Eram în vara anului 1953, lucram la „echipa fulger”, echipa de intervenţii rapide pe sectorul Broşteni podul de la Hangu al văii Bistriţei. Menirea echipelor fulger era să rezolve rapid închisorile de plute, să menţină permanent calea liberă deplasării acestora. Parcurgeam aproape zilnic acest traseu.

In acele vremuri, comunele din amonte de Bicaz, până la Broşteni, făceau parte din raionul Ceahlău, regiunea Bacău. Organizarea administrativă a ţării era similară cu cea din URSS. Cum în toate şcolile din  ţară, din clasa a IV a primară, învăţarea limbii ruse era obligatorie, mai era puţin timp până când, între ghilimele, un grup de tovarăşi să ceară alipirea României la URSS şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale să aprobe această cerere.

Exista deja un precedent. Un grup de muncitori din Braşov, între ghilimele, a cerut ca oraşul lor să se numească Stalin şi cererea le-a fost aprobată. Până târziu în deceniul şapte al veacului trecut Braşovul s-a numit oraşul Stalin, inclusiv staţiunea Poiana Stalin. Se spune totuşi că braşovenii pentru a păstra în memorie vechea denumire a oraşului lor, au hotărât ca în viitor operele lui Stalin să se numească braşoave.

În anul 1951, a început construcţia hidrocentralei de la Bicaz, programată să fie terminată în 5 ani, dar lucrările s-au finalizat abia în anul 1960.

De la bun început se cunoşteau precis şi se popularizau toţi parametrii hidrocentralei, deci lumea din zonă ştia precis ce o aşteaptă.

Cu toate acestea, în vara lui 1953 am observat că în Ceahlău, puţin mai în aval de centrul localităţii, s-a deschis un şantier pentru construcţia unei  case. Cum ştiam bine că acel loc va fi inundat de lacul de acumulare, m-am interesat să aflu despre ce este vorba şi am aflat că va fi o casă de cultură a raionului Ceahlău. Nu era treaba mea să mă interesez de soarta acestei construcţii când vor ajunge aici apele lacului de acumulare.

In acele vremuri era obiceiul ca unele construcţii importante să se realizeze prin muncă voluntară, prestată în special de tineri, vezi căile ferate Bumbeşti Livezeni, Salva Vişeu, conducta de gaze Agnita Botorca s.a.

Astfel s-a hotărât ca lemnul pentru construcția casei raionale de cultură Ceahlău provenit dintr un parchet de pe pârâul Arsuri, un afluent al Negrei Broșteni, să fie adus la destinație prin muncă voluntară. Dar cum plutașii nu se înghesuiau să conducă gratuit pluta respectivă, din schela de legare de la Arsuri până la Ceahlău, s-a decis ca această treabă să o facă tinerii din echipele fulger. Pentru sectorul Broşteni podul de la Hangu, şeful de sector, dar şi al echipei fulger, Vasile T. Cârjă din Mădei, a hotărât ca pluta în cauză să fie condusă de tinerii Gheorghiţă Iftimuţ din Mădei şi subsemnatul, mezinul echipei fulger, între paranteze, aveam 17  ani.  Gheorghiţă Iftimuţ era cu doi ani mai mare decât mine, fusesem colegi în unele clase primare, dar fiind mai profund în studii, a mers mai molcom. Era fiu de plutaş, tare mândru de aceasta origine socială în acele vremuri şi mai reţin că era deja un fumător tare pasionat,

În ziua stabilită, eu cu Gheorghiţă ne-am dus în Broşteni, la sosirea plutei de pe Neagra  ne-am urcat pe ea, eu am primit actele, colegii care au adus-o, ne-au predat cârmele şi ne-au părăsit. Imediat după ce am plecat la drum Gheorghiţă îmi spune Costică: „Pluta este uşoară, din numai patru table, din lemn subţire, apa este normală, nu are rost să stăm amândoi la coarne. Condu-o tu singur până în Borca, iar eu o conduc în continuare până la Ceahlău”. Zis şi făcut. El şi a scos cârma din resteu, s-a aşezat pe încărcătură şi a început să întrebe femeile care prindeau zlăvoci cu crâsnicul, sau ghileau pânza de cânepă la râu cât este ceasul, deşi el nu aveau un asemenea instrument, dacă soţii le-au lăsat să se odihnească în noaptea precedentă şi câte alte întrebări cu subînţelesuri.

