” Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,

N-auziți în somnul vostru acel glas triumfător,

Ce se-nalță pân’  la ceruri din a lumii deșteptare

Ca o lungă salutare

Către un falnic viitor?

Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?

Nu simțiți în pieptul vostru un dor sfânt și românesc?

La cel glas de înviere, la cel glas de libertate

Ce pătrunde și răzbate orice suflet  omenesc?”

Păcat că această poezie atât de plină de simțire, era interpretată, când eram elevă, în cea mai jalnică notă ideologică.

Alecsandri voia să plece în Țara Românească, să-și pună la dispoziția fraților de acolo ideile revoluționare. Prietenii l-au sfătuit să plece la Paris, de unde putea mai ușor să atragă atenția opiniei publice europene. A desfășurat la Paris o intensă activitate diplomatică , ”ridicată la dimensiunea unei religii”, cum spunea el. Aici, la Paris, a scris zeci de articole în ziarele timpului și a stabilit contacte diplomatice cu personalități ale vieți publice franțuzești. În aprilie, 1849, ca urmare a neînțelegerilor dintre exilații români, Alecsandri pleacă la Constantinopol, apoi la Bursa, unde urma să fie ales un comitet reprezentativ pentru tot exilul românesc . În următorii ani, până la Unirea din 1859, se ocupă și de politică, dar și de literatură. Editează volumele de versuri ”Poezii poporale” și ”Balade bătrânești adunate în îndreptare”.  În 1856 compune ”Hora Unirii”, pusă pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, care devine cea mai populară creație dedicată Unirii. Noul domnitor, Grigore Ghica, are numai cuvinte de laudă la adresa lui Alecsandri, astfel că îl pune în funcția de arhivist al statului. În 1851 este numit  membru al comisiei pentru organizarea învățământului în Moldova, limba română devenind limba oficială de învățământ. A izbucnit  războiul Crimeii, în 1854, iar Alecsandri și-a pus nădejdea în privința viitorului Țărilor Române. Era un bun prilej să plece din nou la Paris și să reia relațiile diplomatice. Înainte de a pleca la Paris, s-a întâlnit la Galați cu vechiul său prieten, Nicolae Bălescu. Reîntors în țară, Vasile Alecsandri a fost cel mai mare artizan al ideii unioniste. Candidat  a fi domnitor al Moldovei, Alecsandri renunță în favoarea prietenului său Costache Negri. Pilda lui era menită să nu risipească voturile unioniste. Negri nu a fost ales domnitor.  A biruit interesul național asupra ambițiilor și a patimilor politice. Alecsandri, supranumit și ”cel mai mare om al Moldovei” a rostit primul în fața Adunării întrunite pe 5/ 17 ianuarie 1859 numele domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Alecsandri a mai fost director de revistă, directorul  Teatrului Național din Iași și a rămas în istorie pentru scandalosul gest, pentru unii, de a elibera țiganii de pe moșia tatălui său ,după moartea acestuia. Momentele grele din viața lui, cum ar fi exilul, moartea iubitei sale Elena Negri, nu știrbesc cu nimic aura romantică. El a fost omul perfect, pe care noi , cei de azi, aproape că l-am dat uitării.

Bibliografie:  Revista ”Historia”, 15iulie-14 august 2021.

Iolanda Lupescu

Articolul Vasile Alecsandri – 204 ani de la naștere apare prima dată în Ecoul muntilor.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pământ!Şi voi, cîmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Şi pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara…
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume…
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.

-Serghei Esenin (1895-1925)

Traducere: George Lesnea

Articolul Ne ducem toţi apare prima dată în Ecoul muntilor.

(Alberto Lleras Camargo)

Trăim vremuri complicate, confuze, cu schimbări care au loc într-un ritm amețitor, chiar absurd și inexplicabil. Întreaga lume este dominată de tehnologie și globalizare, iar tabla de valori se pare că a fost răsturnată în mod ireversibil, inteligența artificială intrînd tot mai agresiv în viața oamenilor, înlocuind aproape orice. Și totuși, undeva, la ieșirea din defileul spectaculoaselor Chei ale Bicazului, la confluența celor trei masive muntoase: Tarcău, Hășmaș, Ceahlău, în comuna Bicazu-Ardelean, județul Neamț, în inima pitorescului sat Telec, situat în umbra legendarelor Stănile, găsim o familie tradițională românească, care refuză cu încăpățînare să renunțe  la obiceiurile și tradițiile preluate din strămoși, pe care le păstrează și le duce cu mîndrie și demnitate mai departe, în ciuda vicisitudinilor vremurilor actuale.

