„Între comuna Galu, la nord, și pârâul Bistricioara la sud, se află așezată comuna Călugăreni. Ea se întinde pe Valea Bistriței și pe Valea Pârâului Largu, de-o parte și de alta. Acest pârâu izvorăște din Munții Hălăuca și curge în direcția nord-sud-est pe o vale largă cu pietriș mult, de unde și numele de Valea Largului.

Comuna este formată din satele Călugăreni, un sat mic, așezat între Bistrița și Bistricioara, aproape de confluența lor, Poiana Teiului unde se află și reședința comunei, sat mare și frumos la șoseaua principală, paralel cu Bistrița, Coroiu și Largu, aceste două sate formând o circumscripție școlară.

În Poiana Teiului, chiar în mijlocul satului se găsește celebra „Piatra Teiului” (28 m înălțime) o stâncă de forma unui turn înfiptă în mijlocul drumului, lângă biserică.

Are aceeași structură geologică cu stâncile de pe înălțimile Ceahlăului, fapt ce a dat naștere la o legendă care circulă în popor: cum că Diavolul ar fi adus-o din vârful Ceahlăului ca să astupe cursul Bistriței spre a provoca o revărsare care să înece lumea. Numai că planul nu i-a reușit, căci tocmai când se apropia cu stânca în spate să o arunce în Bistrița, au cântat cocoșii și diavolul a lepădat stânca chiar în mijlocul drumului, unde se găsește azi.

Pe la Poiana Teiului trece o șosea județeană care leagă Ardealul- pe la Prisăcani Bistricioara- cu Iașul și Suceava- peste muntele Petru-Vodă, pe la Pipirig – Tg. Neamț. Era cel de-al doilea drum pe care se scurgeau convoaiele cu mărfuri din Transilvania spre cele două foste capitale ale Moldovei, și prin care au pătruns numeroși locuitori ardeleni, refugiați din cauza persecuțiilor și apoi stabiliți prin aceste locuri.

Satul Poiana Teiului

Este cel mai mare din comună, aici fiind și reședința comunei. Se află la răscrucea drumurilor dintre Vatra Dornei, Piatra Neamț și Transilvania, pe malul drept al Bistriței.

Școala. Școala oficială a luat ființă în 1865-1866, având înscriși 82 de elevi din toate satele comunei Călugăreni- pe o rază de 18 km.

Primul învățător plătit de stat a fost I. P. Boncescu, venit din altă parte. Și înainte de 1865 se pomenește de o școală cu caracter religios care funcționa pe lână biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului, cea mai veche biserică din comună. La acea școală predau călugări, această  biserică fiind mai înainte schit. Învățătorul I. Boncescu a mutat școala la Poiana Teiului, funcționând aici până-n 1890 când vine D. Focșa (1890-1903), titular, mort tuberculos. Sub directoratul acestui dascăl vrednic s-a construit localul propriu de școală tip Casa Școalelor, din cărămidă, cu două săli de clasă și cancelarie. La construirea localului a contribuit – prin stăruința depusă și primarul de pe acea vreme, Gr. Țăranu (1898-1899). În 1899 se înființează și postul II.

În perioada 1900-1935 s-au perindat la această școală următorii învățători: Gh. Andronic (1900-1906 și 1913-1919), D. Alexandrescu din Galu (1904-1908), Tarsița Dăscălescu-Bârsan (1906-1908), soții Eugenia și Leon Mrejeru (1908-1914) doi dascăli distinși a căror activitate a făcut răsunet pe întreaga Vale a Bistriței, pentru care Leon Mrejeru a fost numit- tânăr fiind revizor școlar (1909-1914), fiind suplinit la catedră de M. Rotaru și Gh. Popescu, învățători titulari detașați. Au urmat: Lucrația Grințescu, căsătorită Vasiliu (1916-1935), C. Vasiliu (1919-1935), director, Pantelimon (1919-1921), Ecaterina Bejan (1919-1920), Gh. Răzlescu (1920-1921) V. Chele (1921-1924),   Eugenia Chele (1922-1924), Simion Alistar (1923-1924), Ruxandra Bonteanu (1924-1925), Maria Crețu (1924-1925), Lucreția Popescu-Podoleanu (1925-1929), Filofteia Bălan (1927-1935), Ana Pantalon-Vlad (1929-1931), Ioan N. Ciucanu (1931-1935) și apoi în continuare profesor la aceeași școală.

În anul școlar 1934-1935, școala avea patru posturi cu 173 de elevi înscriși și frecvenți la toate cele șapte clase.

Datorită tradiției de muncă încă de la începuturile școlii, continuată prin dascălii de acțiune ce s-au perindat la școala din Poiana Teiului a dat societății numeroși intelectuali și lucrători în toate ramurile de activitate. Astfel, de aici au plecat sau au slujit în comună peste 15 preoți (între care preoții T. Și St. Ștefan, T. Borș, Grigore și Pantelimon Grigoriu, Gheorghe, Vasile și Constantin Coroamă, T. Gheorghiu, Cezar Andronic, C. Grigoriu, ș.a.), peste 12 învățători și profesori (între care Gh. Coroamă, Gh. Gavrilețeanu, Gh. Andronic, V. Achiriloaie, Elena Țăranu, Maria Pantelimon, Maria Tătaru, Ion Ciucanu, ș.a.), apoi ofițeri (frații Vasiliu), ș.a.

Date culese de I. Ciucanu

Satul Călugăreni

Așezat la confluența dintre Bistricioara și Bistrița, este cel mai mic sat din comună. Și aici se află o școală cu un post, înființată în 1919. Școala n-avea local propriu. Cursurile se țineau într-o casă închiriată improprie. Din această pricină, ca și din lipsurile în care trăiau locuitorii, nu s-a putut stabili aici învățători care să se devoteze ridicării culturale a locuitorilor. Iată care au fost învățătorii care s-au perindat până în 1935, mai toți funcționând doar câte un an: Gh. V. Lateș, C. Dănăilă, V. Achiriloaei, N. Manoliu (1922-1925), P. Alexandrescu, M. Alexandrescu, I. Bordeianu, V. Lămătic, V. Sireiteanu, P. Pristavu, M. Donea, C. Alupului și C. Burcoveanu.

Satul Coroiu

De fapt satul Coroiu este un grup de sătișoare, toate pe valea pârâului Largu, cunoscut sub numele de Valea Largului. Ele formează o singură circumscripție școlară. Satele ce alcătuiesc această circumscripție școlară sunt: Coroiu, Brânzeni și Gălbezeni. Spre nord de aceste așezări se întinde șirul munților Petru-Vodă, pe unde –spune legenda- voievodul moldovean s-a refugiat în Transilvania, spre cetatea Ciceiul, fiind călăuzit pe poteci tăinuite de către călugării de la schitul „Buna Vestire”. Dincolo de Petru-Vodă, pe o șosea pitorească, străbați în satul Ploton din comuna Pipirig.

Locuitorii de pe această vale sunt toți români, de obârșie ardeleană ca și cei din Poiana Teiului, sunt oameni vioi, harnici, cinstiți și buni gospodari. În 1935 se aflau în aceste sate peste 700 de suflete și 117 capi de familie, din care două familii erau evrei.

Ocupația de căpetenie este creșterea vitelor, în special oi. De la care se trage și numele satului Brânzeni, pentru renumita brânză de oi ce-o scot ciobanii. Parte din ei lucrează în păduri, la scoaterea lemnelor de fag, parte se duc la fabricile de cherestea din apropiere. Se face puțină agricultură din lipsă de terenuri arabile.

Starea economică, în general, era bunișoară. Din punct de vedere cultural erau situați printre cei ce prețuiesc învățătura, peste 80% fiind știutori de carte. Chiar și fetele urmează regulat școala.

Portul locuitorilor este cel moștenit din moși-strămoși, lucrat în casă de gospodinele harnice și meșterii în țesături de lână.