Când am ajuns în schela de tranzit din Mădei, unde erau multe plute staţionate, fără ca eu să observ, deoarece eram cu privirea în faţă, cum era şi normal, el s-a ridicat, şi a luat ţapina şi a părăsit pluta staţionată, spunându-mi: „Costică, drum bun”. Când l-am văzut, l-am întrebat: „Ce faci, bre, mă laşi singur?” „Drum bun”, a repetat el şi s-a depărtat spre mal.

Ei bine, în acel moment am trecut prin nişte clipe teribile, care mi sţau întipărit în memorie pentru tot restul vieţii. Deşi cunoşteam perfect traseul pe care urma să conduc pluta, îl parcursesem de sute de ori, în întregime sau parţial, niciodată singur, ci cu altcineva.  Dacă am condus o plută singur, asta am făcut-o pe distanţe scurte, de la o închisoare până la prima dolie, unde o prindeam la mal. Acum trebuia să conduc singur pluta pe o distanţă foarte lungă.

Pentru câteva clipe m-am văzut singur, nu la cârma unei plute uşoare, din lemn subţire, de circa 120 de mc, pe o apă normală, ci m-am văzut singur la cârma unei plute uriaşe de catarge de 350 mc, pe o Bistriţă furioasă în vreme de puhoi, deci cu riscuri enorme de a o sparge, dar mai ales de a mă face de râs că nu sunt capabil de a îndeplini o misiune încredinţată.

Norocul meu a fost ca m-am trezit repede la realitate, mi-am dat seama de situaţie, cunoşteam bine meseria şi nu aveam nici un motiv de îngrijorare. Cunoşteam bine traseul, nu numai până la podul de la Hangu, ci până la Piatra Neamţ, unde mersesem deseori cu pluta, ca dălcăuş, cu vecini, plutaşi experimentaţi.

La podul din Pârâul Cârjei mă aştepta şeful echipei fulger care m-a întrebat, chipurile curios, unde-i Gheorghiţă, apoi mi-a spus că o să-l pedepsească, deoarece m-a părăsit. A doua zi mi-a mărturisit că el i-a spus lui Gheorghiţă să mă lase singur la cârmă, deoarece ştia că nu-l voi face de ruşine, ca profesorul meu de plutărit.

Mi-a spus că la Ceahlău voi fi aşteptat de oameni şi de un tractor la locul respectiv, destul de dificil, să pregătesc şpranga şi în momentul în care buza plutei atingea malul să o agăţ de tractor, care o va trage  pe uscat. Întrucât el nu mai trimite camionul echipei să mă recuperează, a zis că după ce predau pluta şi actele, să ies la şosea şi să mă întorc acasă cu unul din camioanele care transportau plutaşii acasă.

După aceea am condus pluta la destinaţie fără nici un fel de emoţii, dar nu am întrebat nici o femeie de pe maluri cum a dormit în noaptea precedentă.

Ajuns cu mare întârziere acasă, mama m-a întrebat foarte îngrijorata ce s a întâmplat cu mine de vin aşa de târziu după camionul echipei.  I-am raspuns triumfător: „Mamă, astăzi am dus prima plută singur până la Ceahlău. Sunt plutaş”. „Mare scofală”, mi-a răspuns ea. „Cum poţi să spui asta, mamă? Am doar 17 ani împliniţi”.  „Şi ce, eşti singurul care faci treaba asta?  Sunt atâţia plutaşi de vârsta ta, care conduc plute singuri, fără atâta şcoală cât ai facut tu”.

Am înţeles perfect situaţia, unde o durea pe mama că nu am putut termina liceul şi am ajuns plutaş, situaţie care o nemulţumea, aşa că am terminat discuţia.

Casa raională de cultură din Ceahlău s-a terminat repede, iar eu de câte  ori treceam pe lângă ea o priveam si eram tare mândru, în sinea mea, că la realizarea ei am contribuit şi eu, un procent de 0,0001 la sută, prin transportul lemnului necesar.

