amintesc de părintele întotdeauna cu dragoste, cu deosebit respect şi cu multe reacții afective. Părintele Ioan Ilie a rămas în amintirea tuturor ca un slujitor de excepţie al sfintei noastre Biserici. A întrunit toate calităţile necesare unui slujitor al sfântului altar: slujitor veritabil, duhovnic abil, gospodar iscusit, orator înțelept și convingător, pentru că Pr. Ioan a fost un OM mare, un om care a dăruit, și darurile lui nu pot fi nicidecum oprite deodată cu cele petrecute în dureroasa zi de 22 februarie, pentru că toate calitățile și darurile primite de Sus de către Pr. Ioan, au fost cultivate de el cu multă osteneală și iubire nu le-a ținut doar pentru sine, ci le-a pus în slujba, în slujirea altora.

      Iată cât de încântător, cu o amintire vie l-au rememorat cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Pr. Ioan:

1. ,,Părintele Ioan părea a fi, pe din afară, la prima vedere, un om aspru, mai distant și rece, mai puțin abordabil, fără dulcegării și scurt la vorbă. Dar dacă reușeai să treci de coaja tare, găseai miezul, „pâinea lui Dumnezeu”, un om autentic, care știa să-și măsoare bine mesajul în funcție de ascultători…când pătrunzător, răsunător, cu accente, când calm, blând și încurajator. Părintele era un maestru și „mânuia” bine nu doar sunetele vocii, ci și gesturile, privirea, dar mai ales cuvântul; cuvântul care convinge, care trezește, care ceartă și curățește, care învață, încurajează, luminează și sfințește…Părintele era o „bibliotecă umblătoare” și mi se părea că le știe pe toate, de la științele teologice și profane, până la priceperea de a se purta cu oamenii simpli de la țară sau de la oraș pe care i-a iubit nespus. Povestea adesea despre: experiențe ale familiei și copilăriei sale de la munte și despre oamenii primei parohii de la Grinție, unde a rămas o parte din inima lui. Într-o zi, pe când slujea la acea parohie, a venit cineva și i-a adus cadou o vacă, știind că are nevoie. Peste puțin timp, părintele a aflat că o nenorocire a venit asupra unei familii și a oferit vaca primită în dar. A doua zi, altă persoană i-a adus părintelui altă vacă…despre mersul cu Ajunul la munte, pe zăpezi mari, despre felul în care pornea cu noaptea în cap, cum era însoțit de oameni cu multă dragoste și cu lumânări aprinse de la o casă la alta, despre cum era „obligat” să poposească la o anumită casă lângă sobă, să-și tragă sufletul…despre tatăl său care avea câte o vorbă din Scriptură care să caracterizeze pe fiecare (unde mai găsești azi oameni care să citească Biblia și care să se folosească de ea în exprimarea zilnică?!)…despre părintele Iustin Pârvu și despre mănăstirile Bistrița și Secu…despre participarea la Sf. Liturghie în biserică versus ascultarea ei la radio sau TV – desigur că nu le încuraja pe cele din urmă când cineva ar fi putut veni la biserică…despre oamenii săraci, flămânzi și necăjiți pentru care a înființat cantina socială din Piatra Neamț, unde zilnic, până astăzi, mulți primesc hrană, prin purtarea de grijă a părinților Viorel și Ciprian…despre oamenii de cultură și istoria orașului Piatra-Neamț, în orice discuție vorbea la subiect și fiecare cuvânt al lui era plin de conținut valoros…despre școala teologico-sanitară la care a fost o perioadă director…despre diferite lucruri din care reieșea că era un om incompatibil cu compromisul, care avea standarde înalte pe care le împlinea în viața lui…despre pregătirea unei predici. L-am rugat o dată să îmi recomande o carte bună de predici și mi-a răspuns direct și hotărât: Sfânta Scriptură! Și asta pentru că o citea, o cunoștea, o memora, a devenit modul său de gândire care i-a impregnat viața. Nu-i plăcea ca cineva la predică să vorbească despre „de toate”, să treacă de la una la alta, ci să păstreze firul roșu de la început până la sfârșit, chiar dacă sunt inserate mici paranteze. S-a arătat a fi un predicator desăvârșit, susținând și predici exegetice, dar mai ales tematice și apologetice. Când deschidea un subiect, chiar dacă era mai sensibil, îl ataca din toate părțile și parcă „îmi făcea curățenie în minte”. Veneam de multe ori la biserică în copilărie, acaparat de „gândirea MTV” din timpul săptămânii, de mesajul secularist al emisiunilor radio și TV. Dar după ascultarea unei slujbe și în special a predicii părintelui, parcă îmi resetam gândirea, se surpau toate fundamentele lumii fără Dumnezeu și se puneau bazele viețuirii în Hristos. În orice caz, era o plăcere să-l ascult, chiar dacă nu vorbea despre lucruri comode, ci despre lepădarea de sine, smerenie și pocăință, despre cum ne-a iubit Domnul răstignindu-Se și despre iubirea pe care ne-o propune, care nu semăna mai deloc cu ce vedeam în societate, în general. Țin să amintesc că, deși părea aspru la prima vedere, după ce te apropiai de el, în anumite contexte, puteai observa și un om plin de umor. Știa să spună o glumă bună, să râdă sănătos, să aprecieze un vin bun sau o mâncare gustoasă, să destindă atmosfera prin tot felul de istorisiri hazlii, fără ca vreodată să întreacă măsura sau să spună ceva ce nu se cuvine. Era un om destul de conservator în gândire, iubitor al călugărilor și al vieții de mănăstire, predicator al pocăinței, foarte bine pregătit teologic, cu profesori de talia Sfântului Dumitru Stăniloae și a Părintelui Constantin Galeriu. Totdeauna cita din Sfânta Scriptură și din Părinții Bisericii, înfiera păcatul și punea sub lupă frumusețile virtuților și ale sfințieniei realizabile în fiecare generație. Nu știu cum reușea, dar nu se repeta! Totdeauna spunea ceva nou. Să stai câțiva ani lângă un om și să-l tot auzi vorbind lucruri valoroase fără să se repete, e ceva…! Trăsăturile unei soții spun multe despre soțul care a ales-o și și-a dorit să trăiască lângă ea, să fie mama copiilor lui. Așa că cine ar dori să știe ce fel de om a fost părintele Ioan, va putea ușor să-și dea seama văzând ce fel de femeie este doamna preoteasă Petronela: delicată, dedicată slujirii preoțești, sprijinind misiunea soțului ei, îngrijind de copii și de casă, nedespărțită de soțul ei nici prin moarte, cu finețe sufletească, harnică, amabilă, cu eleganță în simplitate și sobră atunci când situația o cerea, ducând crucea văduviei cu durere, dor și demnitate, fiind model multor femei care trec prin situații cu atât de multă suferință”.