Limba, credința și obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie.

Școala

Până în 1897, copiii din cele trei sate de pe Largu mergeau la școlile din împrejurimi, mai mult la Poiana Teiului, sau la Pipirig, sau chiar la renumita școala de la Broșteni. Pe 1 septembrie 1897 s-a înființat un post de învățător și pentru copiii din această parte, în număr de 20. Primul învățător a fost Gh. Coroamă, suplinitor, absolvent al Școalei Primare Urbane. A funcționat 9 ani, după care a fost numit titular –învățătorul Grințescu. Cel care a funcționat un timp mai îndelungat la această școală a fost preotul I. Petrescu care avea și diploma de învățător. Au mai funcționat câte 1-2 ani Maria Farcașanu, Pantelimon Grigoriu și preotul Coroamă, toți titulari. Din 1932, școala avea două posturi, în care se aflau soții Ana și Ion Ursu, învățători titulari, doi învățători harnici care funcționau și în 1935. În acel an, școala avea 69 elevi în clasele I-IV.

Până în 1925 s-a construit un local propriu, din lemn, cu o sală de clasă și cancelarie. Construcția a fost șubredă, astfel după 10 ani, localul avea nevoie de refacere, parte din pereți fiind putreziți.

Date culese de I. Ursu.

       Cea mai veche biserică din comuna Călugăreni este după cum s-a mai pomenit biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului. Ea datează din secolul al XVI-lea ca metoc al mănăstirii Neamțului. Pe la 1670 era schit de călugări. Între 1840-1879 a fost parohie sub preotul Ion Pantelimon, apoi devine filiala bisericii din Poiana Teiului.

Biserica „Sf. Gheorghe” din satul Coroiu datează din 1720, iar în 1818 s-a clădit actuala biserică, din piatră, între primii ctitori fiind preotul T. Ștefan și socrul său Ionașcu, stabiliți aici din bejenarii transilvăneni. În timpul primului război a fost grav avariată, fiind renovată de enoriași în 1924. Această biserică este parohială, având ca filială biserica de lemn „Buna Vestire”.

Între preoții mai de seamă ce au slujit la această biserică, amintim pe preotul Ștefan Ștefan, Gheorghe Coroamă, V. Coroamă, I. Petrescu, fost și învățător, Constantin Coroamă.

Biserica „Sf. Dumitru” din satul Călugăreni, o clădire din lemn construită prin anul 1800 sub preotul I. Dorneanu (1800-1830). Au mai slujit preotul Gh. Gavrilescu (1830-1880) când biserica devine filiala bisericii din Poiana teiului.

Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din satul Largu, construită din lemn în 1833, ctitor preotul Avram. Au mai slujit preot Gr. Grigoriu și Pantelimon Grigoriu, până în anul 1892, când trece filială la biserica „Sf. Gheoghe” din Coroiu.

Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Teiului, clădită din lemn în 1862, ctitori preotul Ion Pantelimon, locuitorul Bontea ș.a. În 1879 devine parohie preot paroh fiind V. Iosefescu (1879-1927) după care urmează preotul Pantelimon Bălan. Astăzi bisericile din Călugăreni și Poiana Teiului nu mai există, locul lor fiind luat de frumosul lac de la Bicaz.

Mișcarea economică

În 1908 a fost înființată banca populară „Piatra Teiului”, din inițiativa învățătorului director Leon Mrejeru și preot V. Iosefescu. Banca a funcționat în bune condiții având conducători destoinici, între care se numără și C. Vasiliu, directorul școlii din Poiana Teiului.

În 1919 s-a mai înființat, din inițiativa învățătorului C. Vasiliu, o cooperativă de consum, care de asemenea funcționa bine.

În 1920 s-a înființat o cooperativă forestieră care mai funcționa și în 1935. Toate cele trei unități cooperatiste aveau localurile lor proprii. Pentru buna lor funcționare activau toți dascălii din comună”.

Roxana Gabor Tănase

Articolul O Scriere veche despre Comuna Călugăreni apare prima dată în Ecoul muntilor.

A fost odată ca niciodată o împărăție pe teritoriul căreia trăia un pustnic bătrân. Acesta, folosind majoritatea timpului pentru lucrurile duhovnicești, atunci când avea nevoie de mâncare se ducea la castelul din capitală ca să ceară câteva merinde. Cei de la bucătărie îl îndrăgeau, așa că îi ofereau câte o pâine de fiecare dată când venea la ei. Doar că, de la o vreme, împărăteasa începu să fie deranjată de vizitele pustnicului și s-a gândit cum să-l facă să nu mai vină ca să ceară mâncare. A ajuns în cele din urmă la concluzia că ar fi mai bine ca pustnicul să nu mai fie deloc și a ticluit un plan prin care să pună în aplicare această idee. S-a dus în bucătărie și a făcut o pâine pe care a otrăvit-o, lăsând poruncă să o dea pe aceea pustnicului următoarea dată când el va veni. Așa s-a și întâmplat, în ziua următoare sihastrul s-a înfățișat, iar brutarii i-au dat pâinea de la împărăteasă. Revenind la chilia sa, pustnicul a pus pâinea pe un raft, fiindcă mai avea un colț rămas din precedenta.

În acest timp, fiul împărătesei plecase la vânătoare. În timpul ei, s-a pierdut de grup și s-a rătăcit, apucându-l seara în pădure, dar s-a bucurat când a dat peste o chilie care era chiar a pustnicului pe care îl știa de la castel. S-a prezentat și l-a rugat să înnopteze acolo, iar acesta l-a primit cu bucurie fiindcă îl cunoștea și avea stimă pentru tânărul prinț, la fel cum și el îl respecta pe bătrânul sihastru. Fiind înfometat, prințul l-a întrebat dacă are ceva să-i dea să mănânce, iar călugărul i-a dăruit pâinea pe care tocmai o primise, fără să știe ce era în ea. Tânărul a mâncat, i-a mulțumit și a mers la culcare. Însă în dimineața următoare pustnicul l-a găsit fără suflare și și-a dat seama ce se întâmplase. A pornit spre capitală, s-a prezentat în fața împărătesei și a împăratului și a povestit cele ce se întâmplaseră cu o seară înainte. Atunci împărăteasa, cuprinsă de durere și disperare, a început să plângă și să strige, dar nu mai putea face nimic pentru fiul ei.

La înmormântare a venit lumea de pe lume. Împărăteasa, mergând în urma carului care ducea trupul fiului ei, plângea și repeta: „Cine face, lui își face!”.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Poveste veche din bătrâni apare prima dată în Ecoul muntilor.

Învățământul se mărginea la învățarea abecedarului, catehismul și istoria sacră. Scrierea era cu litere chirilice, elevii în număr de doar de 7-8 urmau școala doar un singur an, având vârsta între 12-16 ani. Întreținerea școlii era asigurată de către locuitori și de primarul comunei care pe atunci se chema județ.

Fiind sub autoritatea mănăstirii locale, învățământul era condus de călugării de la Buna Vestire. Primul învățător a fost călugărul Gherontie. Acesta aplica pedepse prin metanii ceea ce făcea pe elevi să fugă de la școală, spunând părinților: „Ne omoară călugărul cu metaniile.”

Școala se mută în altă casă tot în satul Poiana Largului unde predă un învățător cu numele Baptist. Apoi școala se mută într-o casă veche din Gura Largului unde predau învățătorii Bicăjanu și Popescu. Reforma școlară a lui Alexandru I. Cuza în anul 1864/65 găsește școala în ființă și o declară școală de stat cu 3 clase. Școala în 1864/65 se mută în satul Poiana Teiului cu primul învățător numit de stat cu numele Gheorghe Boncescu de loc din județul Botoșani. Acesta conduce școala timp de 30 de ani până în anul 1895/96, când se mută la Hangu, unde este înmormântat.

