Cea dintâi lucrare a fost așternută pe foaie, cum am spus și mai sus, de Augustin Berian, șeful Regiei Domeniilor Coroanei, precizate anterior, numit în această funcție în 1895. La Borca, a ajuns, în prezent, datorită domnului Fabian Anton care a reeditat-o și astfel a făcut cunoscută o parte din trecutul comunei. Cea de a doua lucrare, îngrijită și editată de domnul Valentin Andrei, de la Centrul Cultural ,,Carmen Seculare’’ Piatra Neamț, este rezultatul muncii și pasiunii domnului Constantin Cojocaru-Țuiac, profesor universitar și diplomat, născut în Sabasa, care povestește conținutul din pură experiență, căci a fost plutaș pe râul Bistrița, chiar din copilărie. Acest aspect face diferența în privința acestei cărți, care nu a fost scrisă din auzite, ci pe fundamentul trăirilor proprii.

Sunt singură că de-a lungul lecturii se vor descoperii informații neștiute, uimitoare, dovezi a ceea ce a fost odată și care nu va mai fi, având în vedere că plutăritul a apus în momentul construirii Barajului de la Bicaz. Acest fapt aduce în prim plan importanța acestor două scrieri, care amintesc de trecut, unul mai puțin cunoscut, care trebuie neapărat știut, căci este al nostru, al celor de la Borca și reprezentat prin aceste doua simboluri literare -,,cărțile noastre de vizită’’. Fiind printre cei mai tineri din sală, printre care se numără și Karina Mareș care a ne-a încântat cu un recital de muzică populară, am conștientizat esențialitatea acestui eveniment, unde au fost prezenți atâția oameni de valoare fapt care demonstrează că Borca este un loc binecuvântat cu intelectualitate. Am putut privi cu alți ochi, căci din cele auzite puține îmi erau cunoscute și am constatat harul pe care l-a primit această comună, pornind de la poetul Aurel Dumitrașcu, popularitatea adusă de romanul lui Mihail Sadoveanu, de drumul Talienilor, până la  practicarea plutăritului și la titlul de Domeniu al Coroanei. Borca merită să fie cunoscută, să fie descoperită și vizitată, să i se ofere glorie și importanță, căci este un topos cu valoare, cu o încărcătură istorică desăvârșită, fapt dovedit de această lansare. Acest loc merită atât de multe, dar cel mai important pentru noi, copiii săi, să o purtăm în suflet și să o recunoaștem ca acasă, ca punctul nostru de plecare, ca un spațiu matern.

Ceea ce a avut loc în zi de Sfântă Mărie Mică sunt sigură că se va mai desfășura. Cele două cărți lansate vor duce departe Borca și i se va face cunoscut trecutul, trecutul strămoșilor, ai celor care au fost plutași sau ai celor care au trăit când comuna era administrată de Domeniul Coroanei. Mulțumiri celor care au fost de față, iar până data viitoare, vă urez spor la lectură! 

Diana Cotrigășanu – studentă la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, specializare Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași.

Articolul LANSARE DUBLĂ DE CARTE: Să ne amintim despre trecut… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pentru ca lemnul să se lase modelat, meșterul trebuie să îl cunoască, să îl iubească, să-l simtă. Dacă în anumite perioade de timp, fiecare persoană încerca să-şi încropească în gospodăria proprie obiectele  necesare, cu  timpul, acest lucru a început să fie  făcut  de  anumiţi meşteri – dogari, tâmplari, rotari.

Multe dintre motivele ornamentale de pe lucrările în lemn sunt  motive străvechi, legate de cultul astral, zoomorfic, fitomorfic – cercul, roata, steaua, şarpele, coloana, spicul de grâu – transmise din  culturi precreștine. Aceste motive încrustate în lemn nu se găsesc doar pe piesele de  mobilier, pot fi observate chiar şi pe obiectele de uz casnic (pe cozile lingurilor şi ale furculiţelor din lemn, pe  furca de tors  şi  pe  fusul ce sfârâie neobosit), pe bâta ciobanului  de  la  stână, pe coada baltagului.

Azi, plutele nu mai coboară pe Bistrița, însă pietrele râului șoptesc nostalgic despre vremurile în care treceau plutaşii de la Dorna spre  Poiana Teiului, Bicaz, Piatra Neamţ, Galați. Aici, în zona  Broşteni-Borca, condiţiile  geografice au  fost  prielnice exploatării și prelucrării lemnului.

Documentele care fac referire la dezvoltarea social-economică a  regiunii atestă că „lucrul la pădure” şi plutăritul se practicau aici din feudalism. De asemenea, practicarea plutăritului în judeţul Neamţ este atestată într-un document din anul 1466, în care se subliniază faptul că locuitorii din anumite sate nu vor plăti vamă pentru plute. În secolul al XVII-lea, exploatarea lemnului cunoaște o adevărată ascensiune deoarece se face inclusiv export de masă lemnoasă – plutele de pe Valea Bistriței ajung la Galați, apoi iau calea străinătății, către cetățile turcești din Crimeea.