Astfel, într-o gospodărie tipic românească, ce păstrează majoritatea motivelor populare specifice zonei de interferență între Moldova și Ardeal, trăiește familia lărgită- Pătulea-Lăzăruț- Voaideș -, compusă din bunici, copii și nepoți, fiecare membru al familiei avînd cîte o pasiune pe care și-o etalează cu mîndrie cu fiecare ocazie ivită (sărbători tradiționale, zilele comunei, festivaluri) și chiar pe rețelele de socializare, ajungînd în acest fel în atenția cît mai multor români și chiar străini, impresionați de frumusețea spirituală a poporului român.

Povestea acestei frumoase familii de români începe cu Nicolae Pătulea, seniorul familiei, care a decedat în luna aprilie 2023, cel care, împreună cu soția sa, Floarea Pătulea, au construit un mic „regat” spiritual în satul Telec- Bistra, „predînd” celor două fete, Alina și Corina, adevărate lecții de demnitate spirituală. De altfel, Nicolae Pătulea a fost cîntăreț la biserica din sat, păstorită de Preotul Andrei Armanu, nelipsind niciodată de la slujbă, purtînd cu sfințenie costumul popular țesut și cusut chiar de soția sa. Totodată, Nicolae Pătulea a fost un corespondent de seamă al postului de radio „Antena Satelor”, prin intermediul căruia aducea în atenția publicului larg frumusețea culturală și spirituală a Văii Bicazului.

Mai mult decît atît, a scris și numeroase poezii și proză scurtă, adunate în cartea „Povestea pădurarului” (Editura „Accent print” Suceava, 2016 ISBN 978-606-8686-47-9. 821.135.1-34. CIP 2016-11685. 1373). Dar Dumnezeu nu s-a oprit aici și i-a dăruit lui Nicolae Pătulea și talentul picturii, acesta pictînd numeroase icoane care ornează fiecare odaie a locuinței sale. Din păcate, în ziua de 30 aprilie 2023 („Duminica Femeilor Mironosițe”), din cauza unei boli nemiloase, Nicolae Pătulea a trecut la cele veșnice, lăsînd în urmă o bogăție spirituală deosebită și o familie credincioasă, care duce mai departe lucrarea sa.

Pe Floarea Pătulea, soția răposatului Nicolae, o poți găsi, ori la biserica din sat, în strană, îmbrăcată în frumosul costum popular pe care singură și l-a creat, ori în sânul familiei, pe scaunul din fața războiului de țesut, unde învârte ițele cu pasiune și măiestrie, creînd adevărate opere de artă (covoare, cuverturi, prosoape etc.) pe care le dăruiește sau le vinde celor interesați, avînd în vedere că nu are alte venituri. Și, slavă Domnului, nu duce lipsă de comenzi, produsele de artizanat pe care le creează cu atîta pasiune, fiind la mare căutare. Dacă stai de vorbă cu Floarea Pătulea, simți acea curățenie, modestie și puritate sufletească pe care le întîlnești doar la oamenii simpli care încă mai cred în adevăratele valori spirituale.De altfel, cînd îți vorbește, parcă nici nu ai curajul să o întrerupi sau să-i pui vreo întrebare deoarece, parcă presimte ce urmează a i se cere.

Aproape niciodată nu se așază la războiul de țesut fără a purta o cămașă populară, iar cînd țese, pare că respectă un adevărat ritual și, de multe ori, în timp de trage la stative, se roagă pentru sufletul soțului ei, pentru sănătatea copiilor și nepoților, iar timpul tace și trece… fără să-și dea seama. Floarea Pătulea deține o adevărată colecție de obiecte de artizanat (cămăși populare, covoare, prosoape etc., iar la loc de cinste, în capul patului are un mic altar unde, lîngă o icoană pictatată de soțul ei, este așezată cartea „Povestea pădurarului”, alături de o candelă care pîlpîie-n tăcere, invitîndu-i pe cei din odaie la rugăciune și aduceri-aminte.

