„Paștile” pe care le primesc credincioșii în noaptea sfântă a Învierii sau în dimineața acestui praznic, reprezintă pâinea sfințită și vinul binecuvântate în biserică, în cadrul sfintei Liturghii! La biserică se aduc prescuri care au deasupra semnul Sfintei Cruci, din aluat sau pâini coapte special pentru a deveni „Paști”, sfințite înainte de Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Paștilor, prin stropire cu vin curat și cu apă sfințită.

Cum s-a împământenit acest obicei la noi în zona și cine este promotorul lui?

La Tulgheș,  preotul Vasile Șuteu (Dumnezeu să-l odihnească) a inițiat această sărbătoare frumoasă, un obicei special pentru dimineața zilei de joi a Săptămânii Mari.

Joia Mare de la Tulgheș adună an de an, prin rotația satelor, în procesiune, alături de cai și călăreți iscusiți, îmbrăcați în straie populare de sărbătoare, tineri, bătrâni, copii, cu coșurile pline cu ouă roșii, cozonaci, pâine și vin, pe care le duc la biserică pentru a fi binecuvântate.

De ce este Joia Mare atât de importantă în viaţa credincioșilor?

Românii sărbătoresc Joia Mare care se mai numește și Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimariţa prin post, rugăciune, atunci se vopsesc ouăle roșii, bucuria copiilor cărora de obicei le revine aceasta sarcină frumoasă.

  În trecut, Joia Mare reprezenta termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La cele leneşe se spunea că vine Joimariţa să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari şi dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unşi pe faţă cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru pe fetele de măritat şi să primeasca ouă pentru încondeiat de Paşte, zicând: „Câţii / Mâţii / Toarse câlţii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate ţolul să ţi-l văz! / Şi de-l ai, / Să te – nduri şi să ne dai / Cele ouă – ncondeiate / De acolo din covate”.

Joia Mare este considerată binefăcătoare și pentru morţi. Acum se face ultima pomenire a morţilor din Postul Mare.

În Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimanu şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile, creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii.

Cât de mult mai sunt păstrate în zilele noastre rânduielile printre români?

Timpul, în era noastră, ne supune zi de zi la o presiune imensă, puțin rămânând și pentru cele sufletești, însă poporul nostru a fost mereu, este și va fi un popor credincios. În cele mai dificile situații Dumnezeu, credința în nemăsurata Sa dragoste ne salvează de la cădere. Rânduiala bisericească spune că în post trebuie să ne spovedim, să ne împărtășim pentru ca păcatele neamului să ne fie nouă iertate.

Exista vreo rugăciune care se spune doar în momentul sfințirii Paștelor?

Desigur, rugăciunea este următoarea:

„Dumnezeule cel atotputernic și Doamne Atotțiitorule, Care ai poruncit robului Tău Moise, la ieșirea lui Israel din Egipt și la eliberarea poporului Tău din robia cea amară a lui faraon, să junghie mielul, care închipuia mai înainte pe Mielul, Cel ce de bunăvoie pentru noi S-a junghiat pe Cruce, luând asupra Sa păcatele a toată lumea, pe iubitul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Tine și acum cu smerenie Te rugăm, caută spre pâinea aceasta și o binecuvântează și o sfințește pe ea. Că și noi robii Tăi pe aceasta am adus-o acum înaintea slavei Tale în această preastrălucită, preamărită și mântuitoare zi a Paștilor, spre cinstea și slava și spre aducerea aminte de slăvita înviere a Aceluiași Fiu al Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care din veșnica robie a vrăjmașului și din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, liberare și ieșire. Deci și pe noi, care am adus-o și o sărutăm și din ea vom gusta, fă-ne a fi părtași binecuvântării Tale celei cerești și alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala și neputința, dăruindu-ne tuturor sănătate. Că Tu ești izvorul binecuvântării și Dătătorul vindecărilor și Ție, Părintelui celui fără de început, slavă înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Presfântului și bunului și de -viață – făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

Apoi: „Se binecuvântează și se sfințește pâinea acestea, prin stropirea cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. (de trei ori).”

Când se consumă Sfintele Paști?

Sfintele Paști se consumă în noaptea Învierii Domnului după încheierea Sfintei Liturghii sau în Duminica Învierii, tot după Sfânta Liturghie, înainte de a ne așeza la masa pascală. De asemenea, câte o părticică din aceste Paști se consumă dimineața, în toate zilele acestei sărbători, totdeauna pe nemâncate și în zilele Săptămânii Luminate, până la Duminica Tomii (prima după Paști).

Copiii dimineață se spală pe față cu apa dintr-o cană în care sunt puse un bănuț și un ou roșu pentru bogăție și sănătate.

Un gând bun în încheierea discuției noastre?

Învierea Domnului să vă aducă armonie în casă și în gând, împăcare și regăsirea înțelepciunii în sânul familiei.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Corina Cruşitu

Articolul Despre Joia Mare și obiceiul aducerii Sfintelor Paşte la biserică: Interviu cu Părintele Constantin Curcă, preot paroh al localităţii Corbu, județul Harghita apare prima dată în Ecoul muntilor.

Comuna Corbu, situată în Bazinul Giurgeului, este o așezare cu o istorie bogată, atestată documentar încă din anul 1770 sub numele de „Valea Corbului”. Aceasta a fost menționată în mai multe documente istorice, ceea ce atestă existența unei comunități organizate în această zonă de-a lungul secolelor.

