În cadrul acestui post, un moment semnificativ este sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), care simbolizează pregătirea ei de a deveni locașul în care va înălța taina Întrupării. Asemenea Maicii Domnului, și noi, creștinii, trebuie să ne curățim sufletele și trupurile, pregătindu-ne să devenim locașuri sfinte pentru Hristos. Astfel, Postul Crăciunului devine, înainte de toate, o perioadă de curățire și sfințire a gândurilor, simțirilor și trupului nostru prin pocăință, Spovedanie și Împărtășanie. Este un timp în care suntem chemați să aprofundăm lectura Sfintei Scripturi și a scrierilor sfinților, să fim mai atenți la viața noastră spirituală și să ne transformăm în „biserică sfințită” în propriile noastre suflete și trupuri.

Unul dintre cele mai îndrăgite momente ale acestui post este pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie), care, în secolul al IV-lea, a îmbinat apărarea credinței ortodoxe cu grija față de cei aflați în nevoi. Pilda sa de milostenie ne învață că, pe lângă pregătirea duhovnicească interioară, trebuie să fim și milostivi, oferind ajutor celor săraci, bolnavi sau singuri, fie prin daruri materiale, fie printr-un cuvânt de încurajare sau un gest de ajutor. Acesta este modul nostru de a ne pregăti pentru primirea Mântuitorului, Marele Dar al lui Dumnezeu Tatăl, care vine pentru mântuirea noastră. Postul Crăciunului, prin abținerea de la produsele de origine animală, se îmbină cu rugăciunea și cu o participare mai frecventă la Liturghie, dar și cu milostenia, ca semn al iubirii divine care locuiește în noi. De fapt, atunci când dăruim cu bucurie și smerenie, inima noastră se umple de prezența lui Hristos, Cel care a venit să ne mântuiască.

Postul Crăciunului reprezintă o perioadă de daruri: daruri care se manifestă prin milostenie și care culminează cu darurile de Crăciun, un răspuns la darurile duhovnicești pe care Dumnezeu ni le face prin Întruparea Sa.

Anul acesta, Postul Crăciunului începe pe 15 noiembrie și se încheie în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie. În comparație cu Postul Paștelui, Postul Crăciunului este mai ușor de urmat, având mai multe zile în care se permite consumul de pește, vin și ulei. În 2025, vor fi 14 zile cu dezlegare la pește. De asemenea, există zile cu dezlegare la pește în funcție de sărbătorile bisericești, iar Ajunul Crăciunului, ultima zi de post, are o semnificație specială, fiind dedicată pregătirii sufletești prin post negru și prin consumul unor alimente simple, precum grâu fiert cu miere, fructe și covrigi, simboluri ale curăției și smereniei.

Așadar, Postul Crăciunului nu este doar o perioadă de abstinență, ci o oportunitate de a trăi o libertate duhovnicească autentică, prin rugăciune, milostenie și dragoste față de semeni. Este o cale de apropiere de Dumnezeu și de împlinire a misiunii noastre de a răspândi iubirea și bucuria divină.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul POSTUL CRĂCIUNULUI – CALEA SPRE LUMINĂ ȘI IUBIRE MILOSTIVĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

După moartea mamei, tatăl său l-a înscris la școlile păgâne din acea epocă. A absolvit cu succes Școala de Medicină din Nicomidia și a fost dat în grijă faimosului doctor Eufrosin. Datorită pregătirii sale excelente, a fost remarcat de împărat, care l-a ales ca medic personal la palat.

Trecând zilnic prin fața casei unde se ascundea Sfântul Ermolae, preot al bisericii creștine din Nicomidia, Pantoleon a fost invitat de acesta înăuntru. Sfântul preot i-a vorbit despre adevăratul Vindecător – Hristos, care tămăduiește suflete și trupuri fără plată și fără leacuri lumești. În inima tânărului s-a aprins flacăra credinței, iar el a început să-l viziteze frecvent pe preot pentru a învăța tainele religiei creștine.

Într-o zi, întorcându-se de la Eufrosin, Pantoleon a găsit pe drum un copil mort din cauza unei mușcături de șarpe. Amintindu-și de cele învățate de la Ermolae, a invocat numele lui Iisus Hristos, iar copilul a înviat, iar năpârca a murit. Cuprins de bucurie, s-a întors imediat la preot și a cerut botezul. A rămas în continuare alături de Sfântul Ermolae, primind învățături și întărindu-se în credință.

