Legarea plutei este prima etapă a procesului, după ce lemnul era adus din pădure și depozitat pe malul râului, în „schele”. De acolo, buștenii erau transportați cu boii sau coborâți în apă cu ajutorul ţapinei, pentru a pregăti pluta. În apă, un lemn era așezat orizontal, iar pe acesta se puneau buștenii cu capetele mai subțiri. În mijlocul structurii, se adăugau bușteni de dimensiuni potrivite pentru a forma și lega al doilea căpătâi, denumit „tabla a doua”. La marginile primei table erau legați bușteni mai lungi pentru a întări structura și a proteja următoarea parte a plutei. Peste aceștia se așeza o chingă cioplită, mai lată, care se fixa cu cepuri de lemn, iar capetele lungi ale buștenilor erau tăiate cu toporul. Deasupra chingii, un jug era prins cu cepuri de lemn, iar în acest jug se fixau restele, pe care se așezau cârmele. În funcție de numărul cârmelor, restelele erau poziționate la distanțe echilibrate.

Cârma era confecționată dintr-un lemn lung, numit „condei”, de până la 8 metri, și o lopată din scândură fixată cu cuie de fier. La plutele formate din dulapi, cârma era mai scurtă. Primul căpătâi, cunoscut sub numele de „buzari”, reprezenta începutul plutei. Buștenii scurți de la marginile exterioare, numiți „argele”, protejau pluta de malurile râului și țineau lemnele strânse, fiind legate cu o sârmă subțire, numită „coardă”. În cazul plutelor cu mai multe căpătâie, căpătâile din mijloc erau numite „mijlocari”, iar ultimul era „curari”, care includea un jug și cârmă pentru dălcăuș.

După confecționarea plutelor, acestea trebuiau legate. Legătura dintre căpătâile plutei se făcea cu gânjuri. La începutul secolului XX, gânjurile erau realizate din nuiele de alun, care rezistau foarte bine, iar mai târziu s-a trecut la folosirea sârmei. Buștenii mai scurți, numiți „mânzocuri”, erau legați de mijlocari cu gânjuri și erau adăugați pentru a întări construcția. Plutele erau prevăzute cu bușteni mai lungi de-a lungul marginilor pentru a proteja căpătâile de agățarea de malurile râului. O plută putea conține între 30 și 60 de metri cubi de lemn, iar după război, s-a trecut la folosirea sprangii pentru legătura căpătâielor, ajungându-se la plute de până la 120 de metri cubi.

Pluta era condusă de doi plutași, ajutați de un dălcăuș, care putea fi un copil sau o femeie. Plutașii purtau un port tradițional, compus din cămașă de cânepă, pantaloni din lână țesuți manual, flanelă din lână de oaie, suman și pălărie sau căciulă de miel, în funcție de sezon. În picioare aveau opinci și ciorapi de lână, iar la brâu purtau chimir, o curea lată în care își țineau banii.

Drumul plutelor era de-a lungul râului Bistrița, un traseu lung care ajungea până la Galați, la confluența cu Dunărea. Cei mai cunoscuți plutași navigau pe râul Bistrița până la Piatra-Neamț. De acolo, plutele erau preluate de plutași din alte regiuni, cunoscuți sub numele de „gălățeni”, care le duceau mai departe pe râul Siret, până la Galați.

În drumul lor, plutașii se confruntau cu multe dificultăți, mai ales când vremea era nefavorabilă, iar plutele se blocau în locuri mai înguste sau în coturile râului. În aceste cazuri, plutașii formau „închisori de plute”, în care plutele se adunau și se blocau între ele. Munca era grea, dar plutașii o făceau cu multă dăruire și respect pentru tradiția lor.

Această tradiție a fost un simbol al muncii grele și al legăturii strânse dintre oamenii din zonă și natura care îi înconjura. Plutăritul a fost adesea însoțit de cântece și povești transmise din generație în generație, iar în cultura locală a rămas o imagine de respect și mândrie. În ciuda dificultăților, plutașii au continuat să practice acest meșteșug cu dragoste și devotament, iar în zilele noastre, tradiția plutăritului pe Bistrița este evocat cu respect în cântecele populare și în istoriile locale, fiind o parte esențială a patrimoniului cultural al regiunii.

Cȃntecul plutașilor de pe Bistrița

Gavril Galinescu

Dragu-mi-i cucu’ cântând,

Dragu-mi-i cucu’ cântând

Ṣi mierluşca şuierȃnd,

Pluta pe vale mergând.