 În anul 1808, localitatea apare sub numele de „Hollo” (Corbu) în „Repertoriu Locorum” al lui Lipsky, iar în 1839, este consemnată în „Lexikon-ul lui Lenk” ca parte a Scaunului Giurgeului. De-a lungul secolelor XVIII și XIX, această regiune a fost sub influența Imperiului Habsburgic, iar administrația habsburgică a realizat mai multe conscripții și recensăminte pentru a înregistra populația și structura socială a regiunii.

Conform conscripțiilor austriece din 1760-1762, populația comunei Corbu era majoritar românească, locuitorii având ca principale ocupații păstoritul și agricultura. În timpul stăpânirii habsburgice, mulți locuitori din Moldova s-au stabilit în zonă, proces care a contribuit la întărirea prezenței românești pe aceste meleaguri.

În perioada interbelică, comuna Corbu a continuat să se dezvolte, fiind parte a Regatului României. După Al Doilea Război Mondial, zona a fost inclusă în Regiunea Autonomă Maghiară, ceea ce a adus noi provocări pentru populația majoritar românească. În ciuda schimbărilor politice, biserica a fost reazăm și sprijin pentru comunitate.

Prima biserică menționată în documente a fost construită în 1838, având hramul „Sf. Simeon Stâlpnicul. Acest lăcaș a fost centrul vieții spirituale și comunitare până în perioada Primului Război Mondial, când a fost distrusă de un incendiu. După acest eveniment, pe locul bisericii a fost ridicată o clopotniță.

În anul 1910, în cătunul Barasău a fost ridicată o biserică de cimitir cu hramul „Nașterea Maici Domnului” necesară creștinilor pentru rugăciune, pentru a se boteza, cununa și înmormânta. Aceasta a fost construită în stil tradițional moldovenesc, sub formă de cruce având o structură solidă din piatră și lemn, deasupra pridvorului se află clopotnița  care adăpostește un singur clopot datând din anul 1933. De-a lungul timpului, biserica a trecut prin mai multe etape de restaurare.

Sfântul locaș păstrează cu sfințenie câteva icoane vechi și un tetrapod incă de inceputul construcției acestuia. Aceste icoane, sunt lucrate manual de către zugravul Gligor Zugravul din Târgul – Pietrei  și impresionează prin expresivitatea personajelor și culorile vii. Printre cele mai valoroase se numără icoana Măntuitorului, a  Maicii Domnului cu Pruncul și cea a Sfântului Ierarh Nicolae. Aceste odoare nu sunt doar obiecte de cult, ci și mărturii istorice.

Pentru a răspunde nevoilor unei comunități în continuă dezvoltare, în anul 1927 au început lucrările pentru ridicarea unei biserici în centrul localității. Construcția, finalizată în 1929, a fost realizată din piatră și cărămidă, sub păstorirea preotului Alexandru Coșocariu, personalitate marcantă de la sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul secolului XX, om de mare cultură spiritual, patriot desăvârșit care s-a implicat profund în dezvoltarea spiritual a localității, precum și sub  supravegherea arhitectului Edvi Coloman. Iconostasul a fost sculptat de Al. Flaviu Domșa, profesor la Blaj iar sculpturile interioare de către profesorul  Aurel Pop .Pictura murală a fost executată de Antoniu Zeiter, pictor la Blaj. În anul 2016 pereții interiori au fost îmbrăcați în haină nouă, pictură în tehnica fresco-bizantină.

Turla sa  adăpostește trei clopote care prin sunetele lor te fac să trăiești aici pe pământ ca în cer. De-a lungul timpului, biserica a devenit punct central pentru viața spirituală și socială a comunității.

Există mai multe legende  care explică de unde se trage denumirea localității Corbu, una dintre ele povestind că în perioada ascensiunii Imperiului Otoman, oștile turcești au încercat să pătrundă în Transilvania prin Pasul Prisăcani-Valea Corbului dar au întâmpinat rezistență din partea oștilor transilvănene iar în aceste lupte comandantul lor, pe nume Corbu, a căzut în luptă pe un deal. În semn de omagiu s-a hotărât ca acel deal să poarte numele de dealul Corbului.

Bisericile din Corbu nu sunt doar construcții din piatră și lemn, ci adevărate punți între trecut și viitor, între pământ și cer. Ele au fost ridicate cu trudă și credință, s-au păstrat cu jertfă și s-au înnoit cu dragoste. În ele s-au rugat strămoșii noștri, în ele s-au legat familii prin Taina Cununiei, iar în ele sufletele și-au aflat alinarea în vremuri de încercare. Astăzi, clopotele lor continuă să răsune peste văi și dealuri, chemându-ne să nu uităm de rădăcinile noastre, de credința care ne-a ținut uniți și de moștenirea pe care trebuie să o ducem mai departe. Ele, împreuna cu bisericile din localitățile învecinate, așteaptă cu ardoare evenimente frumoase, ca botezul, cununia, Sărbătorile de peste an, când oamenii lasă cele zilnice și își îndreaptă gândurile spre Dumnezeu. Credința este și va fi în continuare liantul care definește poporul roman, creștin-ortodox iar lăcașurile de cult sunt vatra focului numit credință. Căci în fiecare biserică se află o parte din sufletul unei comunități, iar atât timp cât aceste lăcașuri de cult vor sta în picioare, și istoria lor va continua să trăiască în inimile oamenilor.

Preot Constantin Curcă, înv. Corina Cruşitu

Articolul LOCALITATEA CORBU ȘI BISERICILE SALE apare prima dată în Ecoul muntilor.