A fost apropiată de regretatul Cristian Vatamanu, profesor la Liceul Pipirig şi director adjunct, de loc din satul Petru-Vodă, şi datorită acestui fapt ne-am dorit ca domnia sa să fie reprezentanta noastră la Pipirig şi cititorii noştri au constatat că au apărut în revistă articole scrise împreună cu Cristian Vatamanu. Au fost realizate înainte de decembrie 2021 şi le-am găsit un binemeritat loc în „Ecoul Munţilor”.

A urmat clasele primare şi gimnaziul în localitatea natală şi apoi a absolvit cursurile Liceului Pedagogic „Ştefan cel Mare” din Bacău în perioada 1986-1990. A devenit învăţătoare, cadru didactic bine pregătit pentru lucrul cu cei mici, aşa cum erau mai toţi cei care terminau un „pedagogic” în acele vremuri.

Datorită absolvirii Liceului Pedagogic ”Ștefan cel Mare” Bacău cântă la chitară și mandolină. La lansarea romanului „Ancora” la Pipirig, a interpretat în memoria lui Cristian Vatamanu melodia „Foaie verde spic de pâine”, cu vocea, cu chitara şi cu multă, multă emoţie…

În perioada 17.05.2021 – 21.05.2021 a participat la mobilitatea educativă ”Inclusive education: tackling with classroom diversity and early school leaving” (IDEC S.A Pireus Greece) alături de Cristian Vatamanu şi peripeţiile, ca să folosim un cuvânt la modă: au fost … epice.

 A continuat studiile şi este licenţiată în „Pedagogia învățământului primar și preșcolar”, iar în 2016, a obţinut „Certificatul de acordare a gradului didactic I”. A obţinut şi titlul de Master în “Psihologia medierii conflictelor” la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași şi cele învăţate s-au adăugat firii împăciuitoare şi este o adevărată negociatoare între părţi aflate în dispută, considerând că a comunica este un lucru foarte important deoarece numai astfel poţi fi aproape de oameni, îi poţi înţelege, îndruma şi ajuta.

Are pronunţate abilităţi şi talente muzicale, literare, de pictură, dobândite de-a lungul anilor atât în activitatea didactică desfăşurată la catedră cât şi în cadrul activităţilor extracurriculare: şezători, concursuri literare, cercuri pe diverse teme. A fost cea care a intuit şi încurajat talentul lui Ştefan Ţârdea, fostul ei elev, pe care l-a prezenta în revista noastră.

A avut o idee extraordinară de strângere a legăturilor dintre Grinţieş şi Pipirig în memoria lui Cristian Vatamanu: „Punte peste munte”! Şi colaborarea noastră prin „Ecoul Munţilor” este o consecinţă a acestei iniţiative.

Dorim doamnei învăţătoare sănatate şi putere pentru a trece peste toate cele mai puţin frumoase ce ni le oferă viaţa, cât mai mare împlinire prin copilaşii pe care-i îndrumă, prin familie şi toţi ce-i sunt aproape şi o aşteptăm cu cât mai multe articole la revista noastră, căci scrie frumos şi cu adâncă simţire românească!

Daniel Dieaconu

Articolul Cine sunt redactorii noștri?! Învăţătoarea Dana Stănoae de la Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ne-am gândit să subliniem câteva din lucrurile impresionante pe care le-am aflat, cercetând, de la și despre aceste ilustre personalități.

Nicolae, viitorul Nicodim – patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a copilărit în zona Pipirigului. De copil, el adesea trecea dealul spre schitul Icoana, Pocrov și M-rea Neamț. De învățat, de multe ori avea în traistă cărțile și citea cât păzea oile pe dealuri. Știu de la tata, că îmi povestea că și el era trimis cu oile prin țarină. Primăvara, făcea un foc, punea cartofi mici și lunguieți în cenușă pentru a se coace, scotea cartea și citea… citea în liniștea de pe dealuri. Cred că era un sentiment deosebit. Apoi, pentru facultate a învățat tot pe deal, la cosit. Cât dura să cosească o brazdă repeta în minte o anumită temă, iar când ajungea la capătul brazdei, lua cartea, caietele și schițele, se uita peste ele și repeta ceea ce nu știa din tema respectivă. Cam acesta era modul în care învățau copii atunci… eu nu cred că aș putea, dar cred că ar fi foarte interesant.

Deși ajuns, episcop, mitropolit, apoi patriarh, vlădica Nicodim nu a uitat niciodată satul natal. Permanent se întorcea în aceste locuri. După începerea catedralei supraveghea el însuși, periodic, lucrările. Smerenia sa și dragostea pentru pământul unde a văzut lumina zilei și a copilărit este un exemplu de urmat pentru noi toți. Deși, după terminarea studiilor la Academia din Kiev i s-a cerut să rămână acolo, a considerat că Ucraina nu e patria sa și s-a reîntors în ținuturile Moldovei binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

De asemenea, fiul satului pipirigean – Nicodim Munteanu nu a uitat de sufletul său, de dragostea de rugăciune, liniște sufletească și asceză duhovnicească, descoperită în lavrele nemțene. Adesea se retrăgea la Mănăstirea Neamț, aici a venit și ca viețuitor, apoi ca stareț și tot aici, în renumitul locaș de rugăciune nemțean, a dorit să-și dea ultima suflare.