(din relatările Părintelui Mihai Doru Barna, slujitor la Paraclisul Mitropolitan Metocul Maicilor și șef al Departamentului Tabere din cadrul Sectorul de misiune, statistică și prognoză pastorală, Arhiepiscopia Iașilor, Mitropolia Moldovei și Bucovinei)

2. 2. ,,Părintele era un bun teolog. Teologia părintelui Ioan era bazată atât pe învățătura dogmatică, dar mai ales pe învățătură patristică. Era o bucurie să asculți predicele părintelui. Conexiunile pe care le realiza îmi dădeau de înțeles că numai un om care a citit mult la viața lui, le poate face. Structura să teologică reieșea și din modul de raportare la slujbele bisericii: un bun liturgist. Aș putea spune că de multe ori era chiar rigorist în slujbele pe care trebuia să le facem. Nu dorea să se sară peste vreo cântare de aceea începeam totdeauna foarte devreme slujba ca să avem timp să punem tot. Câteodată venea și cânta cu noi la strană  în special la slujba de seară la vecernie…Părintele Ioan era și un bun povestitor, încât un consilier din parohie la numit al doilea Ion Creangă. Totdeauna povestioarele pe care ni le relata cu diferite ocazii erau legate de viețile sfinților dar cu aplicatibilitate în viață de zi cu zi. Uneori era foarte subtil și ne relata câte o povestioară care la prima vedere nu avea nici o legătură cu subiectul pe care îl dezbăteam. Asta doar la prima vedere. Mintea părintelui era mintea unui șahist care totdeauna are pregătite minim 5 mutări pentru a da lovitură finală. Părintele nu gândea acestea ca un om care vrea să iasă în evidența ci doar că omul să înțeleagă că Dumnezeu câteodată ne răspunde într – un mod neînțeles la prima vedere dar care are se descoperă în timp…Părintele este primul preot din Piatra-Neamț care a înființat o cantină socială în care se dă mâncare zilnic la câteva zeci de persoane. Am participat încă de la început la înființarea cantinei și am văzut câtă implicare și dăruire avea părintele. De cele mai multe ori mergeam împreună să facem cumpărături pentru cantină și tot timpul petrecut în mășină până la un depozit sau la piață părintele nu stătea degeaba, avea grijă să mă pregătească pt diferitele materii pe care le aveam la Seminar. Implicare totală mai ceva că un părinte trupesc. Pot să ma consider un fiu dar doar duhovnicesc. Am asistat deseori la modul de acționare a părintelui pentru persoanele aflate în nevoință. Nu conta ce oră este sau ce zi este, el lucra cu timp și fără timp. Câteodată oboseam eu de câte treburi erau de făcut dar părintele avea o altă energie, cred că o energie din cer”