Timpul a trecut, de raionul Ceahlău nu s-a ales nimic, precum de făina calicului. Majoritatea satelor au ajuns sub ape, trei comune au trecut la raionul Târgu-Neamţ, iar Broştenii a trecut la raionul Vatra Dornei, regiunea Suceava.

Casa raională de cultură, râvnită de toate comunele fostului raion Ceahlău, a revenit în final comunei Borca, unde se află şi în prezent şi unde îşi îndeplineşte cu prisosinţă menirea pentru care a fost făcută. S-a ales, în final comuna Borca şi graţie intervenţiei bine argumentate şi documentate a profesorului Vasile Codrescu, după cum se vorbeşte prin sat şi eu ţin să-l felicit, post mortem, pentru această reuşită.

Mai mult, dacă stau şi mă gândesc câte fapte bune pentru comună a lăsat acest inimos şi plin de iniţiative profesor şi director de şcoală şi aici mă refer în primul rând la organizarea gimnaziului din Borca, în anul 1948, unde eu am început pregătirea intelectuală pentru viaţă, parcă ar merita ca acest locaş de cultură din Borca să poarte numele Vasile Codrescu.

Am intitulat această poveste „O Întamplare”, cu semnul întrebării. Dar oare este întâmplător că două momente importante din activitatea mea s-au derulat în paralel cu existenţa acestei clădiri? Nu, Pronia a decis ca eu, după ce am adus lemnele pentru construcţia casei de cultură, să trec cu brio examenul de plutaş, după aceea să îmi continui activitatea în acest domeniu, fapt ce mi-a permis să cunosc în profunzime această bogată şi interesantă ocupaţie multiseculară a locuitorilor din bazinul Bistriţei. Toate aceste cunoştinţe acumulate mi-au permis să realizez prima şi singura monografie a plutăritului pe Bistriţa, scrisă de un fost plutaş.

Este o lucrare bine documentată, în mare parte traită, nu din auzite sau din alte cărţi, cum mai procedează unii, şi care merita citită.

Faptul că eu mi-am încheiat activitatea în domeniul plutăritului după 71 de ani  prin lansarea ediţiei a treia a monografiei chiar în incinta  casei la construcţia căreia am participat, este adevărat cu o contribuţie extrem de mică, simbolică, poate de 0,0001 la sută, puţin, dar mai mult decât nimic, nu este o simplă întâmplare.

Sunt tare mândru de această contribuţie şi mă simt onorat că la temelia căminului cultural din Borca se află şi o cărămidă pusă de mine.

Constantin Cojocaru-Ţuiac

Articolul Poveştile Ecoului: O ÎNTÂMPLARE? apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut în satul Lunca, comuna Borca, judeţul Neamţ şi a fost din prima promoţie ce a absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, în 1957. În 1962 a terminat studiile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie-Filozofie. A urmat şi cursurile  Universităţii de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş. Până în 1978 a lucrat în cadrul Ministerului de Externe şi a fost şi diplomat la Ambasada României la Paris, după care şi-a sfârşit cariera în domeniului turismului internaţional. Scria despre Bistriţa şi oamenii ei: „M-am născut, am copilărit printre muncitorii forestieri şi plutaşi, i-am cunoscut bine, am muncit cot la cot cu ei, i-am stimat şi respectat întotdeauna şi dacă regret ceva, este că Dumnezeu nu m-a dăruit cu harul de a le descrie viaţa grea, plină de riscuri şi privaţiuni în care trăiam cu toţii în acele vremuri…“

L-am cunoscut în perioada încare lansase prima ediţie a cărţii sale la Librăria „Cetatea Doamnei” din Piatra-Neamţ şi am primit atunci un autograf. L-am aflat apoi în paginile revistei „Historia” cu un articol despre… plutărit. Am îndreptat cartea sa spre învăţătorul Ilie Alexandru cu cererea de a o citi şi de a scrie despre autor şi cartea sa. În acest timp am primit un telefon: „Mă numesc Constantin Cojocaru, mă trag de la Borca, nu ai auzit de mine, dar…”. Mi-am permis să-l contrazic şi, mirat, mi-a cerut să mă citeze într-un studiu despre banda fraţilor Baltă. Mi-a spus că atunci când a căutat referinţe despre celebrii bandiţi a dat de numele meu şi de… „Ecoul Munţilor”. Mi-a promis că va scrie ceva pentru revista noastră. Cândva. Am primit destul de repede un articol, bine documentat, apoi luna următoare altul. S-a scuzat că scrie greu din cauza problemelor cu vederea şi nu crede că va mai putea trimite. Dar au sosit noi articole, despre mărimea plutelor, despre profesorii săi de la Borca, despre Cheile Borcii sau despre muzica ce a învăţat-o la şcoală.