Cerințele demnităților, misiunilor pe care trebuia să le îndeplinească, cereau foarte mult timp pentru organizare, pentru a fi un foarte bun gospodar. Așa s-a întâmplat și ca stareț la Mănăstirea Neamț, unde a acoperit cu tablă zincată întreg corpul principal și Biserica ”Sf. Gheorghe”, farmacia și tipografia, a dezvelit biserica principală de tencuiala care ascundea esența estetică a construcției originale, a ridicat noi clădiri, printre care a participat la refacerea și mărirea clădirii Seminarului Teologic și multe altele. Aceeași preocupare gospodărească a avut-o și ca episcop, mitropolit și patriarh, amintind doar catedrala din Pipirig, o biserică de suflet lăsată moștenirea consătenilor săi. Totuși, acest timp de organizare nu a luat din timpul pentru rugăciune, din timpul dedicat traducerii, scrierii și tipăririi de cărți – comori ale limbii române.

Tatăl preotului Vasile Munteanu a fost frate cu Nicolae (Nicodim) Munteanu, iar cunoscând ascensiunea unchiului său, putem considera că drumul hărăzit lui era unul de cine știe ce responsabil la nivel de Mitropolie sau Patriarhie. Totuși, Vasile a năzuit doar la visul de a fi păstorul sufletesc în obștea sa natală – Pipirigul. Nu și-a dorit mărire, nu a năzuit spre cine știe ce funcții, a simțit înlăuntrul său chemarea permanentă pentru a sluji pe Hristos în locurile unde a depins primele slove de pe Ceaslov și Psaltire.

Poate n-a rămas întâmplător, căci a luat în mâinile sale greaua misiune de a ridica o catedrală măreață în mijlocul comunității pipirigene, pe malul Ozanei elogiate de Ion Creangă. Nu era ușor atunci nici de ridicat o biserică din lemn, cu atât mai mult o măreață catedrală din piatră, într-un sat mic și sărac. Totuși, nu a dat îndărăt de la muncă și a dus la bun sfârșit această construcție, mândria bisericilor din zonă. Bătrânii povesteau că el însuși urca pe schele, că gestiona ca un gospodar desăvârșit materialele, organiza echipele de muncitori și, de multe ori, muncea cot la cot cu aceștia.

  Impresionante sunt cuvintele din cuvântarea părintelui de la sfințirea catedralei: ”Și acum, în fața lui Dumnezeu, Căruia ne prezentăm cu bisericuța noastră și în fața înalților oaspeți, vouă iubiți pipirigeni, care întocmai ca văduva din Sfânta Evanghelie, v-ați dat ultimul vostru bănuț, cu ultima picătură de putere spre zidirea acestei biserici, vă aduc, în numele Domnului, toate mulțumirile mele…”. Tot cu acea ocazie, PF Iustinian – patriarh al BOR prezent la sfințire, elogiind personalitatea PF Nicodim Munteanu, cel ce pusese piatra de temelia, afirma: ”Patriarhul Nicodim este darul cel mai de preț cu care se poate mândri comuna Pipirig”.

Părintele Paul Munteanu, fiul părintelui Vasile, a urmat aceeași cale preoțească, dorind a urma pe tatăl său. Ioan, celălalt fiu al părintelui Vasile Munteanu, a ales cealaltă cale de a sluji țara, devenind ofițer în armată. Ororile regimului comunism aveau să fie simțite pe propria piele de către părintele Paul, când, încă nu terminase studiile teologice și a fost arestat de către regimul Dej și Groza pentru simpatii monarhice. Abdicare regelui Mihai și exilul au dus la eliberarea tânărului teolog, care, foarte devreme în viață, alături de alți 1000 de tineri, au luat contactul cu răceala temnițelor și ororile suferite de deținuții politici. Nu a cedat presiunilor și a continuat să-și urmeze idealul, căutând și dobândind misiunea preoțească pe meleagurile natale.

Deloc de neglijat este personalitatea deosebită a preotului și istoricului Ilie Gheorghiță. Întreaga viață, părintele născut în Pipirig, și-a dăruit-o studiului și cercetării istorice. A studiat teologia la Cernăuți, dreptul canonic la Strasbourg, a condus seminariile din Ismail și ”Veniamin” din Iași, gimnaziul din Tg. Neamț, profesor la Liceul particular „Mihail Kogălniceanu” și Școala de fete nr. 1 din Iași, bibliotecar la secția de ”carte rară” a Bibliotecii Universitare ”Mihai Eminescu” din Iași, slujitor al altarului Bisericii „Sfântul Spiridon” din Iași. O biografie impresionantă, a unei personalități impresionante. Asemenea Sfinților Trei Ierarhi, putem afirma, fără teama de a greși, că părintele Ilie cunoștea doar două drumuri: cel al școlii și cel al bisericii.

Putem vorbi și de David Creangă, țăranul simplu din Pipirig, bunicul marelui povestitor Ion Creangă. Este modelul de simplitate, modestie, viață sătească. Mormântul său se află în cimitirul bisericii noastre din Popeni.