(din relatările Dnului Stelian Murariu, director de agenție și administrator Imperial SM Travel)

Părintele Ioan Ilie A FOST un slujitor devotat în misiunea pământească și acum ESTE fiu al împărăției cerurilor. La ceas de comemorare vrednică a Părintelui Ioan, ne rugăm ca Dumnezeu să așeze sufletul său în Lumina Preasfintei Treimi, unde 14 ani sunt doar o clipă, să-l așeze cu sfinții și să împlinească cuvintele pe care le-a spus Sfântul Apostol Pavel: Doamne, credința am păstrat, calea am săvârșit, de acum vin la Tine să-mi dai cununa cea neveștejită a slavei Tale, și nu numai mie, ci și celor care vor crede în Tine, ascultând cuvintele Evangheliei.

În loc de concluzie:

,,Hristos nu are morţi! Câţi poartă

în ei sămânţa lui Hristos

trăiesc măreţ şi ard şi luptă

cu suflet nalt şi curajos.

Cu viaţa lor, cu moartea lor

vestesc pe-un Viu Mântuitor

ce veşnic e Biruitor…

Şi la adevărul că:

Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii n-au murit,

ci dorm frumos ca după o muncă fericită;

pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit

lăsat de datoria cu dragoste-mplinită.

Priviţi, acum, când drumul la capăt le-a ajuns,

cât de măreţ e cerul în care ei intrară,

în sfintele lor umbre, ce soare-a fost ascuns

şi cât de sfinte umbre prin lume ei lăsară!

…Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,

o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,

nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios

cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii.

Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,

căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,

nu înaintea morţii, ci după ea, ţi-a spus

Hristos că te aşteaptă a slavei răsplătire

Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,

mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,

ei strălucesc pe-ntinsul întregii veşnicii

cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…”

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul PĂRINTELE IOAN ILIE – POMENIRE ÎN NEUITARE apare prima dată în Ecoul muntilor.

În data de 13 aprilie 1909, a fost ales Episcop al Caransebeșului, fiind întronizat în data de 8 mai 1910. În data de 7 iunie 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Ulterior, în data de 18 decembrie 1919 a fost ale Mitropolit Primat al României și înscăunat un an mai târziu.

În demnitatea de patriarh a fost ales în data de 4 februarie 1925, atunci când Sfântul Sinod a luat hotărârea de înființare a Patriarhiei Române. Totodată, între anii 1927-1930, a fost membru al regenței, iar în ultimii doi ani ai vieții a fost prim ministru al Guvernului României.

În calitate de Mitropolit Primat, Miron Cristea, în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, a exprimat dezideratul înălțării unei Catedrale Naționale, proiect concretizat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În timpul patriarhatului său au fost construite Palatul și Reședința Patriarhală și a fost restaurată în totalitate Catedrala patriarhală.

Primul Patriarh al Bisericii noastre a trecut la cele veșnice în data de 6 martie 1939, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală.

Printre realizările de ordin cultural ale Patriarhului Miron se numără şi teza sa de doctorat despre Eminescu, lucrare tipărită mai întâi în limba maghiară şi tradusă apoi de Mitropolitul Antonie Plămădeală care a descoperit-o şi a publicat-o la începutul anilor 80.

În cuprinsul tezei de doctorat, poetul național a fost numit pentru prima dată „luceafărul poeziei româneşti“, o sintagmă ce a ajuns să-l definească pe Mihai Eminescu.