O carieră prodigioasă, un cursus honorum remarcabil pentru un copil pornit în lumea largă dintr-un sat de pe Bistriţa, de la poalele Stânişoarei, care nu a uitat nicio clipă de unde a plecat. Suntem onoraţi să-l numim „Personalitatea lunii” la revista „Ecoul Munţilor”!

Daniel DIEACONU

Articolul Personalitatea lunii: Constantin Cojocaru-Ţuiac sau despre diplomatul ce-a a fost plutaş pe Bistriţa apare prima dată în Ecoul muntilor.

Afirmația privind mărimea plutei, făcută de către plutașul Vasile Ciocan, în mai multe ocazii, este absolut neadevarată, foarte mult exagerată și nu putea fi realizată în acel loc, la Cârlibaba și în acele vremuri, deceniile 6 și 7 ale secolului trecut și iată de ce: ca fost plutaș pe Bistrița și pe Neagra Broșteni, mai mulți ani, am cunoscut foarte bine mărimea plutelor care au coborât pe Bistrița în perioada de apogeu a plutăritului, în vremea Sovromlemnului. Majoritatea absolută a plutelor măsurau între 100 și 250 mc, cele care ajungeau spre 300 mc erau rarisime. Toate aceste plute erau legate (făcute) în schele de legare în aval de Barnar, unde debitul și albia Bistriței erau suficient de mari, deci nu la Cârlibaba.

Ca profesor de istorie, când am elaborat monografia „Plutăritul pe Bistrița, Incursiune în istorie”, m-am documentat foarte mult, serios, iar în capitolul legatul unei plute, paginile 150–165, am rezervat un spațiu special mărimii plutelor. Concluzia la care am ajuns în urma documentării, având informații extrem de serioase, din trei surse diferite, aflate la distanțe mari unele de altele, așa cum scrie la carte că trebuia făcută o cercetare, am ajuns la concluzia că cea mai mare plută care a coborât vreodată pe Bistrița, una singura și nu mai multe, a inclus 400 mc și a fost legată în schela de la Gura Largului și nu la Cârlibaba.

De ce nu putea fi legată o plută de 428 mc la Cârlibaba? Schela de legare (facere) a plutelor de la Cârlibaba se afla în albia Bistriței, imediat în amonte de confluența cu pârâul Cârlibaba, la circa 50 de km de la izvoarele Bistriței. Deci debitul Bistriței era mic și nu permitea deplasarea plutelor liber, decât o perioadă foarte scurtă primăvara, când se topeau zăpezile, după care acestea se deplasau numai cu ajutorul haiturilor. Normal ca la Cârlibaba și albia Bistriței era îngustă, deci în timp ce se lega aici o plută, niciuna venită din amonte nu o putea depăși. Timpul de legare a unei plute la Cârlibaba, dar pe orice afluent pe care existau haituri, era de 24 de ore, timp în care se putea lega o plută de maximum 125 mc, asta în funcție de mărimea buștenilor, dar și de numărul legătorilor din schelă. Se lucra într-un ritm extrem de alert, sub teroarea haitului, pluta trebuind să fie terminată înainte de sosirea acestuia. Deci ca să se lege o plută de 428 de mc, pe Bistrița, la Cârlibaba legătorilor le trebuiau cel puțin 4 zile, într-un ritm de coșmar.  Dar pe Bistrița, în amonte de Cârlibaba, mai precis pe pâraiele afluenți, mai existau 8 haituri, sub porțile cărora existau tot atâtea schele de legare a plutelor și anume: Putredu, Bila, Bârjava, Șesuri, Lala, plus trei haituri pe pârâul Țibău.