În aceeași gospodărie locuiesc și cele două fete ale lui Nicolae și Floarea Pătulea, respectiv Alina (căsătorită Lăzăruț) și Corina Arabela (căsătorită Voaideș), cele două ducînd mai departe moștenirea spirituală primită de la părinți, dăruind-o copiilor, care, la rîndul lor, se pare, nu se abat de la drumul croit de bunici și părinți. Alina și Corina sunt absolvente ale Școlii Populare de Artă și împreună cu mama lor, Floarea Pătulea, făuresc cu abnegație, dragoste, bucurie, credință și talent obiecte artizanale unice, de o valoare spirituală incontestabilă.

   Alina Lăzăruț este fiica cea mare și cea care păstrează echilibrul în familia lărgită Pătulea-Lăzăruț-Voaideș, aducînd într-un fel din înțelepciunea tatălui și smerenia mamei. Dumnezeu a fost darnic și le-a dăruit celor doi soți, Alina și Nelu, două fete, cea mare fiind studentă la Sibiu, iar mezina, elevă la Bicazu Ardelean.

Și pentru că Dumnezeu știe să strîngă oameni de aceeași sorginte la un loc, i-a dăruit Corinei un soț pasionat de muzică – Mihai Voaideș și împreună formează un cuplu muzical excepțional (Corina- voce, Mihai- orgă, acordeon), iar multe cupluri de pe Valea Bicazului și-au unit destinele pe muzica lor, din programul lor nelipsind celebra și unica „Învîrtită de la Chei”.

Mihai și Corina au fost binecuvîntați cu doi copii minunați, care, la rîndul lor încep să rodească și să-și facă loc printre oamenii frumoși, hărăziți de Dumnezeu cu talent: Luca – 9 ani, care studiază saxofonul și Miruna- 16 ani, care, pe lîngă talentul de a picta (avînd numeroase icoane care ornează pereții, alături de picturile bunicului său), studiază pianul și saxofonul, fiind înzestrată și cu o voce extraordinară, moștenită, probabil, de la mama sa. O altă tradiție de familie este apicultura – practicată cu profesionalism de Mihai Voaideș, care, prin această ocupație, întregește acest frumos tablou de familie tradițională identificat la poalele mărețului Ceahlău.

Cu siguranță, poporul român nu duce lipsă de oameni pasionați de cultură tradițională, dar familia Pătulea-Lăzăruț-Voaideș din Bicazu Ardelean este un exemplu viu de dedicare și pasiune pentru tradițiile culturii locale. Prin artizanat, muzică, pictură, apicultură, ei nu doar că păstrează moștenirea spirituală și culturală a regiunii, ci o împărtășesc cu lumea, aducînd recunoaștere și apreciere pentru frumusețea și autenticitatea tradițiilor din această regiune unică din România, situată la hotarul dintre provinciile istorice romanești, Moldova și Transilvania.

Marius Mihai Coşerariu

Articolul PĂTULEA- LĂZĂRUȚ- VOAIDEȘ DIN BICAZU-ARDELEAN: O FAMILIE TRADIȚIONALĂ, UN EXEMPLU DE TRĂIRE ȘI SIMȚIRE ROMANEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Azi, data de mai sus, cu prilejul ședinței de sărbătoare – aniversare a Cenaclului Literar „Buna Vestire”, de Bună Vestire.

Am ajuns, așa cum rareori mi se întâmplă, mai devreme, cam cu o jumătate de ceas înainte de ora stabilită, gândindu-mă că voi fi, în sfârșit, primul, dar n-am fost. Claudiu S. era deja la el în sediu, iar ăsta nu-i puțin lucru. Și nici Claudiu nu-i puțin. Și era și puțin acompaniat de o doamnă, care mi-a cerut un pix, și-un domn, care nu mi-a cerut, iar Geta era și ea tot deja și tot prezentă, zicând că a venit să ne zică „La mulți ani!”, iar pentru că este dezlegare la pește, a dezlegat pe masă niște peștișori salatini, dar și, după bunu-i obicei, dulciuri, flori și lumânări. Pe care, când le-am văzut aprinse, am avut un gând ezitant și oscilant între Doamne Iartă-ne și/sau Doamne Ajută-ne!

Pregătindu-mă și primenindu-mă, înainte s-o văd, am auzit-o pe Petronela, despre care am aflat că a avut o zi foarte bună și care se conversa la telefon cum că nu care cumva să-i strice ziua cunoștința comună ei și interlocutorului/oarei.