Doar la o privire de ansamblu asupra personalităților pipirigene putem să spunem că ele ne reprezintă satul nostru de ieri și de azi: oameni simpli, dornici să învețe, ambițioși, luptători, puternici, dar și smeriți și milostivi, patrioți, slujitori ai bisericii și neamului românesc, harnici, devotați… și enumerarea calităților poate continua. Important este că aceste calități enumerate nu sunt doar niște cuvinte aruncate pentru a lăuda pe cineva sau comunitatea, ci rezultă din fapte concrete, din viața și activitatea oamenilor de seamă care s-au născut și au primit educația primară aici, pe plaiuri pipirigene… aici unde liniște pădurilor de molid și fag ne duce cu gândul la veșnicie, unde pădurea de argint ce mărginește satul Dolhești este parcă mai impresionantă decât cea elogiată în versurile eminesciene, unde Ozana a rămas ”limpede ca cristalul” așa cum o numea marele povestitor Ion Creangă și unde copiii încă se mai scaldă și azi… aici unde cerul parcă se unește cu pământul, iar îngerii sunt printre noi… aici în locurile acestea binecuvântate de Dumnezeu.

Casian și Cristian Vatamanu

Articolul Biografii: Personalități pipirigene apare prima dată în Ecoul muntilor.

Se lasă pe vale o ceață lăptoasă,

Ozana cea limpede-și vede de drum,

Drumeții cu treabă-și opresc telegarii

„la oiștea scoasă”,

La crâșma lui moș David,

Să-nceapă cu bine o zi și cu… rum.

Alături pe ape trei sălcii se roagă

Plecate, șed toate cu pletele-n ochi

Și-așa-s de frumoși primăvara

Pruncuții și mieii și mânjii-copii,

Că doamne ferește, poți să-i deochi!

În poartă la școală, la toate dă curs

Grivei, stă cu ochii pe hudița strâmtă,

Să-i vină prietenii, grabnic în clasă

Cu turte cu brânza în urs

Și-n pauza mare să-i iee la trântă!

Aprilie 2006, Dionisie Vitcu, Bulicherii și sfâriace

Articolul O DIMINEAȚĂ ÎN SAT apare prima dată în Ecoul muntilor.

A participat la festivaluri din țară reprezentând zona etnofolclorică din care se trag (Pipirig, Neamț – Ținutul Zimbrului) obținând premii precum:

-Premiul l – Festivalul „Florile Ceahlăului” Neamț 2023;

-Premiul I – Festivalul „Din Comoara Satului” Timiș 2024;

-Premiul ll – Festivalul „Din comoara Satului” Timiș 2023;

-Premiul ll – Festivalul „Cântecul din Mehedinți” Mehedinți 2023;

-Premiul lll – Festivalul „Flori în Țara Bârsei” Braşov 2023;

-Premiul lll – Festivalul „Lucreția Ciobanu” Sibiu 2023;

-Premiul lll – Festivalul „Cântec de dragoste de-a lungul Dunării” Brăila 2023;

-Mențiune – Festivalul „Mariana Draghicescu” Timiș 2023;

-Premiul Special – Festivalul „Drăgan Muntean” Deva 2024.

A cules cântece de la rapsozii locali din comuna Pipirig, apoi a înregistrat câteva dintre ele, fiind un reper important în cariera sa de interpret. Cu aceste cântece s-a prezentat la evenimentele culturale la care a fost invitat și la festivalurile din țară.

Cântece pe care le-a lansat:

-„La Dumesnic sus pe munte”;

-„Îs cioban în vârf de munte”;

-„Neamțule ținut frumos”;

-”Spune măi puiule mie”;

-”M-am gândit să scriu scrisoare”;

-„Codrule cu cărări multe”.

Bunicul de pe mama, Vasile Creangă din satul Dolhești, Pipirig,   era recunoscut  în comună pentru glasul său puternic cu care încânta lumea. Nu a fost un rapsod popular, dar cânta din ce mai auzea prin sat. Era un reprezentant al satului la obiceiurile de Anul Nou. „Cred ca o parte din glasul pe care îl am i se datorează genei lui, dar și faptul că urechea muzicală mi-am format-o în strana bisericii din satul Pipirig, cântând de mic copil alături de dascălul bisericii”, mărturisea tânărul rapsod..

Care sunt profesorii sau persoanele cărora le datorezi ascensiunea ta profesională?

R: Am lucrat alături de profesori de la care am preluat atât tehnica de cânt popular, cât și acel caracter al omului responsabil. La fiecare dintre aceștia la datorez mii de mulțumiri. La vârsta de 8 ani am început să lucrez alături de  profesoara Dana Stănoae din învățământul primar, aceasta fiind și prima care m-a trimis la un concurs de interpretare vocală obținând premiul întâi. Nadia Sângeap a fost prima care mi-a oferit lecții despre tainele muzicii, fiind cea care m-a ajutat să dau admiterea la Liceul de arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț, unde am avut bucuria de a lucra cu Mancaș Mihaela și Miron Daniel, fiind doi profesori excepționali. În facultate am avut onoarea și norocul de a-l cunoaște pe maestrul Ioan Bocșa. Am făcut parte din Ansamblul ”Icoane”,  acolo schimbându-mi percepția despre folclor.