Prima parte a lucrării, dedicată vieţii lui Eminescu, denotă o cercetare minuţioasă. Sunt consemnate, cu exactitate, data (15 ianuarie 1850) şi locul naşterii poetului (Botoşani). Ipoteştii copilăriei sunt prezentaţi drept ,,ogor binecuvântat” care l-au inspirat mai târziu pe marele poet: „Liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor – pe care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale , – singurătatea pădurilor şi, în general, contactul direct cu natura au avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii. Trăind în sânul şi în singurătatea naturii, iubind singurătatea, nu s-a putut sustrage de sub influenţa acesteia; aşa s-a dezvoltat una din trăsăturile esenţiale ale fiinţei lui: sensibilitatea faţă de frumuseţile naturii care, în toiul suferinţelor de mai târziu, i-a adus multe mângâieri. În poeziile sale găsim cele mai frumoase descrieri ale naturii. Ele ni-l înfăţişează pe poet ca pe un adânc observator al naturii. Încă din copilărie a legat prietenie cu codrul şi numai aici s-a simţit cu adevărat bine. Mai târziu, nemulţumit de lume şi de propria lui viaţă, va suspina cu nostalgie după acele vremuri, în care a fost atât de fericit, în mijlocul naturii prietenoase“.

Mediul acesta – se mai arată – pe care îl va evoca plin de nostalgie mai târziu, îl va face pe viitorul poet admirabil şi profund în descrierile sale de natură.

Lucrarea vizează, în continuare, anii de şcoală ai lui Eminescu, cu tribulaţiile lor, episoadele prezenţei alături de trupa teatrală Tardini – Vlădicescu, ca şi în cea condusă de Mihail Pascaly. E consemnată apariţia poeziei „La mormântul lui Aron Pumnul” şi colaborarea cu revista „Familia”.

Referinţe destul de detaliate sunt făcute cu privire la perioada studiilor la Viena, arătându-se printre altele, că Eminescu ,,a avut aici posibilitatea să facă cunoştinţă cu diferite orientări filosofice şi literare”. De asemenea, că şi-a putut ,,satisface interesul pentru arta teatrală din capitala Austriei”. În aceeaşi perioadă e evidenţiată activitatea lui în cadrul societăţii ,,România jună” , inclusiv rolul avut în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna şi organizarea cu acest prilej, a unui congres al studenţimii române de pretutindeni. Totodată, începutul colaborării la ,,Convorbiri literare” în 1870 cu creaţii (prima fiind „Venere şi Madonă”) care – subliniază autorul tezei de doctorat – ,,spre deosebire de încercările de la ,,Familia”, prezenta un progres considerabil”. Se mai reliefează că poeziile publicate de atunci încolo, în revista condusă de Iacob Negruzzi l-au ridicat pe Eminescu „cu timpul deasupra tuturor poeţilor români de până acum”.

Cât priveşte perioadele şederii la Iaşi, Elie Cristea, vorbind despre funcţia de director al Bibliotecii Centrale Universitare pe care a deţinut-o o vreme poetul, reţine setea cu care acesta s-a aplecat, în acel timp, asupra vechilor cronici, în paralel cu parcurgerea poeziei române anterioare. E punctată şi activitatea în calitate de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (în această funcţie s-a preocupat de modernizarea vechiului sistem de predare în şcolile vremii).

Pe alt plan e evocată relaţia cu Veronica Micle. Puţine rânduri sunt consacrate şederii la Berlin fără însă a se omite interesul acordat scrierilor lui Kant şi Schopenhauer, influenţei jucate de ideile acestora, ale celui de-al doilea îndeosebi, asupra gândirii eminesciene. Urmărindu-l pe poet la Bucureşti, autorul tezei scoate în evidenţă munca ca gazetar la ziarul „Timpul”, având ca rezultat şubrezirea sănătăţii, Elie Cristea se declară a împărtăşi opinia acelora (Haşdeu de pildă) care au apreciat că alta ar fi fost soarta lui Eminescu dacă i s-ar fi asigurat o slujbă stabilă mai puţin solicitată şi în măsură să-i asigure o existenţă acceptabilă. Dar, pe de altă parte, el îşi contrazice această poziţie când, imediat în continuare vorbeşte cu exemple din literatura universală despre temperamentul aparte al oamenilor de geniu, despre faptul că în general poeţii nu sunt capabili să persiste într-o funcţie şi recunoaşte că creatorul „Luceafărului” s-a preocupat puţin şi de persoana şi de soarta lui. Nu acorda interes prea mare banilor şi bunurilor.