Apoi a venit Dana, care ne-a adus o stare de bine și crănțănele.

Între timp au plecat prietenii lui Claudiu S., dintre care doamna nu s-a pretat să plece cu pixul meu și mi l-a lăsat pe birou, după cum am constatat mai târziu.

Imediat după, a venit celălalt Claudiu, C., acesta fiind împreună cu Cezar și ambii doi amândoi secondați îndeaproape de Ionel.

Când a văzut că scriu deja, știind și cam în ce fel, Petronela nu doar m-a salutat, ci m-a și pupat, așa cum data trecută făcuse doar cu Dana, iar de această dată cu Ionel s-a și tamponat un pic.

De salutat ne salutase și Ionică, după care și-a instalat imediat înregistratorul audio/video.

Indeciși ce să le dea unora ca să le umpole ori să le închidă gura, Ionel, Claudiu S. și Claudiu C. s-au deplasat la fereastră, au privit un pic mașina nu știu care și platforma nu știu cui, apoi au lăsat-o a lehamite „pe săptămâna viitoare”.

Atunci Claudiu C. ne-a spus că el a venit să plece și luând în serios menirea procesului – verbal mi-a cerut indicații și l-a semnat în josul paginii, unde și-a notat frumușel numele și prenumele, pentru care, la plecare, Cezar i-a scris un autograf pe „Fluturi fărtă aripi”, tocmai ca să prindă aripi.

După exprimarea incertitudinii participării lui Sebi, am avut certitudinea participării Ramonei, care a intrat realmente și pe ușă și pe fondul expresiei „a intrat o divă în încăpere”. Ea a intrat, Claudiu C. a semnat și a plecat, iar eu am încheiat. Citatul.

Și așa aproape disperat că nu prind întregul foc încrucișat al discuțiilor, am mai fost întrerupt și de telefon, cu un mesaj vocal de „La mulți ani!”, destinat mie ca atare, polițist în conservare la o zi de sărbătoare, sau polițist în amorțire în zi de Bună Vestire!

Au urmat discuții în particular, Claudiu cu Mircea, Ramona cu Dana, Ionel cu Petronela peste Geta, interpusă cu scaunul ei între scaunele lor, iar Ionică singur ca mine, răstimp în care Cezar a scris autografe, apoi a venit cu un mesaj foarte emoționant și și mai foarte emoționat, oferindu-i și dăruindu-i o carte președintelui, dar și nouă, fiecăruia, câte una, în vreme ce Petronela i-a oferit-o și dăruit-o doar președintelui. Bineînțeles, tot cu autograf.

În timpul considerațiilor lui Ionel despre sala și momentul lansării lui Cezar, șușoteala dintre Mircea și Claudiu a continuat, dar chiar și-așa noi am aflat că lui Ionel Domnul i-a dat mai mult decât a meritat.

La un moment dat Ionică a întrebat dacă un anume scaun este al lui Cezar și cum n-a primit niciun răspuns, a rămas în picioare, în plimbare, dar și în înregistrare.

Sfătos, Ionel ne-a explicat cum s-o faci, cum s-o legi și că trebuie să fie tare. Prefața, cartea și coperta.

Foarte atente la recomandări, Geta s-a îndreptat spre geam, Dana spre telefon și Ramona spre cafea.

Printre șușotelile generalizate, Ionel ne-a explicat cum va decurge prezentarea de carte a lui Cezar, apoi ne-a explicat ce înseamnă să ne buricăm.

Fără să fi fost la Brașov, am întâlnit și noi scriitorii și poeții greci, în povestea Ioneliană, naratorul urmând să plece la Turnirul de Poezie, situat în timp la începutul lui Iunie și în spațiu pe muntele Olimp, deși ar fi fost mai atractiv muntele Venus.

Atenționat despre anumite semne de întrebare legate de afiș, Cezar a aflat de la Claudiu că trebuie lucrat la diacritice, iar de la Ionel am  aflat că el a scris prima poezie de lene. O compunere ar fi fost prea lungă.

A urmat un amestec de amintiri, laude și „vrăjeală”, dar și evocări frumoase, luminoase. Printre altele, am aflat că scrisul măicuței lui Ionel „te băga sub masă”, ceea ce unora dintre noi doar Bachus ne face, iar un unchi poștaș, moș Costică, avea un scris perfect – nu ca azi, defect.