Care a fost parcursul tău în lumea folclorului?

R:  Orice interpret de muzica populară își dorește să devină un bun artist și valorificat la nivel național, însă nu totul pare atât de ușor. Acum câțiva zeci de ani era de ajuns să ai o voce foarte bună, dar acum nu se mai rezumă totul la talent. Nu mai sunt acele zone numite ”sărace în artiști”. După părerea mea, pentru a ajunge un artist consacrat trebuie să fii cât mai original prin calitatea și interpretarea cântecelor proprii. Orice drum ai alege în viață, tot dai de câte un obstacol. Încerc din răsputeri să aduc în fața oamenilor povestea satului de altădată, viața omului din satul Pipirig și simt cu adevărat că nimic nu este în zadar.

Care sunt premiile obținute, de care ești cu adevărat mândru ?

R:Mă bucur de fiecare premiu pe care îl obțin, considerând faptul ca prin aceste premii reprezint cântecul nemțean așa cum ar trebui să fie dus mai departe de către generația tânăra. Dar cel mai important premiu pe care îl primesc în fiecare festival la care particip, este admirația publicului pe care o simt cu adevărat ori unde merg. Pentru mine, premiile obținute de-a lungul activității, sunt o dovadă că drumul pe care l-am ales este unul așa cum ar trebui să fie ca interpret de muzică tradițională.

„Îmi dedic viața cântecului, tradițiilor și obiceiurilor de aici, de la mine de acasă din comuna Pipirig. Sunt convins că într-un timp foarte scurt Comuna Pipirig v-a răsuna atât în țară cât și peste hotare. Avem o istorie deosebită, avem oameni deosebiți, avem tradiție de sute de ani, care, însă mai trebuie „lustruită” de praf” (Ştefan Bogdan Ţârdea).

Dana STĂNOAE

Articolul Tineri de succes din munții Neamțului: Ștefan-Bogdan Țîrdea – rapsodul de la Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am făcut un jurământ

Să fim bune jucătoare,

Mâtze negre-nvingătoare…”

Pe la începutul anilor 1900, un nou sport – rugby-ul – a fost adus în țară de câțiva tineri ce studiaseră în Anglia și Franța, care s-au întors aducând cu ei în bagaje şi o „ciudată alcătuire de piele, umflată pe dinăuntru ca o bașică de porc, gogonată şi săltăreață” și așa a debutat acest joc de angajament, de luptă, bărbătesc. Dar iată că acest sport nu este doar un apanaj al bărbaților. Articolul nostru vă va convinge.

Profesor de educație fizică, singurul din județul Neamț specialist în această ramură, Eusebiu Popa este un om plămădit din pasiune pentru sport, determinare, ambiție, curaj și povestea a cărui personaj principal este conține câteva lecții de viață pe care puțini dintre noi reușim să le înţelegem. Eusebiu Popa este cel care în mai 1996 a înființat prima echipă feminină de rugby din România, iar în august 1996 s-a afiliat Federației Române de Rugby. Din 2023, RUGBY CLUB VENUS 1991 este și marcă înregistrată la OSIM.

Viața acestui om nu a fost ușoară, în urma unui accident a avut peste 30 de intervenții chirurgicale, care însă nu l-au descurajat, ba din contră, l-au determinat să lupte, să câștige și să continue lupta de pionier al acestui sport nou. Din lipsa mobilității, antrenează tinerii performeri ajutându-se de un fotoliu rulant, de bastoane de sprijin, dar niciodată nu a renunțat la pasiunea sa, a fost și este de neoprit, iar istoricul echipei este şi el unul deosebit.

Ne întrebam de unde această denumire, „Mățele Negre”. Iată povestea: în cadrul unui turneu desfășurat la Suceava, unul dintre colegii dlui profesor Popa a zis cam așa: „Ce au fetele tale, sunt rele ca mâţele negre”, ele având atunci, întâmplător sau nu, echipamentul negru. Sloganul lor este: „PASIUNE, DISCIPLINĂ, RESPECT, SOLIDARITATE, INTEGRITATE, ATITUDINE și IMAGINE”, asta reprezintă RUGBY CLUB VENUS 1991, înființat pe 15 noiembrie 1991 și care anul acesta împlinește 32 de ani, fiind unul dintre cele mai respectate cluburi la nivel național. Cu un palmares impresionant, atât pe plan național, cât și internațional, clubul reprezintă astăzi certificatul de naștere al rugby-ului feminin românesc. În mai 1996, s-a înfiinţat prima echipă de rugby feminin din ţară, iar primul meci oficial a fost în 1997, pe stadionul ITA Piatra Neamț. Rugby Club Venus 1991 este o şcoală de sport şi ambiţie, prin care au trecut, mai întâi, generaţii de băieţi, apoi, din 1996, de fete. Primii doi ani şi jumătate s-a activat pe lângă Fundaţia pentru Tineret. La Cercul Militar sau Casa Armatei din Piatra Neamț, cum mai era cunoscut, se organizau şedinţele teoretice. Primul antrenament a fost pe platoul de la Cercul Gospodinelor, după care în Ștrand. Antrenamentele s-au desfăşurat şi pe terenul de la Regiment. În aprilie 1992, s-a participat la prima competiție, Memorialul „Bebe Boboc”. În echipă erau copii de la școlile generale nr. 3, 4 şi 12 din Piatra Neamț.