După ce a fost botezat, Pantoleon a început să vindece oameni bolnavi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deși ținea ascunsă convertirea sa, încerca să-l aducă și pe tatăl său la credință. Momentul decisiv a fost când a vindecat un orb care nu găsise leac la niciun alt doctor și își cheltuise toată averea. În fața acestei minuni, tatăl său, Eustoghie, a fost convins și s-a botezat, alături de orbul vindecat.

După moartea tatălui, Pantoleon a devenit moștenitorul averii și a ales să elibereze sclavii, să le ofere daruri și să împartă toată bogăția săracilor. De atunci, a devenit cunoscut sub numele de Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, deoarece nu refuza niciun ajutor, tămăduia gratuit și aducea alinare celor suferinzi. Pentru că mulți oameni veneau la el și el nu cerea plată, alți doctori au devenit invidioși și l-au denunțat împăratului că este creștin. A fost arestat și torturat cu cruzime, dar nu și-a pierdut credința. Înainte de moarte, în timp ce se ruga, a fost auzit un glas din cer: „Slujitor credincios, dorința ta se va împlini acum. Porțile Raiului îți sunt deschise.” Glasul din cer i-a mai prezis că va deveni ocrotitor al celor deznădăjduiți, sprijin pentru cei în suferință și doctor pentru bolnavi și numele său nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon – „prea milostiv”.  Mucenicul a întins de bunăvoie gâtul spre sabie şi i s-a tăiat capul în ziua de 27 iulie, de aceea pomenirea sa se face în fiecare an la această dată.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SFÂNTUL MARE MUCENIC ȘI TĂMĂDUITOR PANTELIMON apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut în anul 1929, în comuna Ceahlău (Neamţ), într-o familie de oameni credincioşi, primind o aleasă educaţie creştinească. În anul 1944 a intrat în obştea Mănăstirii Agapia, având ca maică duhovnicească pe monahia Haritina Gavril. În anul 1952 a primit tunderea în cinul monahal, după care a urmat Seminarul Monahal şi Facultatea de Teologie.

În anul 1960, a fost numită stareţă a Mănăstirii Agapia, pe care, împreună cu Agapia Veche le povăţuieşte cu multă înţelepciune timp de 32 de ani, mărind numărul călugăriţelor şi surorilor, de la 300 la peste 500 de suflete.

În toţi aceşti ani, monahia Eustohia a îmbinat cu multă înţelepciune râvna Mariei cu osteneala Martei, adică sfintele slujbe şi viaţa duhovnicească, cu buna chivernisire a celor materiale, căutând să împace pe toţi şi să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.

În timpul stăreției sale toate cele trei biserici ale mănăstirii au fost în­noite, pictura lui Grigorescu a fost restaurată, la biserica de la Bogoslov s-a realizat pictură nouă, gos­podăria bine chivernisită, s-a montat în­călzire centrală în toată mă­năstirea și s-a organizat mu­zeul mănăstiresc şi a casei memoriale Vlahuţă. A supravegheat în permanență ate­lierele mănăstireşti. Maica Eustochia era nelip­sită de la biserică. Spu­nea Crezul, Rugăciunea Domnească, în duminici citea Ca­zania şi-n sărbători Sinaxarul. Călugărițele tinere şi su­rorile începătoare îi făceau metanie mare, iar cele mai în vârstă, cuvenita închină­ciune. Din zori şi până noap­tea târziu, stareța Eustochia ostenea prin tot cuprinsul mănăstirii. Iubea şi Agapia-Veche, ridicând acolo o bise­rică nouă, împodobită ulte­rior cu pictură de ucenica sa, stareța de acum a Agapiei, Olimpiada Chiriac.