După exprimarea regretului că în școală nu se mai face caligrafie, toți cei prezenți au căzut. Au căzut de acord că părinții noștri, și dacă nu prea scriau, scriau. Mai frumos decât noi.

Următorul subiect a fost o dezamăgire și anume aceea că, altădată în clasa a VI-a se învăța dintr-un tratat de poezie iar acum ajunși în clasa a XII-a nu știm nici măcar câte urechi avem. Separat, nu împreună.

Nereușind să urmăresc întreaga discuție, purtată într-un ritm foarte alert, îmi rămâne să aflu cine e „tanti Aglaia”, care dansa pe mese și a parvenit greșit, dar nu și inedit. Mai cunoaștem cazuri.

În continuare am aflat că, inclusiv de Ziua Limbii Române, unele cadre didactice de profil desfășoară înălțătoare și amețitoare activități de învârtit în ciorbă, cu mențiunea că n-am înțeles exact în ce mod unele dintre ele sunt amețite, în vreme ce Ionel îi vedea cândva pe toți profesorii de română ca fiind scriitori, ca să vadă acum că unii nu-s nici măcar cititori de cărți și cu atât mai puțin scriitori de cărți. Râmân doar scriitori pe tablă, sau nici atât.

Cezar s-a bosumflat, mai mult s-a alintat, că s-ar avea grijă de el ca de un copil, dar s-a liniștit, fără să se fi neliniștit foarte, apoi l-a întrebat pe Ionel despre debut. S-a întâmplat la Casa de Cultură a Sindicatelor, de Ziua Poliției, sub bagheta prezentării regretatului ne’a Jenică.

Ni s-a spus că a fost frumos, dar se întâmplă, adesea, să te prindă câte unul la colț și să te facă terchea-berchea, cu ou și cu oțet.

Considerații de critică poetică a făcut și Ramona, care la un moment dat nu-și mai recunoștea poezia, dar a făcut iar cunoștință cu ea și s-a împăcat cu sine. Și cu noi.

Pe fluxul rapid al informațiilor am aflat că, de la Târgul de Carte, Ionel a plecat la Radio, Ionică a adus un vin rose, iar Dana a avut o dezamăgire privind modul în care se vând cărțile, pe care Cezar nu vrea să le vândă. Așa s-a iscat o întreagă polemică, încheiată indecis, cu o soluție de compromis.

De prisos să menționăm că, din când se mai aude câte un „La mulți ani!”, că doar e ziua noastră, a cenaclului și nu numai, se mai aud urări de viitor, lămuriri care mai de care, cel mai îndelung dezbătut subiect fiind prețul cărților, ori mai curând neprețuirea acestora.

Imediat ce Ramona a spus că a venit pregătită să audă poezie și n-a auzit, Ionel a spus că Geta o să spargă gheața, situație din care am priceput că poezia Getei e tare. Atât de tare că sparge gheața.

Astfel, în timp ce Dana a spus că ea are voie să pună linkuri, Ionică a mutat-o pe Geta de lângă noi, s-o poată filma individual, nu colectiv.

De la Geta am aflat tot felul de date despre mărțișor, despre flori, dar și despre babe. Nici n-am avut timp să așezăm să curgă corect cascada obiceiurilor de primăvară, așa încât am înțeles că babele se leagă cu fire albe și roșii, gospodinele îi frământă pe sfințișori, care beau 40 de pahare de Ziua Femeii, după care vine barza, precedată de bărzoi, context în care toată lumea e fericită până azi, 25 martie, când e Buna Vestire, Ziua Poliției și a Cucului, când trebuie să ai bani în buzunar, urmată de 29 martie, „Ziua lansării Stogului”, când nu trebuie să ai bani în buzunar, că are el.

Apoi Dana s-a alintat că ea nu e de filmat, în orice caz nu de postat, iar Ramona a zis că ea nu se suportă să se vadă citind.

Împotriva propriei voințe, dar nesilită de nimeni, Dana s-a dus la filmat și ne-a prezentat „lalele în zăpadă”, stinghere și în buchet, venite din primăvara copilăriei ei.

Din primăvară ne-a dus în octombrie, iar din copilărie ne-a dus la mare, cu briză cu sare și cu înserare, unde ne-a șocat cu izbesc și zdrobesc, dar ne-a mângâiat cu înfloresc, așa că ne-am revenit și am ajuns împreună la „pescarii de vise”, tot la maluri de mări, cu păsări și zări.