Primele clase ale școlii Poiana Teiului datează din anul 1866. Era singura școală din comuna Călugăreni (așa se numea comuna pe atunci) și aici veneau elevi și din satele comunei Galu, acolo neexistând încă școală.

Până în anul 1898/99 școala a funcționat într-o casă sătească. Din acest an școala se mută în noul local tip „Casa Școalelor” construit din cărămidă cu două săli de clasă, antreu și cancelarie, având și atenanse: locuința directorului și casa cantinei școlare, apoi grajdurile pentru vitele învățătorilor. Localurile au fost construite sub conducerea primarului Grigore Gh. Țăranu, locuitor din Poiana Teiului care a condus comuna timp de douăzeci de ani. Tot în anii 1898-1899 s-a construit șoseaua nouă care venea de la Ceahlău pe la Gura Bistricioarei, pe malul drept al Bistriței și trecea chiar prin fața noului local de școală.

Școala a funcționat în localul ei propriu până în anul 1960 când, fiind demolată din lacul de acumulare Bicaz, a fost reconstruită în locul său de astăzi, în satul Largu la 1 km de matca râului Bistrița în satul ce azi poartă numele de Poiana Largului. Noul local s-a construit pentru 7 clase, având 4 săli de clasă, antreu, cancelarie, săli pentru materiale și atenanse.

După învățătorul Gh. Boncescu, în 1896 urmează învățătorul Dimitrie A. Focșa, până în anul 1903. Au urmat apoi doi învățători care au fost absolvenți ai școlii Poiana Teiului și anume: Gheorghe Gr. Andronic 1900 – 1906 și Dumitru Alexandrescu 1904 – 1906, apoi Tarsița Dăscălescu-Bîrsan de la 1906 la 1908; școala avea pe atunci cinci clase organizate în trei divizii cu două posturi de învățător.

Între anii 1908-1914 au condus școala învățătorii Leon Mrejeru de loc natal din Broșteni-Suceava și soția sa, Eugenia Mrejeru. Ca învățător, Leon Mrejeru era clasat între cei mai buni învățători din țară. A fost numit revizor școlar și în locul său la catedră au predat Mihai Rotaru 1909 – 1910, Gheorghe Popescu 1909 – 1910, Anton Perițeanu 1910 – 1912, apoi din nou Gheorghe Andronic între 1913 – 1919. Din 1915/16 a funcționat învățătoarea Elena Alexan, iar din 1916 până în 1954 Lucreția Grințescu-Vasiliu.

Din anul 1919 până în 1947 a condus școala învățătorul Constantin Vasiliu, natal din Boboiești – Pipirig. Soția sa, Lucreția Grințescu-Vasiliu era fiica învățătorului Neculai Grințescu care conducea școala de la Coroiu – Călugăreni, aceasta luând ființă în anul 1897.

Trebuie de remarcat activitatea didactică și socială a unora dintre învățătorii perioadei 1900 – 1940. Aceștia au contribuit la ridicarea nivelului învățământului până la cel mai înalt grad și au influențat societatea prin darul lor educativ. Au pregătit conștiințele în vederea întregirii României în hotarele ei firești și consolidarea Marii Uniri din anul 1918. Printre aceștia au fost: Gheorghe Andronic și Dumitru Alexandrescu, apoi Leon și Eugenia Mrejeru și Constantin și Lucreția Vasiliu.

Leon Mrejeru, pe lângă strălucita sa activitate didactică, a activat ca revizor școlar, ca președinte al Asociației Învățătorilor din județul Neamț, apoi ca vicepreședinte al Camerei Deputaților, deputat fiind în urmă ca prefect al județului Neamț. Observăm că, deși a deținut posturi administrative importante, a rămas învățător sărac și a murit sărac, având doar o modestă locuință în orașul Piatra Neamț.

Învățătorii Constantin și Lucreția Vasiliu, pe lângă înaltul nivel de cunoștințe ce le-au predat elevilor, au contribuit din plin la formarea simțului practic gospodăresc. Astfel în perioada 1919 – 1944 au organizat ateliere școlare de țesătorie pentru fete și gospodine în școală și ateliere de tâmplărie pentru elevi și săteni. Au crescut la școală pomi fructiferi și mulți stupi de albine, școala devenind un centru de propagare a acestor activități gospodărești. Și-au format o gospodărie personală cu 150 de pomi fructiferi și peste 50 de stupi de albine, devenind un model de gospodărie pe lângă atitudinea de buni și devotați cetățeni ai patriei. În anul 1960 s-au strămutat în București, la cei patru copii ai lor, unde au și decedat.

În perioada 1919 – 1931 au mai funcționat pe lângă cei arătați și următorii: Pantelimon I. Pantelimon, localnic, mai târziu preot la Ceahlău, Ecaterina Bejan, Vasile Chele, Gheorghe Răslescu, Aurelia Chirilescu – Chele , Ruxanda C. Bonteanu și Maria V. Crețu, Simion Alistar, aceștia toți localnici, apoi Laurența Popescu – Podoleanu, Ana Istrate și Ana Pantalon – Vlad.

Din anul 1927 până în 1958 a funcționat Filoteia P. Balan, iar din anul 1931 până în anul 1968 Ioan N. Ciucanu, localnic, ca învățător între 1931 la 1947 și profesor de limba română de la 1948 la 1968. Începând din anul 1924 prin reforma învățământului făcut de regimul liberal, sub conducerea ministrului Educației Naționale, dr. Constantin Angelescu, școala are 7 clase tot timpul până în anul 1948 când are loc reforma nouă a învățământului sub regimul democrat-popular. Este adevărat că în această perioadă, învățământul fiind condus numai de învățători fără pregătire universitară, cunoștințele erau predate la un nivel nu prea ridicat. După 1948, când la clasele 5 – 7 (gimnaziale) erau numiți profesori cu pregătire în învățământul universitar, predarea se face la un nivel lăudabil, corespunzător perioadei de dezvoltare multilaterală a patriei noastre. Între anii 1918 – 1924 școala a funcționat cu 3 posturi de învățător și începând din anul 1924 până în anul 1945 are 4 posturi cu învățători titulari, iar între anii 1945 – 1954 funcționează cu cinci posturi, în a 5-lea post fiind Cezar N. Andronic, localnic care din 1948 intră în Universitate și devine profesor în București.

Cu toate că mijloacele materiale ale locuitorilor au fost destul de restrânse, totuși s-au găsit și la noi din aceia care numai prin voința lor și prin marea dragoste de cultură au făcut studii în raport cu cerințele vremii lor și nu puțini au ajuns oameni nu numai de știință și cultură, ci și cu roluri sociale destul de înalte.

Dintre intelectualii ridicați de la această școală putem nota pe următorii în perioada 1870 – 1948: cei dintâi au fost preoții cu studiile corespunzătoare vremii lor: preotul Ion Vici – Pantelimon, preotul Grigore Grigoriu, preotul Pantelimon Grigoriu, preoții Toader și Ștefan Ștefan, Gheorghe și Vasile Coroamă, Ion Dorneanu și Gheorghe Gavrilescu, Valerie Moglan, arhiereu și vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Au urmat apoi preoții: Cezar Gh. Andronic, Pantelimon I. Pantelimon, Teodor Borș, Constantin Gh. Coroamă, Constantin I. Grigoriu, Pavel Gh. Aflorii și Teodosie Bonteanu, acesta din urmă cu studii în Franța. Cei din urmă arătați erau cu toții licențiați în teologie.

Majoritatea acestor preoți au slujit la bisericile din comună. Unii au slujit la biserici din alte localități cum sunt: Pr. Pantelimon Pantelimon, Const. Grigoriu, Cezar Andronic, Pavel Aflorii, Teodosie Bonteanu, Valerie Moglan, Teodor Borș (Ceahlău, Botoșani, Piatra N., București, Iași).