Ultimele pagini din lucrarea consacrată biografiei, urmăresc drama destrămării minţii poetului, cu puţinele momente de restabilire parţială şi preocupările creatoare în aceste răgazuri. De asemenea, despre încetarea din viaţă, la 15 iunie 1889 şi înmormântarea sa.

Dacă viaţa poetului era oarecum cunoscută, în privinţa operei Elie Cristea se dovedeşte un veritabil deschizător de drumuri. Tratează, evident, opera cunoscută în epocă. Numeroase manuscrise erau încă inedite, aflate fie în custodia lui Titu Maiorescu, fie în proprietatea fratelui poetului, Matei Eminovici. Opera publicată se bucură, însă, de o veritabilă exegeză: „Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Eminescu, ca şi alţi poeţi de renume din secolul lui, a studiat atent poezia populară, găsind şi înţelegând ceea ce are mai viu în ea, frumuseţea ei nepieritoare. A înţeles întocmai gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială. Poeziile sale de inspiraţie populară sunt adevărate modele ale genului. Citind aceste poezii, parcă auzim vocea poporului. «Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?»…“

Din exegeza sa nu putea lipsi „Luceafărul“, pe care îl numeşte „perla literaturii române“. Cel care avea să devină Patriarhul Miron Cristea se simte cel mai bine reprezentat, ca român, de Eminescu patriotul. Când comentează „Doină“, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ şi în special „Scrisoarea III“, transpare un sentiment de mândrie naţională: „Există oare în toată creaţia pămânească o poezie care să se întipărească în sufletul fiecărui român ca Doina? Pot să afirm cu tărie că nu“. Iar după ce prezintă prea bine-cunoscutele versuri din dialogul Mircea – Baiazid, conchide: „Nicăieri nu găsim o frază anume patriotică, dar totuşi citind astfel de pasaje, omul îşi simte inima încălzită de patriotism. Aceasta este adevărata artă! O operă reuşită trezeşte sentimente, pe când una cu fraze multe, dar nesemnificative, ne lasă reci. Chiar şi acele părţi în care nici nu aminteşte de ţară sau de popor, ne sugerează sentimente patriotice. Cine nu simte, de pildă, la citirea unor poezii de-ale lui Eminescu, dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi?!“

Publicistica sa este prezentată ca rod al unei conjuncturi – Eminescu s-a angajat ca jurnalist pentru a-şi câştiga pâinea – fericite, întrucât rămân în urma sa articole de talia celor din „Timpul”: „Sunt cele mai frumoase dintre toate câte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar. Sunt articole energice, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele“.

În epocă avea o reputaţie dobândită ca poet, mai puţin ca autor de proză sau jurnalist: „Eminescu s-a impus în literatura română în special prin poeziile sale. Lucrările de proză sunt în mare parte necunoscute. Unele sunt abia acum scoase la iveală din revistele în care au apărut. Poeziile lui Eminescu au câştigat repede opinia publică românească şi au devenit cea mai îndrăgită lectură a păturii culte româneşti. Prin poeziile sale de o rară frumuseţe el a reuşit să dea cea mai adâncă expresie mulţimii gândurilor“.

Concluziile acestei teze de doctorat sunt valabile şi astăzi: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi ai lumii.”

Cel care l-a descoperit pe Patriarhul Miron Cristea ca eminescolog a fost Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală. Ierarhul cărturar scria că Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dintâi studiu solid – cât se putea la vremea aceea la o universitate străină – despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită“.

Valoarea acestei ample analize este apreciată de mitropolitul Antonie Plămădeală: „autorul reuşeşte (…) să prindă toate marile coordonate ale creaţiei: limba cronicarilor, limba cărţilor bisericeşti, poezia populară”; pătrunde în tehnica cuvintelor noi, şi încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii germane.”

Patriarhul Miron Cristea şi-a exprimat prin intermediul operei eminesciene mândria naţională, făcându-şi un titlu de glorie că aparţine aceluiaşi neam, care a dat literaturii europene şi chiar mondiale un poet de talia lui Mihai Eminescu.

Este regretabil faptul că şi astăzi această lucrare este prea puţin cunoscută…

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul PATRIARHUL MIRON CRISTEA ȘI PRIMA TEZĂ DE DOCTORAT DESPRE MIHAI EMINESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.

Iubitori și păstrători ai tradițiilor specifice Anului Nou, câțiva tineri din Agapia-Neamț și-au dorit să urmeze generațiilor anterioare și să continue un obicei frumos specific zonei: banta „Încheierea păcii”.