Ṣi-am zis verde arţǎraş,

Ferice de cel plutaş

Vara-i toata lumea lui

Iarna stă cu mândra lui.

Refren : Foiliţă trei argele

Trage bade pluta-n schele.

Sa mă sui să-mi iau mărgele,

De la mal sǎ-mi iau tulpan!

În sfârșit, cu trudă multă,

M-am suit şi eu pe-o plută

Plută bună, bun plutaş,

Să mă ducă la oraş.

Pe la Balta Boului,

Cântam „Frunza  mărului”

Pe la pod pe la Bicaz,

Avui c-o mȃndră necaz!

Refren: Pe la pod pe la Tarcău

Sare cârma din resteu

Şi butucii vin buluc,

Văleleu, ce mai bucluc!

Dar plutaşul cel frumos

Nu  s-uita pe vale-n jos

Şi cu mine şuguia,

Pluta pe-un grind mi-o punea.

Stau şi plâng pe-un bolohan,

C-am rămas fără tulpan

Şi mă uit în sus cu jele,

C-am rămas fără mărgele.

Refren: Iar plutaşu-i cu alean,

C-a rămas  fără suman,

Fără sfredel şi topor,

Şi-a rămas cu capul gol.

Şi când apa este bună

Şi cu haitul împreună

Şi plutaşu-i chibzuit,

Duce pluta cu câştig!

Predă pluta la Sarata,

Adălmaşu-l bea la Slata,

Vine-acasă cu bani buni,

Obicei din moşi străbuni.

Refren:  Însă  dragostea de plute

Aduce necazuri multe

Nicio hasnă, nici un spor,

Ba pagubă adeseori!

Bibliografie: T. Galinescu, Plutașii de pe Bistrița, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2005.

Daiana FERARU

Articolul Îndeletniciri dispărute: Plutăritul pe râul Bistrița apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pentru ca lemnul să se lase modelat, meșterul trebuie să îl cunoască, să îl iubească, să-l simtă. Dacă în anumite perioade de timp, fiecare persoană încerca să-şi încropească în gospodăria proprie obiectele  necesare, cu  timpul, acest lucru a început să fie  făcut  de  anumiţi meşteri – dogari, tâmplari, rotari.

Multe dintre motivele ornamentale de pe lucrările în lemn sunt  motive străvechi, legate de cultul astral, zoomorfic, fitomorfic – cercul, roata, steaua, şarpele, coloana, spicul de grâu – transmise din  culturi precreștine. Aceste motive încrustate în lemn nu se găsesc doar pe piesele de  mobilier, pot fi observate chiar şi pe obiectele de uz casnic (pe cozile lingurilor şi ale furculiţelor din lemn, pe  furca de tors  şi  pe  fusul ce sfârâie neobosit), pe bâta ciobanului  de  la  stână, pe coada baltagului.

Azi, plutele nu mai coboară pe Bistrița, însă pietrele râului șoptesc nostalgic despre vremurile în care treceau plutaşii de la Dorna spre  Poiana Teiului, Bicaz, Piatra Neamţ, Galați. Aici, în zona  Broşteni-Borca, condiţiile  geografice au  fost  prielnice exploatării și prelucrării lemnului.

Documentele care fac referire la dezvoltarea social-economică a  regiunii atestă că „lucrul la pădure” şi plutăritul se practicau aici din feudalism. De asemenea, practicarea plutăritului în judeţul Neamţ este atestată într-un document din anul 1466, în care se subliniază faptul că locuitorii din anumite sate nu vor plăti vamă pentru plute. În secolul al XVII-lea, exploatarea lemnului cunoaște o adevărată ascensiune deoarece se face inclusiv export de masă lemnoasă – plutele de pe Valea Bistriței ajung la Galați, apoi iau calea străinătății, către cetățile turcești din Crimeea.

Posibilitatea de a câștiga sume foarte mari din exploatarea lemnoasă nu este o chestiune doar a prezentului. Acest aspect l-au descoperit, cu sute de ani în urmă, arendașii. Ei luau în arendă moșiile boierești (azi am spune că le concesionează), exploatau pădurile și populația locală, pentru a obține câștiguri cât mai mari. Se practică inclusiv aducerea de forță de muncă din alte zone.

Spre finalul secolului al XX-lea, plutăritul se bucură de o dezvoltare fără precedent. Acest aspect este menționat în registrele comerciale ale vremii, în 1895, la Piatra-Neamț au ajuns 12.000 de plute.