S-au ridicat de la această școală învățători și profesori pe care-i notăm: Gheorghe N. Andronic, Dumitru Alexandrescu, foști conducători ai școlii, apoi Gheorghe Gavrilițeanu, învățător în mai multe comune din județ, apoi Vasile Achiriloaei, școala Topoliceni, Silvestru Almășanu, școala Mircești – Roman,  Simion Gr. Alistar, școala Potoci – Bicaz, Ioan N. Ciucanu, școala Poiana Largului, Angela C. Vasiliu, școala Poiana Teiului apoi la București, Filoteia G. Cerbu, Răcăuani – Bacău, Ruxanda C. Bonteanu – Bîrsan, Filioara – Neamț, Constanti I. Maftei, Grințieș, Maria I. Maftei, București, Elena I. Maftei, Piatra Neamț, Maria D. Maftei, Piatra Neamț, inspectoare, Octav M. Țăranu, Grințieș.

Absolvenți ai școlii care au ajuns profesori: Elena V. Țăranu, Piatra Neamț, Mărioara V. Țăranu, București, Maria G. Pantelimon, Iași, Mihai P. Doroftei, Borca, Corneliu A. Almășanu, Tg. Neamț, Mihai C. Vadana și Gheorghe C. Vadana, Piatra Neamț, Cezar N. Andronic, București, Stela C. Vasiliu, Pucioasa, Neculai Gv. Buium, Piatra Neamț, Constantin I. Crețu, Grigore V. Carază, Călugăreni sat, Cecilia P. Balan, Piatra Neamț.

Alți intelectuali cu studii universitare: Ioan Gr. Țăranu, avocat, mort în război, Alecu Gv. Pantelimon, avocat, mort prematur, Vasile S. Dorneanu, inginer silvic, mort în război, Iosub I. Bercu, inginer chimist – București, Strul Bercu, medic la Paris, Dumitru C. Vasiliu, ofițer, apoi inginer, București, Constantin C. Vasiliu, Ion Rusu, ofițer colonel – Timișoara, Niculai Gh. Avîrvarei, ofițer colonel Piatra Neamț, Gherghe V. Carază, inginer București, Vasile Gv. Pantelimon, subofițer Vaslui, Gheorghe If. Apintei, Bacău, Eugen S. Măgură, colonel aviator inginer la București, Niculai I. Maftei, Piatra Neamț, Emanoi I. Grigoriu, Timișoara, Carol I. Bercu, inginer, București. Grigore Tataru, subofițer, Cluj, Traian C. Dănilă, subofițer, Bacău.

Școli profesionale diferite: Neculai Gr. Andronic, P. Teiului, Nastasia S. Dorneanu, Tarcău, Rela I. Iosifescu, Piatra Neamț, Maria N. Iftimia, Piatra Neamț, Petre If. Gavriluț, Piatra Neamț, Iftimie Is. Gavriluț, Roman, Grigore I. Tănasă, preot călugăr la Durău și Sf. Munte, Gheorghe Gh. Coroamă, învățător școala Coroiu 1897, Grigore Tataru, plut. maj. Cluj.

Text din manuscrisul domnului profesor CONSTANTIN AXINTE

A selectat Alexandru Andrieş

Articolul Scrieri vechi: Date din istoricul școlii Poiana Largului apare prima dată în Ecoul muntilor.

A consemnat nepotul Alexandru ANDRIEŞ

Articolul De vorbă cu bunica Ana Vatamanu: Din vechea înțelepciune populară apare prima dată în Ecoul muntilor.

Între 1864-1894 a funcționat pe un singur post învățătorul calificat Gheorghe Boncescu, numit de stat prin reforma școlară a domnitorului Alexandru I. Cuza. Era de loc de lângă Botoșani. Între 1894-1919, școala având două posturi, au funcționat pe rând învățătorii calificați: Dumitru Focșa, Gheorghe Gr. Andronic și Dumitru Alexandrescu, ambii fiind localnici și foști elevi ai acestei școli, apoi Tarsița Alexandrescu-Bîrsan, Leon Mrejeru, Eugenia L. Mrejeru. Între 1910-1914, cât timp Leon Mrejeru a fost revizor școlar, a fost suplinit de învățătorii calificați Mihai Rotaru, Gheorghe Popescu și Anton Perițeanu.

 În anul 1915 a funcționat învățătoarea calificată Ana A. N. Grințescu, fiica învățătorului-director Neculai Grințescu de la școala Coroiu–Petru Vodă, comuna Călugăreni. În anul 1919, Lucreția N. Grințescu se căsătorește cu învățătorul calificat Constantin M. Vasiliu, care în acel an ia și direcția școlii. El funcționase între anii 1914–1919 la școala Boboteni–Hangu. Era de loc din comuna Pipirig, fiu de preot.

Învățătoarea Lucreția N. Vasiliu a funcționat continuu între anii 1915–1953, când se pensionează. Mai funcționează ca pensionară în anii 1958–1960, când se strămută la București cu toată familia din cauza lacului de acumulare Bicaz, care a cuprins și satul Poiana Teiului.

Trebuie să menționăm că învățătorii Lucreția Grințescu-Vasiliu împreună cu soțul ei, Constantin M. Vasiliu, pe lângă activitatea lor didactică au fost și cei mai buni gospodari ai acestor vremuri. Deși locuiau la școală, și-au cumpărat teren agricol propriu, pe care au crescut peste 80 de stupi, au sădit 150 de pomi fructiferi, au crescut câte 50-60 de oi, vite cornute și cai. Prin pregătirea și munca lor profesională, prin munca educativ-culturală și prin activitatea lor gospodărească au fost un viu și un înălțător exemplu, neavând asemănători în întreaga țară. Și-au construit casă proprie pe care au demolat-o în anul 1960, când s-au strămutat la București, unde aveau cei patru copii ai lor.

Între anii 1919–1928 școala a avut trei posturi și au funcționat pe rând următorii învățători calificați: Pantelimon Pantelimon, Simeon Alistar, Ruxandra Buteanu, căsătorită cu Bârsan Ilie, Maria I. Crețu, toți localnici și foști elevi ai acestei școli. Tot în acest interval au mai funcționat învățătorii Vasile Chele din Buhalnița și Aurelia Chirilescu din Galu, care se căsătorește cu Vasile Chele în acest răstimp și Ana Bejanu, Ion Răslescu și Constanța Tarhon.

Din anul 1927 vine pe postul trei învățătoarea calificată Filoteia I. Galinescu din Hangu. Între anii 1924–1927 aceasta a funcționat într-un sat din Transilvania. Filoteia I. Galinescu era nepoata preotului Vasile Iosifescu de la biserica din Poiana Teiului și se căsătorește în anul 1927 cu preotul Pantelimon V. Balan din Hangu, care vine și ia în primire parohia Poiana Teiului, iar soția sa postul trei al școlii. Notăm aici că preotul Balan în perioada 1927 – 1945 a predat la școala aceasta religia la toate clasele. Mai arătăm că preotul Vasile Iosifescu, parohul local, în anii 1914 la 1919 a funcționat ca învățător suplinind pe învățătorul Gheorghe Andronic, care era în acel timp concentrat în armată în preajma și în timpul războiului de întregire a românilor.

Învățătoarea Filoteia P. Balan a funcționat continuu din anul 1927 la anul 1958, când se pensionează și se strămută cu familia în orașul Piatra Neamț, datorită strămutărilor pricinuite de lacul Bicaz.

Între anii 1928–1931, școala având patru posturi, au funcționat pe rând învățătoarele calificate: Laurența Popescu, Ana Istrate și Ana Pantalon, căsătorită cu preotul Aurel Vlad din Ceahlău, acestea făcând serviciu între anii 1928–1931.