În vremea stăreţiei maicii Eustochia, Mănăstirea Agapia a fost vizitată de Patri­arhul Ierusalimului Diodor I (1982), Patriarhul Moscovei şi a Întregii Rusii, Pimen (1983), Patriarhul Dimitrios I al Constantinopolului (1987) şi alţi mulţi ierarhi din toate Bisericile Ortodo­xe. Tuturor le-a fost gazdă ospitalieră. Delegaţiile au vizitat nu doar biserica cu picturile lui Grigorescu, ci şi biblioteca cu numeroase cărţi vechi şi rare, precum şi atelierele de broderie şi co­voare, muzeul mănăstirii şi situl mănăstiresc păstrat cu atâta grijă din vremuri de demult până astăzi.

Mai mult decât orice, stareţa Eustochia a iubit mănăstirea şi pe multele ei ostenitoare. În vremurile acelea în care Biserica era umilită şi marginalizată de cei aflaţi vremelnic la con­ducerea ţării, maica Eustochia a avut demnitatea de a-i înfrunta şi de a se lupta pentru drepturile mănăs­tirii şi a călugăriţelor ei. Se vorbeşte încă prin părţile lo­cului despre momentul în care stareţa i-a interzis Ele­nei Ceauşescu să intre în Sfântul Altar. Pentru aceas­ta era cât pe ce să închidă mănăstirea. Dar maica Eustochia a biruit şi în mo­mentele acelea.

Fiind suferindă, i-a rânduit Dumnezeu să se săvârşească din această viaţă tot în ascultare. Căci, fiind chemată la Patriarhie, şi-a dat acolo obştescul sfârşit, la data de 17 februarie 1992, încredinţându-şi sufletul în mâinile Mirelui Hristos, ca o fiică a nemuritoarei ascultări, fiind plânsă de obştea întregii Mănăstiri Agapia. Sluj­ba de înmormântare a fost ofi­ciată de Înaltpreasfinţitul Mi­tropolit Daniel, actualul patriarh, înconjurat de un sobor de preoţi.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MONAHIA EUSTOCHIA CIUCANU, STAREȚA DEMNĂ ȘI ÎNȚELEAPTĂ A MĂNĂSTIRII AGAPIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Credinţa şi minunile Sfântului Haralambie au rămas vii în conştiinţa creştinilor, de-a lungul veacurilor, istoria consemnând numeroase situaţii în care oamenii i-au cerut ajutorul în situaţii grele, iar el i-a ajutat. După cum se spune chiar în acatistul închinat lui, sfântul este ,,izbăvitor de ciumă şi de foamete. În 1813, În Ţara Românească s-a abătut o mare epidemie de ciumă, încât mureau zilnic 300 de bucureşteni. Numită „ciuma lui Caragea”, pentru că s-a petrecut în vremea acestui domnitor, aceasta a secerat 90.000 de morţi. În această situaţie, nădejdea oamenilor a fost pusă în Sfântul Mucenic Haralambie ca singurul care putea să-i izbăvească de boală. Într-adevăr, după multe rugăciuni şi cereri adresate lui, ciuma a dispărut.

Sfântul Haralambie în credinţa populară

În popor, Sfântul Haralambie este ştiut drept ocrotitor nu numai împotriva ciumei, dar şi a holerei, de aceea ziua lui era ţinută cu evlavie mai înainte de ţărani. În nordul Transilvaniei, în aşezările de pe Someş, în Bihor, oamenii duceau în această zi la biserică mălai, grăunţe şi sare spre a fi binecuvântate şi ca ofrandă pentru Sfântul Mucenic Haralambie. După ce erau binecuvântate de către preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora. Tot în această zi se făcea pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună.

După diferite legende din Bucovina, Dumnezeu i-a dat sfântului ciuma în stăpânire, ca să-l răsplătească pentru chinurile prin care a trecut. Atunci, Sfântul Haralambie a legat-o de grumaz cu un lanţ de fier, şi numai atunci când oamenii nu serbează ziua lui, îi dă drumul pe pământ. După o altă legendă, tot din Bucovina, Sfântul Haralambie s-a întâlnit într-o zi cu Ciuma care umbla pe pământ şi aducea foarte multă stricăciune în omenire. Şi Ciuma, cum l-a văzut pe sfânt, s-a repezit asupra lui, voind să-l omoare. Însă Sfântul Haralambie a prins-o şi a legat-o de gât cu un lanţ greu de fier pentru a nu mai face rău oamenilor.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SFÂNTUL HARALAMBIE (10 FEBRUARIE) – APĂRĂTOR AL CREDINȚEI ȘI TĂMĂDUITOR DE BOLI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Slujirea Bisericii din orice treaptă (cleric, cântăreț sau paraclisier) este un mare dar de la Dumnezeu, de aceea contează cum fiecare întrebuințează acest dar.

Ipodiaconul Nicolae Sfarghie a conștientizat măreția darului de a fi cântăreț bisericesc, de aceea și-a dedicat întreaga viață slujirii la strană și a rămas în amintirea tuturor ca o flacără vie, un model de devotament, dăruire și evlavie, un cântăreț bisericesc smerit care a iubit strana, muzica psaltică, tipicul și rânduiala liturgică, slujind biserica din Grințieș timp de 64 de ani.

S-a născut în Grințieș la data de 29 octombrie 1928, avându-i ca părinți pe Gheorghe și Maria Sfarghie și a mai avut încă 5 frați. Dragostea pentru biserică i-a insuflat-o mama sa (crescută la mănăstire). După ce a studiat primele 6 clase la școala din satul natal, avându-l ca învățător pe domnul Nicolae Trofin, a plecat la Mănăstirea Bistrița, apoi s-a înscris la Școala Eparhială de Cântăreți Bisericești din Iași. A absolvit în anul 1946 cu media 8,60, fiind al 3-lea din cei 24 de elevi promovați. A trecut cu succes și peste examenul de admitere la Conservator, însă nu a urmat cursurile deoarece a primit ordin de încorporare la armată și a fost nevoit să plece ca premilitar.  S-a întors apoi la Mănăstirea Bistrița unde a stat 1 an slujind strana ca frate de mănăstire, însă UTM-ul de atunci l-a repartizat în localitatea natală Grințieș.

A fost angajat de vrednicul de pomenire Pr. Vasile Maftei, însă a slujit și cu Părintele Alexandru Romanescu, deja pensionar pe atunci.

În 1954 s-a căsătorit cu cea pe care a iubit-o și a prețuit-o toată viața – Ana Bortișcă și în 1961 s-a născut unicul copil Florin, care este acum preot la Parohia Cuiejdiu-Gârcina (la rândul său are 4 copii, dintre care doi preoți în București). Faptul că fiul și nepoții săi au ajuns la slujirea preoţească a fost o mare mângâiere pentru Ipodiaconul Nicolae. Avea încredinţarea că va fi pomenit mereu la Sfânta Liturghie chiar şi după momentul când avea să părăsească, ca orice muritor, această vremelnică viaţă.

Toată viața sa a slujit cu demnitate Biserica din Grințieș. În zilele de sărbătoare mergea dis de dimineață la biserică, își pregătea cărțile de cult pentru slujbă, avea o conștiinciozitate aparte și repeta dinainte cântările utreniei ale glasului de rând. Ajuns la vârsta patriarhilor depunea un efort considerabil mergând împreună cu părintele cu ajunul sau agheazma postului dintr-un capăt al satului până în celălalt. A avut întotdeauna o colaborare frumoasă și o relație deosebită cu toți preoții parohi care au păstorit în timp ce el a activat ca și cântăreț bisericesc: Pr. Maftei Vasile, Pr. Ilie Ioan, Pr. Bența Sebastian, Pr. Cuțuhan Ionel.

Calităţile sale de bun cântăreţ, tipicar şi trăitor în duhul Evangheliei peste jumătate de veac, l-au determinat pe Pr. Protopop Ionel Cuțuhan să-i propună Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan să-l ridice la rangul de ipodiacon în ziua sfințirii Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului”- Grințieș (28 iulie 2019).  A fost răsplata unei slujiri devotate, smerite şi îndelungate.

A trecut la cele veșnice un an mai târziu, la 16 septembrie 2020. De la strana pe care a slujit pe pământ, s-a mutat  Sus la Dumnezeu, la Cel pe Care L-a slăvit de atâtea ori prin cântare și i-a înălțat laudă și preamărire, cântându-I acum în Cer, alături de îngeri…

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul IPODIACONUL NICOLAE SFARGHIE, O FLACĂRĂ VIE ÎN SLUJIREA BISERICII apare prima dată în Ecoul muntilor.