După o foarte scurtă contradicție despre cine e doamnă, pardon, cine e doamna ce urmează să citească, s-a hotărât ca aceasta să fie Cezar, iar el a început fericit cu „fericește-mă” și potolește-mă, după care i-au apus aripile, care doare și dispare.

Cezar a început să spună „ce aș fi vrut”, iar după ce a vrut cât a vrut, ne-a mulțumit frumos, tot cât a vrut el, moment în care Ionel a observat că Cezar și-a tras. Și-a tras o freză a la Eminescu.

Acesta a fost momentul în care Geta a pornit pe „răzorul cu maci”, tot pentru Cezar, care a mulțumit din nou, ba chiar s-a ridicat și nu e foarte clar dacă a dat sau a luat un pupic, sau a făcut schimb de pupici, motiv pentru care Geta a început să pășească, pardon, să citească „podul cu lacăt”, iar Cezar a început să regrete că n-a venit mai de demult la cenaclu. Mă rog, poate nu acum a început să regrete, dar acum și-a exprimat regretul.

Plimbarea printre versuri a continuat cu momentul Petronelei, care ne-a vestit că, de Bună Vestire, de dimineață, a scris un poem cu iubire și adevăr. A trecut apoi la „geneză” și ne-a amețit cu vocale și consoane, dar a isprăvit cu lumină și ne-a i-luminat că „poezia este un destin” pe care ea îl scrie din Gara de Nord a inimii sale, apoi ne-a vârât în „tristețe”, după care ne-a anunțat că nu ne reține și că ea scrie „eu scriu” și ne-a explicat pe unde și de ce, concluzia fiind că altfel uită și că vrea să iubească, deci nu vrea să uite dar vrea să iubească, spre deosebire de cei ce nu vor numaidecât să iubească dar vor să uite.

În continuare, Ramona a afirmat că nu scrie, dar Ionel i-a spus să citească, iar noi am realizat că și ceva nescris poate fi citit. Ramona poate. Dar nu se poate muta. Totuși, Ionică poate filma.

Mie mi-a scăpat titlul primului poem, care conținea ceva zdrobiri, dar a urmat „copacul”, care-i locuia în casa fără uși a sa și care ea era, și care ea a trecut la „desăvârșire”, unde am auzit că cerul cădea, iar ea voia să pipăie cerul (poate de aia cădea), că până la urmă au rămas doar firimituri de-albastru.

Ionel a remarcat și pe cale de consecință a marcat că Ramona scrie din ce în ce mai bine, doar că face talente, talente din care Ramona ne-a oferit un poem despre primăvară, îndrăgostire și… cam atât. Toruși, n-a fost doar atât, a mai fost un „alint cu alean”, cu Dragobete și fete, dar și cu plete, fără să fie clar făcută precizarea ale cui erau pletele. A’ lu’ fete, sau Dragobete?

Indeciși ce înseamnă ritmul de creație al Ramonei și cu atât mai puțin imposibilul ei, ca să nu mai vorbim despre desăvârșire, am aflat că și Cezar are speranța desăvârșirii sale, împlinibilă peste vreo 60 de ani.

A urmat o scurtă pauză, întrucât Ionel și-a mai putut ține puțin poezia, spre deosebire de un coleg care n-a mai putut să se țină deloc, interval de timp în care s-au schimbat impresii, printre care Ionel nu înțelegea cum îndoaie Ramona mărgelele în poezie, el fiind de părere că aceleași mărgele trebuie înmuiate, mărgele pe care Claudiu le voia tari.

El presidente a încheiat și încununat șirul creatorilor cititori de poeme cu o destăinuire: „De când te știu”, iar dintre versuri ne-a lovit sfârcul nopții, din care nu știm cum și nu știm ce, dar se sugea.

Concluzia lui Ionel a fost că toată lumea a venit cu frumoase creații, apoi Petronela a început să ne spună că poezia poate fi o stare, fără ca vreunul dintre noi să fi trecut într-o altfel de stare, din care să nu fim în stare să continuăm.

În încheiere, pentru că eu am încheiat aproape întreaga provizie de jeleuri, tot eu am încheiat și prezentul proces-verbal.