În aval de fiecare din aceste haituri se lega zilnic  câte o plută. Să admitem ca în verile secetoase haiturile se umpleau cu apă mai greu, în două  zile, dar oricum, ele erau perfect sincronizate, se știa exact pentru fiecare hait la ce oră se deschid porțile, pentru plecarea plutelor. Oricum la Cârlibaba ajungeau zilnic minimum 5 plute, care trebuiau să aștepte aici terminarea plutei uriașe de 428 mc. Și vă întreb, de ce să suspenzi plutăritul 4 zile, să satisfaci capriciul plutașului Vasile Ciocan din Ciocănești? Hai să fim serioși.

Eram în perioada Sovromlemnului când acesta a încercat să organizeze plutăritul pe timp de iarnă, pentru a jefui cât mai repede pădurile României. Îşi poate imagina cineva că se putea opri atunci plutăritul pentru câteva zile, indiferent din ce motiv?

Legat de mărimea plutelor mai apar şi alte aspecte şi anume: Dacă pluta de 400 de mc, foarte lată, legată la Gura Largului, era compusă din 16 table, cea de la Cârlibaba fiind foarte îngustă, ar fi trebuit să aibă cel puţin 32 de table, dacă nu chiar mai multe. Lungimea acestei plute ar fi trebuit să ajungă la aproape o jumătate de km. L-aş întreba eu pe sfătosul Vasile Ciocan cum a prins el la mal pluta sa lungă de o jumătate de km în schela de tranzit Dorna Arini, când schela avea o lungime mai scurtă.

Şi un ultim  argument contra plutelor foarte mari. În cartea mea, vorbind de acest gen de plute, amintesc de versurile lui George Coşbuc «Sunt greu bătrânii de pornit, dar de-i porneşti sunt greu de oprit», spun că plecarea unei plute foarte mari nu era greu de realizat, oprirea ei însă era foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă şi asta o ştiu din proprie experienţă, de când am lucrat la celebra echipă fulger, pe Bistriţa mijlocie. Deci, după convingerea şi experienţa mea, o plută de 428 de mc nu a coborât niciodată pe Bistriţa Aurie, povestea ei este o fabulaţie a plutaşului Vasile Ciocan.

Constantin COJOCARU ŢUIAC,

fost plutaş şi autorul monografiei „Plutăritul pe Bistriţa. Incursiune în Istorie”

Articolul Un neadevăr care trebuie corectat: mărimea plutelor de pe Bistriţa apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am mai găsit o carte. Numele autorului mi-a atras atenţia: Constantin Cojocaru-Ţuiac, cartea fiind „Plutăritul pe Bistriţa – Incursiune în istorie”.

         Din prefaţa scrisă de profesorul Dan Mihăilescu am aflat că s-a născut în satul Lunca, comuna Borca, judeţul Neamţ. A fost din prima promoţie ce a absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, în 1957. În 1962 a terminat studiile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie Filozofie.

Paradoxal, cariera a pornit-o de la Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş până în 1965. A urmat o perioadă, până în 1978, când a lucrat în cadrul Ministerului de Externe , a fost şi diplomat la Ambasada României la Paris, după care şi-a sfârşit cariera în domeniului turismului internaţional. În acest context se impunea să zică ceva de Bistriţa şi oamenii ei: „M-am născut, am copilărit printre muncitorii forestieri şi plutaşi, i-am cunoscut bine, am muncit cot la cot cu ei, i-am stimat şi respectat întotdeauna şi dacă regret ceva, este că Dumnezeu nu m-a dăruit cu harul de a le descrie viaţa grea, plină de riscuri şi privaţiuni în care trăiam cu toţii în acele vremuri…“

Lemnul, ca şi acum era preţios. Dar cum nu existau căi de transport pe uscat, sigure şi ieftine, plutăritul era cea mai plauzibilă soluţie: „Pluta nu era numai numai un mod de transport al lemnului dintr-un loc în altul, ci constituia la rândul său, un mijloc de transport pentru alte mărfuri, inclusiv lemne prelucrate… În antichitate romanii transportau pe râul Mureş cu pluta nu numai lemn din Dacia (Transilvania) în Panonia, dar, mai ales sarea de la ocnele din Uioara şi din Turda, până în Panonia şi Moesia Inferioară.”