În septembrie 1931 se transferă de la Popești – Farcașa, pe postul patru, învățătorul Ioan N. Ciucanu de loc din Poiana Teiului și fost elev al învățătoarei Lucreția N. Grințescu Vasiliu în anii școlari 1915-1920 la această școală. Ioan Ciucanu și-a luat diploma de învățător în iunie 1927 și după legea școlară publicată atunci, a fost obligat să funcționeze în ținuturile alipite timp de doi ani, rezervându-i-se post în județul Neamț la școala Popești – Farcașa. A fot numit de Ministerul Învățământului în Transilvania la școala cu clasele I-VII din Sânmihaiul de Pădure, județul Mureș, unde a funcționat în anii școlari 1927 la 1929, adică doi ani după legea respectivă. Din august 1929 până în august 1930, adică un an, a făcut serviciul militar, iar la 1 septembrie 1930 a venit la școala cu patru clase și un post Popești – Farcașa, unde face serviciu până la 31 august 1931, iar pe 1 septembrie 1931 se transferă în satul natal Poiana Teiului pe postul patru, unde funcționează ca învățător la clasele I-IV și V-VII ale școlii din Poiana Teiului până în august 1948.

Prin legea școlară din 2 august 1948, școala aceasta a fost obligată a avea clasele V-VII gimnaziale cu predarea limbilor străine și cu profesori calificați pentru aceste clase. Ioan Ciucanu, pe lângă diploma de învățător, avea cele opt clase de liceu cu bacalaureatul și a fost chemat la revizoratul școlar Neamț și prezentat la o comisie de examinare pentru profesorii ce vor preda la clasele V-VII gimnaziale. A reușit la acest examen și a fost numit profesor de limbă română la școala Poiana Teiului, apoi a fost trimis la facultatea de filologie din Iași, unde în urma cursurilor frecventate, a luat licența de profesor calificat pentru clasele gimnaziale. A predat limba română, limba franceză și istoria la clasele V-VIII, de la 1 septembrie 1948 până la 2 octombrie 1968, când a fost mutat în interesul serviciului la școala cu opt clase din Petru Vodă, unde nu erau cadre calificate, întrucât singurii doi învățători calificați, Ana și Ion Ursu, s-au pensionat în septembrie 1968.

În anii de la 1945 la 1955, școala având cinci posturi de învățători, au funcționat pe postul cinci învățători calificați: Cezar Andronic, Maria I. Maftei și Angela Vasiliu, localnici.

În anul 1948 învățătorul Constantin Vasiliu se pensionează, iar învățătorul Ioan Ciucanu este încadrat la clasele gimnaziale: în locul lor la clasele I-IV au făcut serviciu localnicii: Maria D. Maftei și Constantin Crețu.

În anii 1948 la 1968 au mai funcționat următorii localnici la clasele I-IV: Elena D. Maftei, Ana Crețu, apoi pensionarii Constantin Vasiliu, Lucreția Vasiliu, Minodora Găină, precum și Paul Pristăvarul și Ioan Antohi din Galu, apoi Emilia Vadana, Ioana Doboș și Aurelia Farcașanu, aceste două localnice fiind și în anul 1989 pe posturile lor la școală.

Au mai funcționat învățătorii străini de localitate: Vasile Lupu, Ana V. Lupu, Cornelia Velican, Maria Velican, Maria Iacob, Lucreția Bostan, apoi învățătorii suplinitori având studii liceale: Elena Cobuz, Elena Prună, Cojocaru Ioana, Elena Mohorea, Elena Tudor, Maria Conuț și învățătorii calificați George Butnaru și soția sa, profesoara Cornelia Butnaru, la clasele V-VIII, Floria Alămâie la clasele I-IV.

În anii de la 1948 la 1968 la clasele V-VIII gimnaziale au predat profesorii calificați: Ioan N. Ciucanu, Vasile P. Balan, Mihai C. Vadana și soția sa, Maria Vadana, Emilian Dumitriu, Cecilia Dumitriu, Constantin Maftei, toți localnici. Datorită strămutării populației din pricina lacului de acumulare Bicaz, în anul 1960 profesorii calificați și unii învățători s-au mutat cu familiile în comunele de strămutați și la școala aceasta au funcționat profesorii suplinitori, având studii liceale: Petru Dorneanu, Elena Păduraru, căsătorită cu Petru Dorneanu, Mihai Movileanu, Ana Suvăcuț, Elena Ruscnu, Ilie Gheorghe, Elena Păvăleanu, Elena Gabor, Georgeta Mohorea, Aurelia Galinescu, Ana Poșia, Pompilia Bezem – Dascălu, Elena Mărcuțeanu.

Şcolile au avut cadre cu o bună pregătire profesională, care au muncit cu voință și dăruire permanentă pentru ridicarea copiilor la o stare intelectuală înaltă prin învățământ, iar unii dintre învățători și profesori erau fii ai satelor, care s-au ridicat învăţând la aceste şcoli.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Cadrele didactice ale școlii Poiana Teiului – Poiana Largului între anii 1864 – 1970 apare prima dată în Ecoul muntilor.

         Ioan Ciucanu s-a născut în satul Poiana Teiului și fost elev al învățătoarei Lucreția N. Grințescu-Vasiliu între anii școlari 1915 – 1920 la școala din sat.

Și-a luat diploma de învățător în iunie 1927 și, după legea școlară în vigoare atunci, a fost obligat să funcționeze în ținuturile alipite timp de doi ani, rezervându-i-se post în județul Neamț la școala din satul Popești, comuna Farcașa. A fot numit de Ministerul Învățământului în Transilvania la școala cu clasele I-VII din satul Sânmihaiul de Pădure, județul Mureș, unde a predat în anii școlari 1927 – 1929, adică doi ani după legea respectivă. A făcut serviciul militar un an, din august 1929 până în august 1930, iar la 1 septembrie 1930 a venit la școala cu patru clase și un post din satul Popești – Farcașa, unde a predat până la 31 august 1931. La 1 septembrie 1931 se transferă în satul natal Poiana Teiului pe postul patru, unde funcționează ca învățător la clasele I-IV și V-VII ale școlii din Poiana Teiului până în august 1948.

Prin legea școlară din 2 august 1948, școala aceasta a fost obligată a avea clasele V-VII gimnaziale cu predarea limbilor străine și cu profesori calificați pentru aceste clase. Ioan Ciucanu, pe lângă diploma de învățător, avea cele opt clase de liceu cu bacalaureatul și a fost chemat la revizoratul școlar Neamț și prezentat la o comisie de examinare pentru profesorii ce vor preda la clasele V-VII gimnaziale. A reușit la acest examen și a fost numit profesor de limbă română la școala Poiana Teiului, apoi a fost trimis la facultatea de filologie din Iași, unde în urma cursurilor frecventate, a luat licența de profesor calificat pentru clasele gimnaziale. A predat limba română, limba franceză și istoria la clasele V-VIII, de la 1 septembrie 1948 până la 2 octombrie 1968.

Între anii 1947 – 1960, Ioan N. Ciucanu funcționează ca director al școlii Poiana Teiului, iar între 1960 – 1968 al școlii Poiana Largului.

În conformitate cu legea școlară din anul 1948, stabilindu-se clasele V-VII drept clase gimnaziale cu predarea limbilor străine și cu profesori calificați pregătiți în universități existente, școlarii care locuiau la o depărtare mai mare de 5 km de școala Poiana Teiului puteau fi primiți în internatul școlar care a luat ființă în octombrie 1948, putându-se caza 40 de elevi, cu hrană trei mese pe zi. Internatul a fost ajutat, în ceea ce privește masa, de către Stat prin Primăria locală, Banca de Stat și Administrația Financiară, precum și de cooperativa locală. Internatul a funcționat în toți anii de la 1948 la 1960, fiind organizat și condus de directorul școlii, Ioan Ciucanu. La strămutarea populației după terminarea lacului de acumulare Bicaz, internatul s-a desființat în anul 1960.

Aprovizionarea se făcea direct de către profesorul Ciucanu, luându-se cele necesare de la Uniunea Cooperației Raionale Hangu, apoi din diferite unități comerciale de stat din Piatra Neamț, aprovizionarea fiind interzisă de lege de la particulari. Plățile se făceau de Ioan Ciucanu prin virament la Banca de Stat din Ceahlău.