Astăzi, „Mâtzele Negre”, un adevărat brand românesc, se antrenează pe terenul de la Bodești, dar și pe terenul sintetic din comuna Pipirig. Profesorul Eusebiu Popa se încăpățânează să mențină pepiniera de la Neamț și asta numai cu ajutorul unor parteneri și sponsori, care îndrăgesc acest sport. Până acum, clubul nu a beneficiat de finanțare din partea autorităților locale și județene și doar firmele private au menținut acest vis. Trebuie menționat faptul că părinții nu plătesc un leu pentru taxe, deplasări cu două microbuze și o mașină, echipament, cantonament sau alte cheltuieli de funcționare a Rugby Club Venus Rifil 1991. Trebuie punctat și faptul că acest club nu are sediu, microbuz pentru transportul jucătoarelor la antrenament sau competiții, toate sponsorizările merg doar spre echipă, jucătoare, antrenamente și competiții.

Lotul actual al Rugby Club Venus RIFIL 1991 este format din: Paula Ciorobâtcă, Karina Lamatic, Izabela Barna, Maria Fulga, Amalia Buftea, Alexandra Popa, Adelina Turică, Ayana Pascal, Georgiana Dobrică, Amalia Creangă, Ioana Ciobanu și Camelia Brihuneț. De la Pipirig, profesoara Ioana Ligia Sutu s-a implicat intens în această activitate sportivă, iar echipa „Mâtzelor Negre” are câteva echipiere din această localitate: Georgiana Dobrică, Ioana Ciobanu, Amalia Creangă și Eliza Ţârdea. Tot în această comună, pe 4 mai, s-a sărbătorit aici „Ziua Națională a Rugby-ului”, iar ajutorul a venit din partea doamnelor profesoare Irina Dorneanu și Ligia Sutu.

În anul 2000, fetele s-au clasat pe locul 3 la „Heineken Rugby Sevens”, competiţie derulată la Amsterdam (Olanda). În sezonul 2005 – 2006, titlul naţional la rugby feminin, senioare, a ajuns la Piatra Neamț. În 2006, în Franţa, cu echipa naţională feminină s-a câştigat Grupa B valorică, fiind înregistrată promovarea. Tot în 2006, de data aceasta cu formaţia Venus, s-a obţinut locul întâi la un turneu de rugby în 10, în Belgia.

Anul 2013 aduce locul III la Campionatul Naţional de Junioare, după numai 6 luni de antrenament. Doi ani mai târziu, în 2015, nemțencele au participat la „United World Games”, din Germania, obținând locul al treilea. Tot pe podium, s-a clasat echipa și la Rugbylja Cup de la Milano, în 2016.

Palmaresul intern presupune titlurile de campioane naţionale la senioare (2005 şi 2006), vicecampioane naţionale la senioare (2007 şi 2008), locul 3 la junioare (2013), locul 4 la junioare (2012), câştigarea campionatului regional la junioare mici U14, în 2017.

În data de 18 iulie 2023 „Mâtzele Negre” au obținut locul I la competiția desfășurată în București, sub patronajul Federației Române de Rugby, „Therme Sand Heroes/ Junior Beach Rugby Cup”. Nouă echipe, U12 și U14, s-au înscris în competiția desfășurată pe nisip, în complexul Therme București.

„Brandul #mâtzelornegre este recunoscut pe plan internațional, primind invitații să participăm la competiții, iar asta mă bucură enorm. Dar nu se știe niciodată, totul depinde de starea mea de sănătate, dar și de pregătirea fetelor! Nu ne putem face de rușine! Din păcate, nu suntem apreciați  acasă, chiar dacă suntem exemplu pentru alte entități, la nivel de imagine și atitudine”, a spus profesorul Eusebiu Popa.

În viață întâlnim oameni de care te legi cumva metafizic dincolo de cuvinte, oameni care văd în tine mai mult decât vezi tu însuți și care iau decizia de a munci alături de tine până când și tu la rândul tău vei ajunge să descoperi acea parte pe care nu o știai. Sunt oameni care sunt făcuți pentru sufletul și nevoile tale. Un astfel de om este și profesorul Eusebiu Popa!

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Un sport, un om, o pasiune: „Mâtzele Negre” – Rugby Club Venus Rifil 1991 apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Judec limpede și fac comparație între viața din sat și viața cea de la oraș. Traiul la munte e neînchipuit de frumos și de sănătos. Eu nu am respirat în copilărie colb, pentru că nu locuiam în preajma șoselei și vânturile care se jucau pe vârfurile munților, în vale erau domoale, numai pădurile vuiau profund ca o greime de oameni răsvrătiți. În timpul verii se ridica un praf gălbui de pe nemărginirea brădetului și a țarinilor înflorite. Era polenul florilor! Acela mi-a hrănit pieptul și m-a crescut până la 14 ani! Apa izvoarelor, curată ca lacrimile lui Hristos, mă învioară la tot pasul.