Multe s-au scris despre plute şi plutaşi. Se pare că printre primii ce fac o descriere detaliată a plutelor care coborau pe Bistriţa este Mihai Anania care în 1900 publică studiul „Descrierea Moşiei Tarcău şi Plutăritul pe Bistriţa”.

Mihai Anania şi D.G. Ionescu fac o descriere amănunţită şi documentată a plutei, aşa cum arăta ea pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. „Pluta era un ansamblu de lemne, de molid sau de brad, bine legate între ele, destinate a fi transportate pe ape curgătoare şi care, privite din spaţiu, formau un plan având forma unui trapez. Partea dinspre capătul gros al buştenilor formau baza mare a trapezului, partea dinspre vârfuri formau baza mică, iar lungimea buştenilor formau înălţimea trapezului. Unitatea de bază a unei plute era căpătâiul sau tabla. Local se mai folosea şi termenul de boc, dar acesta ar putea avea sensuri diferite, în locuri diferite, precum cea de tablă de butuci.”

Haitul. Aproape toate haiturile dispuneau de o poartă ce se deschidea atunci când plutele erau pregătite de plecare. Dacă ratai haitul, adică acea viitură, erai obligat să aştepţi. Uneori şi două, trei zile.  „Transportul lemnului pe ape curgătoare – plutăritul – a constituit din vremuri imemoriabile principalul mijloc prin care acest valoros material de construcţie, dar nu numai, a putut ajunge din pădure la benefeciarii săi, aflaţi uneori la mari depărtări.”

Plutăritul s-a practicat peste tot în lume, inclusiv pe multe râuri din România, Bistriţa fiind la loc de frunte, deoarece aici existau brazi şi molizi, o cale de transport şi oameni ce au învăţat să strunească buştenii: „Muncitorii care participau la plutărit sunt tăietorii de lemne din pădure, legătorii de plută, care executau manopera şi plutaşii care conduc plutele la destinaţie”. Dacă îi includem în plutărit pe tăietorii de lemne din pădure, atunci de ce să nu-i includem şi pe cărăuşii, care trăgeau lemnul cu boii de la tason pe malul unei ape plutabile?

Bazinul forestier al Bistriţei este cel mai mare din Moldova şi a întrunit întotdeauna condiţiile pentru exploatare şi transport pe apă.

Autorul afirmă că „Dependenţa Moldovei de Imperiul Otoman, faptul că multe secole Ţările Române au fost obligate să asigure gratuit, sau la preţuri foarte mici, cea mai mare parte din necesarul de marerial lemnos al puterii suzerane, au contribuit mult la intensificarea plutăritului pe Bistriţa, apoi în continuare pe Siret, până la Galaţi”.

Plutăritul s-a practicat nu numai pe Bistriţa, ci aproape pe toate marile râuri din România. Potrivit unui studiu al domunului Siviu Corlăţeanu, publicat în 1964, unele plute erau coborâte pe Olt, îşi continuau drumul până la Giurgiu sau Olteniţa, ajungând chiar până la Tulcea.

Potrivit cărţii lui Silviu Corlăţeanu, plutăritul s-a practicat pe următoarele râuri: „Bistriţa cu afluenţii săi care însumau 440 de km, dintre care Bistriţa Aurie până la confluenţa cu Dorna, 44 km, iar în aval de confluenţa cu Dorna, până la Bacău, 210 km, Ţibăul, 22 km, Cârlibaba, 17 km, Dorna, 38 km, Teşna, 8 km, Coşna, 14 km, Neagra Şarului, 15 km, Negrişoara, 12 km, Neagra Broşteni, 38 km şi Bistricioara 40 km. Siretul de la Bacău la Galaţi, 235 km.”

Viaţa şi munca plutaşilor nu era deloc uşoară. Era grea, era periculoasă, era interesantă. Tocmai de aceea vă invit să răsfoiţi măcar paginile cărţii „Plutăritul pe Bistriţa – incursiune în istorie” scrisă de Constantin Cojocaru-Ţuiac, un muntean de-al nostru, născut la Borca şi plecat în lume…

Ilie ALEXANDRU

Articolul Un om, o carte: Constantin Cojocaru-Ţuiac şi „Plutăritul pe Bistriţa – Incursiune în istorie” apare prima dată în Ecoul muntilor.