În anul 1960, odată cu strămutarea populației din satul Poiana Teiului, localurile școlii arătate mai sus s-au demolat, materialele folosindu-se la construirea noului local la școala de „Tip 8 clase”. Școala s-a construit în satul Poiana Largului, la un kilometru distanță de viaductul Poiana Teiului, lângă șoseaua ce merge spre Târgu Neamț, în aceeași circumscripție școlară. Constructorii noului local au fost tehnicienii lucrători ai viaductului Poiana Teiului conduși de inginerul Maiorescu, cel care a procurat și unele materiale noi, necesare.

Lucrările au fost conduse și supravegheate de profesorul Ioan Ciucanu. Construcția noului local s-a efectuat de la 1 septembrie la 31 decembrie 1960, iar la 7 ianuarie 1961 cursurile s-au început în școala nouă, care are patru săli de clasă, cancelarii, antreuri și magazii. Costul lucrărilor și al noilor materiale a fost de 168.000 lei și a fost achitat de Regiunea Bacău sub conducerea președintelui Ștefan Boboș, suma aceasta primindu-se de lucrătorii arătați mai sus, prin semnarea de către profesorul Ioan Ciucanu la Banca de Stat din Piatra Neamț în urma recepției lucrării în februarie 1961.

La 1 octombrie 1968, Ioan Ciucanu a fost transferat de la școala Poiana Largului la școala cu opt clase din Petru Vodă pe postul de director și profesor la clasele V-VIII. El își făcuse deja locuința în satul Petru Vodă, fiind strămutat în 1960 cu gospodăria sa din cauza lacului de acumulare Bicaz. A fost transferat în interesul serviciului, fiind lipsă de cadre calificate, afară de Stela Mihăilă, care își luase licența în filologie în anul 1968 și a fost numită la Petru-Vodă.

În școala de opt ani Petru Vodă, profesorul Ioan Ciucanu a funcționat ca director și profesor de istorie și limba franceză la clasele V-VIII de la 2 octombrie 1968 până la 31 august 1972, când se pensionează, apoi este numit de Inspectoratul Școlar Neamț să predea în continuare la clasele V-VIII și a funcționat până la 31 august 1975, când se retrage.

Profesorul Ioan Ciucanu a activat la post și catedră de la 1 septembrie 1927 până la 31 august 1975, neîntrerupt timp de 47 de ani. În numerele următoare vă vom prezenta mici fragmente din cele scrise de eruditul profesor de la „Crucea Văilor”. 

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Un profesor de la „Crucea Văilor” – Ioan Ciucanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul Mare sărbătoare creștină la Poiana Largului: Hramul Bisericii „din coastă” apare prima dată în Ecoul muntilor.

În timpul războiului din 1944 el avea 15 ani. A fost luat, împreună cu alți tineri de pe valea Bistriței într-o comună din munții Făgăraș, unde erau pregătiți pentru front. A stat acolo 4 luni, până ce a venit ordinul să revină acasă. Povestește măcelul pe care l-au făcut germanii în Poiana Largului, bănuindu-i pe săteni că i-ar fi ajutat pe ruși. El a fost împușcat în gât, dar a scăpat cu viață, nu însă și mama și fratele lui.

A făcut armata între anii 1949-1952. În primul an a făcut instrucție la Sinaia, la vânători de munte, batalionul 22. Aici a îndurat multă foame și frig, dar compania lui era una de elită. Aftanase a fost trăgător la mitralieră, fiind evidențiat ca primul pe batalion la tragere. După această perioadă a fost repartizat la o sucursală a Academiei Militare din Sinaia, la o centrală telefonică, unde era responsabil pentru toată corespondența. Ultima parte a armatei a făcut-o la București, pe bulevardul Nicolae Bălcescu. Acolo a fost solicitat să rămână, să devină ofițer, dar el a refuzat fiindcă a preferat libertatea pe care i-o oferea munca din satul natal.

A revenit acasă în Poiana Largului și a lucrat la pădure. Deși îi plăcea libertatea de a munci așa cum vrea, uneori s-a gândit dacă ar fi fost mai bine să rămână în armată pentru că dificultățile financiare erau mari. Nu erau nici produse de o calitate și cantitate suficientă pentru a le cumpăra pentru că România livra rușilor mare parte din producția sa. În plus, locuind la sat, a trebuit să plătească impozite pe animale și să dea statului cote din produse. În primele două decenii de după război au fost lipsuri materiale foarte mari. El povestește cum a șipcuit casa cu niște cuie făcute din sârmă, pentru că nu se găseau de cumpărat, iar azbestul și tabla de pe casă le-a cumpărat cu produse din gospodărie, alături de bani.

Aftanase nu a fost strămutat, dar soția lui era din Poiana Teiului. El povestește cum lumea s-a strămutat unde a putut, unii în alte localități stabilite de către stat, iar cei care au vrut să rămână și-au făcut case pe dealuri, unde aveau fânețe. Fiind în partea satului care ține de parohia din Luncă, el povestește cum biserica din Poiana Teiului, care era foarte frumoasă și mare, trebuia să ajungă acolo. Fusese stabilit un loc pe un ogor din apropierea celei existente, dar până la urmă a fost mutată în județul Suceava, satul Bivolărie, în apropiere de Putna. Nimeni dintre locuitori nu a știut unde a fost dusă. După un timp cineva din acel sat s-a întâlnit cu fiul lui Aftanase, Iustinian, și i-a spus că biserica este la Bivolărie. Așa că Iustinian a organizat o excursie în care au mers 32 de oameni la slujbă la vechea biserică strămutată. Le era foarte dor, iar unii dintre ei au început să plângă atunci când au ajuns lângă ea.

Aftanase a ținut 8 ani pământ la țară, în județul Iași, până la colectivizare. Făcea pe drum 3 zile cu căruța. Povestește cum odată a salvat căruța și boii cuiva atunci când aceștia au căzut în apă de pe un pod mobil de peste Siret.

Aftanase Pipirigeanu a fost un om gospodar și priceput, care a muncit mult și cu folos. Are trei copii, Iustinian, Gavril și Ioan, cu care se mândrește, toți absolvenți de studii superioare, nepoți și strănepoți. Făcând o comparație între felul în care era lumea mai demult și cum este în prezent, încheiem cu vorbele lui: „Este hrană, este îmbrăcăminte, suntem liberi, dar cât va ținea nu știm. Le-am prins pe toate. De asta îți spun că după socotelile mele, după cât judec eu, acum la noi în țară e un colț de rai.”

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Aftanase Pipirigeanu: întâlnire cu un poienar nonagenar apare prima dată în Ecoul muntilor.

Satul Gura Largului este atestat documentar la 27 iunie 1501 printr-un hrisov dat de Ștefan cel Mare, prin care monahii de la mănăstirea Neamț intră în stăpânirea muntelui de la „obârșia Vorcașei, până în gura Largului și de acolo pe unde a fost hotaru … din zilele de demult … cu toate izvoarele lui”. Vorcașa este pârâul Farcașa, care izvorăște din munții Stânișoarei, vârful Bivolul (1534 m), iar Gura Largului, ortografiat în hrisov „gura Largului”, este fostul sat situat la vărsarea pârâului Largu în Bistrița, care și-a luat numele de la pârâul cu același nume.

În 1604, cele două ctitorii monahale Secu și Agapia solicită domniei să li se delimiteze moșiile. Astfel, pe 29 iulie, voievodul Ieremia Movilă îi trimite pe episcopii Agafton, Theodosie și Filoftei, alături de panul Nestor Ureche ca să stabilească hotarele. În documentul alcătuit apare „și în jos pe trecătoare până unde se împreună Lărgușorul cu Largul. Și pe trecătoare, la Largul”.