Laptele oilor, dulce și acru, mă face și astăzi să înghit în sec, când mi-aduc aminte de plăcerea cu care îl sorbeam în copilărie. Carnea mieilor de la Paști și pastrama oilor tăiate toamna, mușchiuleț de căprioară și de ciută, din când în când păstrăvi copți în frunză de captalan sub spuză, slăvoci de pe pâraiele Domesnic și Mihăeț, caș dulce, urdă, jintiță și balmoș, erau iarăși o particularitate a locului cu care nu m-am mai întâlnit pe cărările întortochiate pe unde am umblat.

Viața sufletească în zile de sărbătoare și de vreme bună, când de la mic la mare eram îmbrăcați în hainele noastre strămoșești, când în cete , pe familii și pe prieteșuguri plecam și veneam de la biserică, de la serbări școlare, de la horă (sau de la gioc), de la nunți și hramuri, de la iarmaroace, încă nu o pot uita.

Dar nu-s numai zile cu soare!

În singurătatea munților erau clipe când nimeni nu-ți sărea în ajutor; când veneau vești de la stână că lupii ai sfârtecat și crampoțit oile și vacile și ni se aducea câte o bucată de piele drept mărturie; când seceta usca grădinile și fânețele de răgeau vitele de foame și oamenii plângeau cu ochii la cer, pierzând animalele dragi în mâinile negustorilor, pe nimica toată, -am văzut vaci vândute cu 20 lei bucata-, atuncia trăiam zile grele. Ș-apoi când apele văzduhului înfundau adâncurile văilor, ridicându-se către casa noastră cu gândul de a o mâna devale, atuncia mă rugam lui Dumnezeu să îi îndrepte către alte meleaguri.

Ocupația pipirigenilor.

Pipirigenii sunt crescători de vite. Toți au: oi, vaci, boi, cai, porci etc. Toți verează oile la stâni în cârduri, câte 400-500 de oi la stână. Iarna le iernează acasă cu fân, strujeni, ba câteodată și cu ovăs.

A doua ocupație a lor este lucrarea lemnului în pădure. O jumătate din ei, sunt foarte buni lucrători în pădure. În Pipirig sunt azi cinci fabrici de cherestea; mai fac și chirie cu lemne la Tg. Neamțului. O parte pleacă vara la câmp, în județul Iași și lucrează pământul de pe care-și strâng păpușoiul, de care duc lipsă. În Pipirig se face puțini păpușoi și Pipirigenii duc lipsă numai de mămăligă, încolo au de toate, în special au apă bună. Acestea sunt cele trei feluri de ocupații ale Pipirigenilor.

În pădurile Pipirigului, cele mai sălbatice păduri din jud. Neamț și poate chiar din întregul șir al doilea al Carpaților Moldovei, sunt la Pipirig. Aici locuiesc și cele mai variate și mai multe animale sălbatice ca: cerbi, ciute, căpriori, lupi,urși, vulpi, mistreți, jderi, râși, veverițe, pisici de munte, cocoși sălbateci, găinuși, nevăstuici, dihorul – vânătorul de găini, bursucul, vidra și altele.

Comuna Pipirig

Suprafața comunei în km pătrați 23 km².

Populația:

1. Numărul sufletelor           4130;
2. Bărbați                             1940;
3. Femei …………………………2190;
4. Capi de familie…………….1028;
5. Știutori de carte…………….3200;

Bărbați      150;

Femei ……..230;

6. Analfabeți…………………….380;
7. Funcționari…………………..49;
8. Cele mai vechi acte de stare civilă sunt din anul 1846;
9. Numărul fabricilor……………..5
10. Numărul stânelor…………17;
11. Numarul târlelor………….21;
12. Numărul pivelor…………5;
13. Numărul morilor…………10;
14. Numărul carierelor de piatră……..1

Pădurile:

1. Numărul parchetelor………….11
2. Cantitatea materialului în m³ 35000 esențe brad;

Vitele;

1. Numărul vacilor…..485,
2. Nr. Cailor  ………..405;
3. Nr. Boilor………….42;
4. Nr. oilor…………..3219;
5. Nr. porcilor………610;
6. Nr. găinilor………4115;
7. Nr. gâștelor………..200;
8. Nr. rațelor…………150,
9. Nr. curcelor …….55.

Populația comunei pe sate:

1. Satul Boboești suflete 889 cu Dolia;
2. Pipirig –    suflete 772;
3. Dolhești-    suflete 782;
4. Pâțâligeni- suflete 508;
5. Plotun-       suflete 580,
6. Stânca-     suflete 509

Total general suflete 4130.

Nr. Bănci populare ….1

Nr. cooperative de păduri…..2

Nr. cămine culturale…..1

Nr. cârciume                 7

Nr. prăvălii                   10

Nr. concubinaje…………18

Nr. criminalilor ………..14”.

A selectat Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Dintr-o carte de la 1936 despre Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fotografie din Muzeul „David Creangă” din Pipirig

Faptul că munceau în gospodărie, încă de mici, este perceput ca un lucru deosebit și o mândrie pentru fiecare, nu un chin. Nici pedepsele drastice pe care le primeau de la părinți pentru năzbâtii și neascultare nu scoteau la iveală cel mai mic sentiment de frică sau revoltă… din contră, era ceva absolut firesc și necesar, pedeapsa părintească fiind o modalitate de educație și un mod de formare a unei personalități puternice, utile în viață și a făcut mai ușoară și trecerea peste greutățile ce s-au abătut asupra lor mai târziu.