Lucrul în pădure se desfăşura în mai multe faze. Prima fază  consta  în  tăiatul lemnului în pădure. În copac se făcea o tapă (se eliminau  câteva  aşchii) cu toporul şi se stabilea astfel partea în care urma să cadă  arborele. Se  tăia cu joagărul, un  ferăstrău manual, ce  poate  fi  considerat  strămoşul drujbei. Joagărul sau bestia se mai  foloseşteşi  astăzi  în  satele  de  munte. Are o lamă de  aproximativ 1,5  metri, cu dinţi mari  şiînclinaţi  oblic. La cele două capete este câte un mâner de lemn. Lemnul doborât  era apoi fasonat. Această etapă de lucru însemna curăţirea arborelui tăiat de crengi şi de vârfuri. Muncitorii  forestieri foloseau numai topoarele pentru această activitate. Copacii fasonaţi erau corhăniţi în jgheaburi.

Pe malurile pâraielor se  adunau cantităţi mari de material lemnos ce urma să fie transportat cu plutele către oraşe. Din Dârmoxa şi din  Neagra Broşteniului, lemnele erau coborâte cu boii sau cu caii, iar uneori se  formau  direct  plutele.

Plutele erau de mai multe feluri: plute de catarguri, plute de  grinzi, plute de raiele. Un bătrân plutaş, Gheorghe Cârjă, ne-a povestit despre munca acestor vrednici bărbați: „Mai întâi se alege buzarul. Acesta este, de  fapt, prima  parte a unei plute, făcută din lemn subţire şi  mai uşor – până la douăzeci şi cinci de bucăţi. De obicei, se făcea  din  vârfuri de brad, cu  lungimi ce puteau varia de la 10 la 15  metri. Pe buzar era  fixată cârma. Lemnele erau legate între ele cu  gânjarul (o sârmă groasă). Peste lemnele ce  formează  buzarul se aşează  cordarul. Prin cordar se înţelege un  lemn aşezat în sens invers care  are  rolul de a fixa şi de a delimita  în  acelaşi timp tablele unei plute. Se găureau cu  sfredelul şi se fixau lemnele de el cu gânjarul.

Plutele erau din două, trei, patru sau chiar cinci table. Un plutaş  priceput ducea o plută ce avea 250  până la 400 de metri  cubi de lemn. Butucul mai gros din componenţa unei table purta numele de curariu. Transportul  lemnului cu  pluta  implica  existenţa  unor  amenajări speciale pe cursul pâraielor şi a râurilor. Aceste amenajări purtau numele de  haituri. Haitul este un mini-baraj ale cărui porţi erau ridicate de un hăitaş ce  acţiona pe un  călcător. În dosul haitului se amenaja un şpraiţ  care consta în podirea pârâului sau a râului pe o suprafaţă de  aproximativ 30 – 40  de metri. Acest şpraiţ  era construit  pentru a permite  plutelor să alunece şi  în  perioadele secetoase în care debitul apei nu era suficient de mare. Transportul lemnului cu pluta s-a făcut până prin anii ”70, apoi a fost  înlocuit  treptat  cu  remorcile.”

Plutaşii vorbesc cu nostalgie despre acele vremuri. Ei spun că se  simţeau la  fel  de  importanţi  ca un  căpitan  de  vas. Trebuiau să  ducă  la  destinaţie câteva sute de metri cubi de lemn. Existau şi întâmplări  neplăcute, cum ar fi înţepenirea plutelor în maluri. În astfel de situaţii  tablele din spate veneau peste  cele  din faţă, lemnele se  ridicau unele  peste  altele  şi, de multe ori pluta trebuia reaşezată. Stâlpul de care se legau plutele în timp ce se lucra la ele se numea cazâc. Acesta se făcea  dintr-un lemn gros şi era bătut adânc în pământ.

Din plutele de demult a rămas doar povestea câte unui  plutaş bătrân  şi haiturile prezente şi astăzi pe cursurile unor râuri. Între Vatra Dornei şi Broşteni se pot vedea şi astăzi haiturile de la Zugreni, mărturii ale unor  vremuri apuse.

De la Broşteni la Borca a mers chiar marele povestitor Ion Creangă cu pluta. „Aproape de Florii, profesorul Nanu mi-a dat drumul acasă, şi de  la Broşteni am venit cu nişte plutaşi, pe Bistriţa, la Borca; de la Borca, cu  o  rudă de-a mea pe Plaiul Bătrân, în  Pipirig.”

Paula BONDAR

Articolul Meserii pierdute – Plutăritul apare prima dată în Ecoul muntilor.