În cartea sa din 11 aprilie 1626, Miron Barnovschi întărește mănăstirii Neamț hotarul dinspre mănăstirea Secu, în document apărând: „De la gura Peperigului, râul în sus drept la slatină și opcină între obârșia Largului drept la Piatra Cornului și pe izvor până la gură și de acolo peste Bistrița …”.

În anul 1895, Constantin D. Gheorghiu publica în Dicționarul geografic asupra județului Neamț şi date despre satul Gura Largului (Largu, Poiana Largului) care „are o populație de 492 de suflete sau 132 capi de familie”, dintre care 257 bărbați și 235 femei. După starea civilă 259 sunt necăsătoriți, 203 căsătoriți, 30 văduvi.

Poiana Largului este un punct de trecere între Târgu Neamț, Piatra Neamț, Toplița și Vatra Dornei. Dată fiind această locație, în vara anului 1944 satul a fost martorul confruntărilor dintre armata germană și cea sovietică, populația trebuind să îndure atât luptele dintre cele două tabere cât și abuzurile săvârșite de către unii soldați ai celor două armate.

În anul 1959 locuitorii de pe întreaga Vale a Bistriței au fost nevoiți să-și părăsească locuințele din cauza construirii barajului Bicaz, finalizat în anul 1960 pentru a stăvili Bistrița, creând astfel lacul Izvorul Muntelui. Sătenii din Poiana Teiului au fost strămutați în localități de lângă Târgu Neamț sau Piatra Neamț, dar mulți au preferat să rămână în locurile strămoșești, astfel că s-au stabilit în satul Poiana Largului în grădinile de pe dealurile unde aveau fânețe, numite „Livezi”. Astfel a luat naștere o comunitate importantă din satul Poiana Largului, existentă și astăzi, în număr mai restrâns, în locul numit „Livezi”.

Un reper important al satului este biserica de lemn cu hramul „Buna Vestire”, propriu ei, și hramul „Sf. Neculai”, preluat de la biserica din fostul sat Poiana Teiului, odată cu strămutările din anul 1959. Biserica „din coastă” a fost construită în secolul XVIII din bârnele vechiului schit, care se afla la aproximativ jumătate de kilometru mai sus, în pădure, în locul numit Groapa Bisericii. Din vechea biserică s-a adus la vale și inventarul schitului: câteva icoane, catapeteasma şi brâul despre care se spune că ar fi aparţinut domnitorului Petru Rareş.

În legenda păstrată de localnici și consemnată de Ioan N. Ciucanu, într-o monografie închinată lăcașului, este amintit că Petru Rareș, în septembrie 1538, „plecând de la domnie din pricina unor boieri care l-au trădat turcilor, a trecut pe Valea Bistriţei şi s-a oprit la aşezarea monahală «Buna Vestire» de la Gura Largului“. Adică tocmai la schitul care apoi a fost strămutat mai la vale, devenind biserica de astăzi. Aici, călugării l-au îmbrăcat în straie monahale, l-au ocrotit şi l-au condus pe cărări ascunse până la Schitul Rarău, de unde a trecut apoi munţii în Transilvania, la Cetatea Ciceu. Drept mulţumire pentru binele făcut, în a doua sa domnie, Petru-Vodă s-a întors în codrii de deasupra Văii Largului şi, pe locul numit „Groapa Bisericii“, a construit o biserică mai încăpătoare, de lemn, care a devenit apoi metoc al Mănăstirii Neamţ. Se spune că brâul voievodului stă ca o moştenire de preţ în biserica de la Poiana Largului.

De-a lungul timpului, locuitorii satului s-au ocupat cu agricultura, în special creșterea animalelor, și cu exploatarea lemnului. În strânsă legătură cu aceasta din urmă, plutăritul a fost una dintre cele mai vechi ocupații ale locuitorilor de pe Valea Bistriței, dar care a încetat pentru locuitorii din Poiana Largului odată cu venirea lacului de acumulare. După această transformare a zonei, o întreprindere de succes a fost „UFET” (Unitatea Forestieră de Exploatare şi Transport), care avea sute de angajați din toată comuna în perioada ei de maximă producție. Dar, ca atâtea altele, a dispărut. Aflat la crucea drumurilor, satul încearcă să se redifinească punând în valoare atracţiile sale turistice, naturale sau antropice.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Istorie de la Poiana Largului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Al doilea război mondial, început pentru români în 1941, nu a afectat populaţia civilă până în 1944, ci doar pe combatanţii ajunşi până la Cotul Donului sau Stalingrad. Acasă rămăseseră bătrânii, copiii, femeile, care aşteptau cu sufletul la gură sfârşitul războiului, întoarcerea acasă a soţului, a tatălui, a fiului sau a fratelui. Ruşii trecuseră la contraofensivă după încleştările de la Stalingrad şi se apropiau de Prut în primăvara anului 1944. Sfârşitul verii afla trupele ruse pe teritoriul românesc în urmărirea celor germane care se retrăgeau, opunând rezistenţă acolo unde relieful le-o permitea. În munţii Neamţului încleştările au fost crâncene, civilii având de suferit de pe urma frontului, a terenului minat dintre linii, a rechiziţiilor, au fost acuzaţi de trădare, au fost familii întregi decimate, oameni împuşcaţi mişeleşte, aruncaţi de vii în fântâni, sufocaţi în beciuri sau executaţi pentru trădare.

După 20 august 1944, ruşii au trecut prin Moldova îndreptându-se spre aliniamentul fortificat Paşcani-Târgu-Neamţ. Până pe 22 august au distrus cazematele de la Paşcani până la Oglinzi. Au trecut peste munţii Stânişoarei şi au ajuns în zona Largului, la „crucea văilor”, care este zonă de trecere spre Ardeal şi nordul Moldovei. Pentru ţinerea sub control a căilor de retragere, nemţii au aruncat în aer podurile din beton de pe Valea Bistriţei şi Valea Bistricioarei. În Poiana Largului s-au dat lupte dure, nemţii încercând să ţină piept puhoiului rusesc pentru a-şi pregăti şi asigura retragerea, la fel la Bolătău, Pârâul Boului şi Vârful Pârvu.

În Poiana Largului, luptele dintre cele două armate au avut loc în câmp deschis şi chiar corp la corp. Poziţia punctelor de observaţie instalate de către armata germană în mai multe locuri şi dotate cu mitraliere şi tunuri de munte mici şi speciale erau vizate de ruşi, care încercau să afle despre ele de la săteni. Mai mulţi civili au fost acuzaţi de partizanat pentru ajutorul dat ruşilor răniţi, pentru informaţii, iar ruşii i-au acuzat de acelaşi partizanat faţă de nemţi şi s-au răzbunat şi ei. Timp de două săptămâni, sătenii au fost între fronturi sau chiar în mijlocul încleştărilor.

Am aflat despre cele întâmplate de la profesorul Dorel Rusu, care a cercetat chestiunea discutând cu sătenii, de la Grigore şi Jenică Cerbu sau Aglaia Fărcăşanu, pe atunci copii, martori înfricoşaţi ai evenimentelor, şi de la Ana Vatamanu, una dintre supravieţuitoarele din beciul în care nemţii au aruncat grenade. Împreună cu Ion Asavei şi Alexandru Andrieş am realizat mai multe interviuri care stau la baza acestui articol.