Miercurea-Ciuc,

Martie 25,

La Buna Vestire

De Bună Vestire,

În anul Domnului 2024!

Gheorghe Filip

Articolul = P R O C E S – V E R B A L = (2) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dacă existența fiecăruia este definită, până la urmă, de suma alegerilor pe care le face, mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi fost ziua mea, dacă nu aș fi răspuns afirmativ la invitația dnei. bibliotecar, Despina Gheorghiu, de a fi prezentă la întâlnirea organizată în numele poeziei. Suntem cu toții de acord că poezia e fiica răsfățată a literaturii, că cere efort pentru a fi citită și înțeleasă, dar că-și răsplătește cititorii deopotrivă prin sens și sonoritate, că scanează, din realitate, imagini care multora ne scapă, că – ridicând un colț din mușamaua banalului, lasă un pic din sclipirile neantului să transpară și în sufletului nostru, al cititorului. Poezia închide cercul realității și ne pune să ne privim unii pe alții cu inima, cum poate am fost făcuți să ne vedem, dar am uitat. Citez, dintr-unul din textele audiate, dar atât de adecvat și temei căreia i-a fost dedicată întâlnirea: Despre mama: Despre mama vorbești cu LACRIMA/Cu lacrima bucuriei/Cu lacrima dorului/Cu lacrima ostenelii/Cu lacrima neputinței/Cu lacrima speranței.(…) Despre mama nu vorbești oricum.(Nicoleta Ciubotă)

Și dacă despre poezie nu vorbești oricum, ci încărcat cu sentimentul că e sărbătoare,  profunda comuniune pe care am simțit-o toți cei prezenți se datorează și acestei pasiuni pentru cuvântul scris/rostit. Deși aparținem unor domenii profesionale diferite, așadar mintea noastră ,,macinăˮ în fiecare zi diverse ,,limbajeˮ ale realității, am trăit cu siguranță sentimentul că o pauză de lectură cu voce tare și împreună, un dialog despre cărțile citite și despre destinul literaturii, închegate cu povești și mărturisiri ale apropierii fiecăruia de literatură, fac un pic lumea în care trăim, zi de zi, mai bună.

Poezia e pace. Poezia e liniște. Poezia e cuvânt bine rostit, dar e și tăcere. Noi am umplut clipa cu frumusețea cuvântului bine scris, căci și eșecul, dar și succesul, și bucuria, dar și tristețea, toate sunt făcute să devină poezie:Mă bate gândul/că nu știu să zbor,/că-n loc de aripi mi-au rămas doar brațe ciunte,/ că nu mai am nici minte și nici dor/ nici pași să pot urca vreun munte.//Mă bate gândul/ c-aș putea să mor./Ei și? N-am mai murit cândva?/Am să-mi aduc aminte…ca să zbor,/să umplu fiecare clipă cu ceva. (Bataie, Petru Bordianu)

Poezia e pace. Poezia e liniște. Poezia e cuvânt bine rostit, dar e și tăcere.

Închei cu o definiție formulată de  Nichita Stănescu, care pe mine mă umple de optimim: „Poezia este singura avuţie pe care omul o are încă nejefuită. Până acum tot ce a avut omul, a fost jefuit. Poezia încă nu şi-a inventat un Hitler al poeziei, ca să fie jefuită de către el. Poezia este a tuturora, în toţi oamenii există poezie, iar poetul este muncitorul, traducătorul umil al sentimentelor tuturora, al acestor cărţi tipărite, bunăoară de mine, bunăoară de alţii”

Prof. Ecaterina Carază

Articolul DESPRE POEZIE ȘI NU NUMAI… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Iar mirii-își pun pe creștet, cununia,

E locul unde Dumnezeu trăiește,

E Țara mea cea sfântă – România.

Acolo unde dragostea învinge,

Unde iubirea-și cântă simfonia,

Acolo-n munte, unde doina plânge,

E Țara mea frumoasă – România.

Acolo unde susură izvoare,

Iar Luna râde, alungând mânia,

Unde se nasc povești nemuritoare,

E Țara mea iubită – România.

Acolo unde pustnicii se roagă,

Unde domnește pacea, omenia,

Acolo este Țara mea cea dragă

Pe care-o port în suflet- România.

Marius Mihai COŞERARIU

Articolul Poesis – ACOLO-I ROMÂNIA apare prima dată în Ecoul muntilor.