Posibilitatea de a câștiga sume foarte mari din exploatarea lemnoasă nu este o chestiune doar a prezentului. Acest aspect l-au descoperit, cu sute de ani în urmă, arendașii. Ei luau în arendă moșiile boierești (azi am spune că le concesionează), exploatau pădurile și populația locală, pentru a obține câștiguri cât mai mari. Se practică inclusiv aducerea de forță de muncă din alte zone.

Spre finalul secolului al XX-lea, plutăritul se bucură de o dezvoltare fără precedent. Acest aspect este menționat în registrele comerciale ale vremii, în 1895, la Piatra-Neamț au ajuns 12.000 de plute.

Lucrul în pădure se desfăşura în mai multe faze. Prima fază  consta  în  tăiatul lemnului în pădure. În copac se făcea o tapă (se eliminau  câteva  aşchii) cu toporul şi se stabilea astfel partea în care urma să cadă  arborele. Se  tăia cu joagărul, un  ferăstrău manual, ce  poate  fi  considerat  strămoşul drujbei. Joagărul sau bestia se mai  foloseşteşi  astăzi  în  satele  de  munte. Are o lamă de  aproximativ 1,5  metri, cu dinţi mari  şiînclinaţi  oblic. La cele două capete este câte un mâner de lemn. Lemnul doborât  era apoi fasonat. Această etapă de lucru însemna curăţirea arborelui tăiat de crengi şi de vârfuri. Muncitorii  forestieri foloseau numai topoarele pentru această activitate. Copacii fasonaţi erau corhăniţi în jgheaburi.

Pe malurile pâraielor se  adunau cantităţi mari de material lemnos ce urma să fie transportat cu plutele către oraşe. Din Dârmoxa şi din  Neagra Broşteniului, lemnele erau coborâte cu boii sau cu caii, iar uneori se  formau  direct  plutele.

Plutele erau de mai multe feluri: plute de catarguri, plute de  grinzi, plute de raiele. Un bătrân plutaş, Gheorghe Cârjă, ne-a povestit despre munca acestor vrednici bărbați: „Mai întâi se alege buzarul. Acesta este, de  fapt, prima  parte a unei plute, făcută din lemn subţire şi  mai uşor – până la douăzeci şi cinci de bucăţi. De obicei, se făcea  din  vârfuri de brad, cu  lungimi ce puteau varia de la 10 la 15  metri. Pe buzar era  fixată cârma. Lemnele erau legate între ele cu  gânjarul (o sârmă groasă). Peste lemnele ce  formează  buzarul se aşează  cordarul. Prin cordar se înţelege un  lemn aşezat în sens invers care  are  rolul de a fixa şi de a delimita  în  acelaşi timp tablele unei plute. Se găureau cu  sfredelul şi se fixau lemnele de el cu gânjarul.

Plutele erau din două, trei, patru sau chiar cinci table. Un plutaş  priceput ducea o plută ce avea 250  până la 400 de metri  cubi de lemn. Butucul mai gros din componenţa unei table purta numele de curariu. Transportul  lemnului cu  pluta  implica  existenţa  unor  amenajări speciale pe cursul pâraielor şi a râurilor. Aceste amenajări purtau numele de  haituri. Haitul este un mini-baraj ale cărui porţi erau ridicate de un hăitaş ce  acţiona pe un  călcător. În dosul haitului se amenaja un şpraiţ  care consta în podirea pârâului sau a râului pe o suprafaţă de  aproximativ 30 – 40  de metri. Acest şpraiţ  era construit  pentru a permite  plutelor să alunece şi  în  perioadele secetoase în care debitul apei nu era suficient de mare. Transportul lemnului cu pluta s-a făcut până prin anii ”70, apoi a fost  înlocuit  treptat  cu  remorcile.”

Plutaşii vorbesc cu nostalgie despre acele vremuri. Ei spun că se  simţeau la  fel  de  importanţi  ca un  căpitan  de  vas. Trebuiau să  ducă  la  destinaţie câteva sute de metri cubi de lemn. Existau şi întâmplări  neplăcute, cum ar fi înţepenirea plutelor în maluri. În astfel de situaţii  tablele din spate veneau peste  cele  din faţă, lemnele se  ridicau unele  peste  altele  şi, de multe ori pluta trebuia reaşezată. Stâlpul de care se legau plutele în timp ce se lucra la ele se numea cazâc. Acesta se făcea  dintr-un lemn gros şi era bătut adânc în pământ.

Din plutele de demult a rămas doar povestea câte unui  plutaş bătrân  şi haiturile prezente şi astăzi pe cursurile unor râuri. Între Vatra Dornei şi Broşteni se pot vedea şi astăzi haiturile de la Zugreni, mărturii ale unor  vremuri apuse.

De la Broşteni la Borca a mers chiar marele povestitor Ion Creangă cu pluta. „Aproape de Florii, profesorul Nanu mi-a dat drumul acasă, şi de  la Broşteni am venit cu nişte plutaşi, pe Bistriţa, la Borca; de la Borca, cu  o  rudă de-a mea pe Plaiul Bătrân, în  Pipirig.”

Paula BONDAR

Articolul Meserii pierdute – Plutăritul apare prima dată în Ecoul muntilor.