Școala era destul de greu de urmat. Războiul, urcatul oilor la stână și păzitul acestora, lucru la o vârstă fragedă la pădure făceau imposibilă urmarea zi cu zi a școlii și mulți abandonau învățatul. Dar, la școală, indiferent cât de severi erau profesorii/învățătorii se duceau cu plăcere. Acolo învățau, în afara materiilor de bază și multe lucruri foarte utile în gospodării, ca: altoitul, plantarea de pomi, lucru cu lemnul și multe altele. Chiar dacă au făcut trei, patru, șase, șapte sau opt clase își aduc aminte cu plăcere și spun că le părea rău că nu mai puteau continua, fie din cauza războiului, fie pentru că trebuiau să ajute în gospodării: ”Dealul Bompa era plin de copchii, vreo doi cu vițăii, cu miei, cu cârlani, cu tăt ce aveau pe acasă” (Diaconu Ion, Pipirig). Cei mai aprigi profesori i-au ținut minte, dar nu le prea apreciază nici acum modul de lucru. Primeau pedepse aprige: bătaia cu nuiaua, cu linia la palmă, statul la colț și altele. Unii profesori mai profitau cerând diverse alimente sau ajutor la casa lor. Dar cu toate acestea unii profesori erau foarte apreciați. Dascălii de la școală erau văzuți foarte bine în comunitate și toți își arătau respectul față de ei, la fel cum se comportau față de preotul satului.

Timpul acasă pentru a se pregăti pentru școală nu exista, având de păzit cârlanii, oile, vacile, de tăiat lemne și alte treburi gospodărești. Acum, parcă, le dau crezare dascălilor mai aspri… erau mulți copii și ei, unul sau doi, trebuiau să-i învețe și să le stăpânească vigoarea copilăriei. Singura etnie care era prin preajmă, cea țigănească, nu avea nici cel mai mic interes pentru școală.

Dacă adolescența era caracterizată prin munca gospodărească, tinerețea aduce bucuria horilor și balurilor. Era prilejul de a se aduna toți, de a se cunoaște, după o săptămână de muncă. Atunci când auzeam de muncă de la 14 ani, mi se părea ceva deosebit, dar foarte mulți spuneau cu mândrie că lucrează de la 9-10 ani. Pentru mulți nu numai tinerețea însemna muncă, ci și adolescența și copilăria. Munca era împletită, firesc, și cu distracția. Horele și balurile erau un prilej de unde tinerii nu puteau să lipsească, acolo putând să cunoască mai bine pe viitoarea soție. Aleasa inimii trebuia cerută de la părinți, altfel dragostea rămânea numai la nivel de vis neîmplinit. Ambele familii nu puteau să fixeze ziua nunții, fără să discute, să cadă de acord asupra averii ce urma să fie împărțită copiilor, în timp ce pe aceștia nu-i interesa decât iubirea pe care o aveau unul față de altul. Dacă părinții nu ajungeau la un acord, atunci existau două soluții: ori se căsătoreau fără voia părinților, ori, ceea ce nu se prea întâmpla, se despărțeau. Mirele avea, de regulă, vârsta de 20-25 de ani, în timp ce mireasa avea între 16 și 20 de ani.

Nunta se desfășura, respectând cu strictețe regulile din moși-strămoși. Erau tocmiți vornicii, care umblau prin sat cu sticla de țuică și invitau pe săteni la petrecere. Tot ei erau sufletul petrecerii de nuntă, cei care organizau totul și răspundeau de asigurarea distracției. Nimic din obiceiurile vremii nu putea să lipsească, iar dacă totul era bine organizat, nunta putea să țină și două-trei zile. Nașii țineau lumânarea în biserică, în timp ce preotul oficia Sfânta Taină a Cununiei și primeau cele mai bune locuri la masa de nuntă. Toată petrecerea se ținea la casa unuia dintre însurăței, mai târziu, după ’49-’50 se mai țineau petreceri și la căminul cultural. Darul de nuntă erau oi, vaci și alte animale, perne, cergi de lână sau obiecte utile în gospodărie. Mai târziu, darul s-a transformat și în bani. Nu tot darul se dădea uneori la petrecerea de nuntă, ci în zilele sau lunile următoare. Imediat ce auzeau de armată, vârsta parcă scădea instantaneu, coloana vertebrală se îndrepta, adoptând parcă o pozite oficială, plină de mândrie. Era examenul de maturitate, care dădea liber, de obicei, căsătoriei și ocupațiilor pentru noua familie.