Încurajați de părinți și coordonați de Cristinel Coclisan, agăpean înflăcărat al tradițiilor caracteristice sărbătorilor de iarnă, tinerii au început pregătirile și repetițiile la sfârșitul lunii noiembrie 2024, pentru a avea o performanță excelentă în Ajunul Anului Nou și pe 1 ianuarie, atunci când au interpretat piesa la casele gospodarilor din Agapia, dar și pe 2 ianuarie, prin participarea lor la „Festivalul obiceiurilor și tradițiilor de Anul Nou” – de la Târgu-Neamț (ediția a XII-a).

Mesajul piesei interpretată de tineri îndeamnă pe cei care „i-au primit cu banta” să uite toate neplăcerile din anul 2024 care s-a încheiat, să „încheie pace” cu toți odată cu finalul anului și să pășească în noul an cu speranță, încredere, curaj și liniște. De aceea piesa începe cu o urătură intonată de unul din cei 4 arnăuți, apoi cu o cântare interpretată de toți: „…Iată Anul Nou s-a apropiat/ Anul Nou cu bine/ Odată cu Sfântul Vasile/ La noi în sat!”

Din punct de vedere istoric, obiceiul acesta frumos reprezintă o piesă de teatru, un dialog între armata română și armata germană, care ne amintește de contextul istoric al celui de-al Doilea Război Mondial, când pacea a fost formalizată prin semnarea armistițiului în 1944. Acest armistițiu a avut loc pe 12 septembrie 1944, în urma ofensivei sovietice care a dus la înfrângerea forțelor germane în România și la retragerea acestora.

Ambele armate sunt reprezentate în bantă de câte 6 gradați (împăratul, generalul și căpitanul), 3 din partea armatei române, respectiv 3 membri ai armatei germane. Costumele lor  reprezintă poziția sau rangul ce îl deține în cadrul armatei și sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase șiruri de decorații, intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleți originali sau de carton. Însemnul distinctiv al gradaților este cascheta cu pampon.

Din dialogul propriu-zis al celor două armate reiese curajul și vitejia românilor care s-au jertfit pentru independență și libertate, uneori chiar cu prețul vieții lor. Dârzenia și patriotismul românilor pentru apărarea țării reiese din expresiile: „Pe aici nu se va trece! Căci este al meu consemn/ De care se-nfioară trufașul machezeu!”.

Aproape de încheierea păcii, pentru a crea dezbinare între cele două armate, intervine și un „harap”. Funcția de „harap” era o funcție umilă, similară cu un slujitor sau ajutor, fiind un soldat care îndeplinea sarcini mai puțin onorante, precum transportul bagajelor, curățenia sau alte îndatoriri. În trecut, termenul era folosit pentru a desemna pe cineva aflat într-o poziție subalternă în cadrul armatei sau în serviciul unui ofițer, un fel de „slujitor militar”. Desigur acesta nu își îndeplinește scopul propus de a dezbina și pacea se încheie.

În cinstea păcii gradații încep să joace „Balotista”, fiind acompaniați și de instrumente precum trompetă sau saxofon,  acordeon și tobă. Tinerii îl dansează pereche, cu pași și mișcări ritmate și cu multe gesturi din care rezultă armonia, buna înțelegere, pacea și reconcilierea dintre cele două tabere care acum nu mai sunt opuse.

Bucuria păcii este redată la finalul piesei de „Jocul arnăuților”. Aceștia sunt în număr de 4 sau 6, poartă căciulă brumărie și opinci, ițari, fustă tradițională cu batistă cusută așezată în colț (atât în față, cât și în spate), bârneață și pulover roșu cusut cu multă migală cu diverse mărgele și paiete.

Arnăuții români erau o categorie de soldați originari din Țările Române (în special din Muntenia și Moldova) care aveau un renume de a fi buni luptători în armatele țărilor românești, deoarece domnitorii din Țările Române adesea apelau la serviciile lor ca o forță militară suplimentară.

La finalul piesei, tinerii cântă la unison cântarea tradițională „La mulți ani!” și sunt răsplătiți de gazde cu bucate, prăjituri și bani. Sunt multe ore de pregătire, muncă și repetiții intense, dar la final împlinirea sufletească a tinerilor este mai presus de orice!

Andrei Anisiea, clasa a VII-a

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul BANTA „ÎNCHEIEREA PĂCII” apare prima dată în Ecoul muntilor.