Grigore Cerbu şi fratele său Jănică erau fiii Anei şi ai lui Iosub Cerbu, care-şi aveau gospodăria situată în marginea satului Poiana Largului şi aveau 14 şi respectiv 11 ani. În sâmbăta de 2 septembrie 1944, Ileana lu’ Macovei, o femeie din sat, a mers la Lutu’ Negru după vacile care erau la păscut. Au găsit-o ruşii şi au silit-o să le arate podul de la Gura Largului, unde ştiau ei că stau de pază nemţii. Jănică s-a dus şi el la marginea pădurii după cârlani şi fiind prins de ruşi a fost reţinut o zi şi-o noapte pentru a nu spune că ruşii stau ascunşi în zonă. Unii soldaţi ruşi erau români basarabeni şi au intrat în vorbă cu ciobanii şi cu oamenii aflaţi la fân pe dealuri. Oamenii au răspuns când au auzit vorbă românească. Nemţii i-au văzut, căci urmăreau cu binoclurile din punctele lor de observaţie, şi ciobanii au fost prinşi şi aruncaţi în fântână. Au fost printre ei şi doi feciori ai lui Tanasă Chiruţa, o familie din Poiana Largului. Grigore Cerbu îşi aminteşte: „Nemţii-au văzut pe ruşi şi au pornit o ploaie de puşcături de credeam că s-a năruit cerul peste noi. Am fugit într-o râpă de lângă casă şi ne-am ascuns. Mama a stat după butoiul cu murături. O fată de-a unuia Ropotică, vecin de-al nostru a fost împuşcată şi a murit pe loc. Când răpăitul de gloanţe s-a mai rărit, ne-a strigat mama şi ne-a spus să mergem cu toţii în pârâuţul din spatele casei, dar să luăm şi o sapă cu care să sape un locşor, care să ne apere de gloanţe. Nişte militari austrieci, mai buni la suflet, ne-au spus să plecăm de acolo, dar noi nu i-am ascultat. Noaptea a fost linişte, dar mai târziu, spre dimineaţă, au apărut ruşii. Nemţii băteau cu brandurile în locul unde ne aflam noi. Stăteam ca şobolanii cu frica-n sân şi ne rugam la Dumnezeu să ne apere. Acum realizez că ne aflam între cele două fronturi. După-amiază, ruşii au bătut în retragere, cu răniţi cu tot”.

Simţind pericolul, oamenii din partea de jos a satului au venit la familia Tărâţă, care avea un beci mare şi bine întocmit cu lespezi mari şi în el s-au băgat vreo 23-24 de oameni: familia Tărâţă, tatăl, mama şi copiii, încă un bărbat, mai multe femei şi copii. Ana era mezina familiei şi avea nouă luni şi plângea într-una. Aglaia Fărcăşanu avea 15 ani şi venise şi ea la beciul de la familia Tărâţă, dar nu a rămas, căci tatăl ei a văzut de pe un deal că vin ruşii şi a presupus că înfruntarea va avea loc în vatra satului. Fata a plecat cu vitele spre Poiana Zăvoiului, unde nu ajunsese frontul, dar trebuia să treacă printr-o zonă cu mine. Îşi aminteşte: „Aveam doi juncani, o viţică şi vaca. Mergând încolo pe cărare a venit un brand în cap la viţică dinaintea mea, mă mir că nu au venit şi pe mine schijele. A răcnit viţica şi drept atunci a murit. A pierit jos. Aşa. Am lăsat-o, am mânat vitele, acum se temeau. Când am ajuns în poartă la bunica au prins a răcni vitele şi nu vroiau să treacă că erau vreo trei-patru ruşi morţi acolo şi vitele s-au speriat. Până la urmă le-am scos în prund. Din prund vine o santinelă nemţească de sus de pe coastă şi strigă la mine în limba lor nemţească să nu mă bag adică cu vitele pe prund că-i minat, adică eu nu văd sârme de la o mină la alta şi face explozie şi te zvârle în aer. Eu nu m-am temut că eram copil, nu mi-am dat seama. Am ajuns până la malul Bistriţei. Acolo iar a început să dea de pe sus fel de fel de bombe şi fel de fel de grenade…”

Beciul era înconjurat de cadavre şi de răniţi, în special ruşi, pe care nu a avut cine să-i strângă. Nemţii şi-au luat morţii şi răniţii şi i-au încărcat în maşini, ducându-i la spitalul lor sau îngropându-i creştineşte. Ana Vatamanu a aflat de la mama ei, Lucreţia, despre aceste privelişti de coşmar: „Ruşii erau veniţi de pe dealuri, plini de toate insectele, de păduchi şi mizerabili, nespălaţi şi flămânzi şi mâncau ce apucau şi plini de câte boli, săracii, şi rămaşi aşa, nu-i strângea nimeni, i-au strâns foarte târziu şi i-au îngropat într-o groapă comună prin gura Faurului pe acolo. Şi lumea cum ieşea din beci să aducă apă, copii sau cine erau, le dădea câte-oleacă de apă, cum să treci pe lângă ei să nu le dai apă dacă erau, săracii, aşa. Probabil de pe dealuri, cu binoclul, nemţii au văzut că ai noştri le dau apă acestora, le era ură pe ei şi pe noi. Pe noi românii le era foarte ură că dacă au pierdut războiul ziceau că românii sunt vinovaţi, ne considerau trădători…”.

În casa Lucreţiei Tărâţă au stat nemţii şi nu au avut un comportament urât, nu furau, nu băteau, nu siluiau. Şi când s-au apropiat ruşii, Lucreţia i-a anunţat pe nemţii care dormeau obosiţi întinşi pe podele în casă. Dar nu nemţii de rând au fost cei care au aruncat grenade în beci, ci, după cum îşi aminteşte femeia, cei care aveau semnul „cap de mort” (SS), cel care inspira groază, dar şi dezgust. Aceştia i-au aflat pe săteni în beci, i-au scos, i-au numărat. Cu toţii presimţeau ceva… La prima grenadă, dată mai în gârliciul beciului, n-au fost pierderi mari. S-a spart icoana Maicii Domnului, pe care o luaseră din casă să aibă la ce să se roage. Lucreţia a luat o bucată şi a băgat-o în sân şi la fel au făcut încă vreo câteva femei. După război a găsit la ele, căci scăpaseră, bucăţile de icoană şi le-a unit un pictor ce a refăcut icoana, ce şi astăzi e la loc de cinste în casa Anei, acum numită Vatamanu. Dar nemţii s-au întors şi au aruncat alte grenade. Bărbatul ei a murit şi împreună cu el încă cinci copii, iar Lucreţia era înnebunită de groază şi fusese lovită de schije într-o mână şi un picior şi doar bonda grosă de miel a scăpat-o de nu i-au ajuns schijele la plămâni. Se ruga între leşurile celor dragi şi plângea alături de cele două femei şi doi copii ce supravieţuiseră. Învelise pe cea mică într-o ţolincuţă, strâns, şi o pusese între leşuri. Fetiţa adormise sau poate leşinase, iar femeia a crezut-o moartă şi mai mult, se învinovăţea că ea o omorâse, o sufocase. Îngrozită, rănită de schije, arsă, a ieşit din beci şi s-a târât până în păpuşoi, unde s-a ascuns. S-a tras în direcţia ei, căci tuşea, dar ea stătea lipită de pământ. Şi-a săpat cu unghiile o groapă mică unde să tuşească, să nu o audă. A pornit apoi spre Gura Largului, printre gardurile de reţea, unde o mătuşă a ei îngrijea un fecior venit de pe front. O patrulă nemţească cu patru soldaţi ce stătuseră în casa Lucreţiei au găsit-o pe femeie mai mult moartă decât vie şi tot ei au găsit fetiţa, care, în patru labe, ieşise din beci, în pielea goală, căci îşi pierduse cămăşuţa. Au învelit-o într-o ţolincă şi împreună cu mama ei au dus-o la spitalul lor, unde i s-au acordat primele îngrijiri, iar apoi au fost primite de o rudă din acel sat, neafectat aşa de mult de trecerea frontului.

Ana Vatamanu are acum 78 de ani împliniţi la sfârşit de noiembrie. Vorbele ei sunt pătrunse de o amară luciditate, de înţelegere, de măsură şi bun gust. Aşa cum este specific celor ce sunt din spiţa muntenilor adevăraţi ai acestor locuri.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 516, săptămâna 25 noiembrie – 1 decembrie.

Articolul Povești de război din Neamț. Ana Vatamanu, despre masacrul din beciul familiei Tărâță din Poiana Largului apare prima dată în Ecoul muntilor.