Războiul, însă, aducea amintiri terifiante: camarazi căzuți pe front, viața grea din tranșee, gloanțele care aduceau mirosul urât al morții, dar și dorul de acasă. Femeile se retrăgeau în munți, cu ce puteau lua cu ele. Acolo stăteau ascunse până trecea linia frontului. De multe ori erau găsite de soldați. Dacă trebuiau să spună ceva despre ruși nu puteau decât să-și amintească de violuri, furturi din gospodării, tratement inuman. Fetele care reușeau să fugă riscau să fie împușcate sau pentru a fi aduse înapoi puneau alte fete să le strige și să le spună că au plecat și pot să se întoarcă. De cealaltă parte, nemții erau cei a căror preocupare era războiul, luau merinde câte le foloseau până la următoarea oprire și nu umblau să caute fetele tinere.

Casele erau construite din lemn, cu fundația și temelia din piatră de râu, iar acoperișul din draniță de lemn. Erau folosite materialele care se găseau la îndemână în zonă. Peste lemn era bătut lut cu paie, dând o izolație termică deosebită. Hornul sobei ieșea numai până în pod, unde era pusă la afumat carnea de porc după Crăciun. În interior erau, de obicei, două camere și holul. Unele case mai aveau și o bucătărie. Pe pereți erau lăcere, prosoape, iar pe jos țoale, toate țesute în casă. Dușumeaua era din lut, care se repara și reînoia în fiecare an cu prilejul sărbătorilor. Nu prea lipseau stativele, suveicile, sucalași urzoiul din nici o casă. Laițele erau amenajate seara ca paturi, unde dormeau înghesuiți copiii (de obicei familiile aveau peste 5-6 copii), iar separat, pe altă laiță, părinții.

În gospodărie mai existau bucătării de vară, șure pentru lemne, grajduri, cotețe și alte acareturi în funcție de cât de chiabură era familia.

De primăvara până toamna târziu ocupația principală era păzitul oilor și vacilor, cultivatul, prășitul și culesul porumbului, cartofilor și alte legume din grădinuța de zarzavat, precum și făcutul fânului. Ogoarele erau mici, arate cu boii și plugul (la început din lemn), ele asigurând cele necesare în casă. De pe ogor, o parte din porumb mergea la moara satului, moară de apă, cu pietre, pentru a face făina de mămăligă. O altă parte era necesară pentru găini. Cartofii erau puși în beciurile casei, iar zarzavatul cu sare, pentru a rezista până primăvara următoare. Din pomi, fructele căzute erau folosite la prepararea rachiului, pentru vin veneau negustorii și vindeau struguri sau îi dădeau la schimb cu alte produse.

La fân, familiile mergeau pe deal, în prima zi își făceau coliba și se pregătea locul pentru a face mâncare. Apoi, stăteau acolo până terminau grădina respectivă, după care se mutau în alt loc. La cosit participa de multe ori și femeia, iar obligatoriu copiii peste 14 ani. Pentru strânsul fânului se foloseau greble de lemn, colții acestora fiind făcuți tot din lemn.Vara, oile erau date la stânile de pe dealuri, iar, de obicei, vacile rămâneau acasă pentru a asigura laptele necesar mâncării zilnice. Primăvara și toamna, oile, cârlanii și vacile erau păzite de către copii, pe dealurile din apropiere.

  Îmbrăcămintea, toată era confecționată în casă. Bărbații purtau cioareci, ițari, cămeși, cojoace, sumane, căciuli de blană de miel. Cioarecii sau pantalonii erau făcuți din lână de oaie, pentru cămasă se folosea pânză cusută de mână, cojocul era din piele de miel tăbăcită, cusută manual, cu ornamente, iar pentru sumane, cel mai des întâlnit era cel din blană de oaie. Țesăturile erau duse întâi la piuă, iar după ce stăteau acolo o vreme, erau uscate și croite. Căptarii erau împletiți din lână toarsă de oaie. Opincile se făceau din piele de porc, care, după ce era pusă la măcerit, iar după ce se usca era croită și cusută tot manual. Femeile purtau bertuțe, bluzițe, cojoc, catrință, poale, toate confecționate în casă. De obicei, pe timpul verii mergeau desculțe. Hainele pentru hore, baluri, nunți și pentru mers la biserică era ținute curate, într-o cameră a casei, de obicei într-un cufăr pentru a nu intra șoarecii. Mai târziu au apărut materiale țesute industrial și opici de gumă (cauciuc). De mâncare nu duceau lipsă, pentru că produceau tot ce era necesar în propria gospodărie. Masa era în mijlocul camerei, în mijloc se punea mămăliga, iar împrejur vase cu lapte, brânză, carne de porc, tocană de oaie, legume, zarzavaturi, borș, sarmale, bureți de pădure etc., toți mâncând din același vas, de cele mai multe ori fără linguri sau furculițe. Sărbătorile erau deosebite pentru că mâncarea era mai diversificată și veneau neamurile ca oaspeți. Petrcerile de sărbători se terminau târziu, după multă mâncare, țuică și vin. La Paști se făceau mulți cozonaci, pască, ouă roșii și se tăia mielul, iar la Crăciun preparate tradiționale din porc și mulți colaci pentru colindători. Mesele deosebite aveau sarmale făcute în foi de varză, sfeclă sau vie și borșul de găină.

Foametea le aduce amintiri triste celor care au trăit-o. Mâncarea era foarte puțină, ca să cumpere trebuiau să muncească zile întregi pentru o mână de făină. Unii ajunseseră să mănânce și scoarță de copaci, făină din ciucălăi de porumb. