Scopul principal al traseelor este acela de a ajunge în vârf, dar oare acesta este adevărul suprem despre munte? Oare o altă abordare ar fi greșită? Tocmai din acest motiv astăzi o să zăbovim pe la poalele muntelui pentru a descoperi măreția acestuia privită din alt unghi.

Un astfel de traseu voi descrie în rândurile următoare, un traseu accesibil, ce poate face o după-amiază sau o dimineață mai plăcută, un traseu care să te încarce cu energia regeneratoare a naturii, care să te binedispună, dar să nu te epuizeze.

Punctul de plecare este Poiana Stănilelor, din pășunea alpină se trece prin  pădurea de conifere, de unde, după 20-30 minute, se ajunge în Poiana Văratecului, iar de aici, cam la aceeași distanță, după un traseu pe curba de nivel, se zărește Poiana Maicilor. De aici preț de o oră și jumătate coboară șerpuind prin pădure până când ajunge la cabana Izvorul Muntelui.

Poienile sunt puncte de reper și de belvedere, dar și locuri de popas sau meditare. Din păcate între Poiana Stănilelor și Poiana Văratec nu sunt indicatoare, traseul nefiind marcat, pentru identificarea acestuia se va lua ca reper singura căbănuță din poiană, iar de aici prin pădurea cu care se învecinează se va căuta poteca, care este destul de evidentă și care te va duce către destinație.

Traseul în sine concatenează trei trasee predefinite, traseul ce pleacă din Bicazu Ardelean și ajunge în Poiana Stănile sau traseul numărul 7 (bandă albastră), traseul numărul 6 (cruce albastră) ce pleacă din localitatea Neagra (comuna Tașca), trece prin Poiana Văratec se îndreaptă către Poiana Maicilor unde se întâlnește cu traseul numărul 3 (bandă roșie) ce vine dinspre Izvorul Muntelui și împreună ajung pe lângă Clăile lui Miron și Ocolașul Mic la cabana Dochia.

Pe parcursul călătoriei se pot admira vestitele formațiuni geomorfologice ale Ceahlăului cu denumiri pitorești (Ocolașul Mare, Turnul lui Butu și Ana, Stănilele Mari și Mici), dar și diversificata floră ce te înconjoară pretutindeni. Se pleacă de pe pajiștea alpină, apoi se trece prin pădurea de conifere unde bradul este vedeta, iar mai jos către bază prin pădurea de amestec, fagul devenind predominant. Se pot observa și chiar fotografia diverse specii de flori: viorele (Scilla bifolia), toporași (Viola odorata), păscuțe (Anemone sylvestris), bulbucul broaștei (Trollius europaeus), floarea-de-nu-mă-uita (Myosotis sylvatica) și multe altele. Izvoarele cu apă cristalină sunt presărate pe alocuri, o parte dintre acestea fiind verificate de către unii binevoitori și marcate ca atare pentru ca toată lumea să se bucure de această resursă deosebită a naturii.

În concluzie, un traseu care necesită dorința de a descoperi, poate niște prieteni ai muntelui, un aparat de fotografiat fiind aproape indispensabil, dacă vrem să împărtășim experiența, în rest natura și de astă dată și-a făcut treaba.

Traseul a fost parcurs de elevii din clasele a VII-a și a VIII-a de la școlile din comuna Bicazu Ardelean și Tașca, în Săptămâna Verde în aprilie 2023 împreună cu profesorul de educație fizică S.A., profesoara de limba română A.C., profesorul de educație tehnologică C.S., împreună cu rangerii PNC, care au vegheat la siguranța expediției.

Sorin Nicoae CIUCANU

Articolul Traseul Poienilor în Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui.

Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân cioban, pe nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegând păşunea grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică.

Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite.

Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit.

Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate.

Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale.

Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori, când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale.

Culeasă și prezentată de Daniel Dieaconu

Articolul Clăile lui Miron apare prima dată în Ecoul muntilor.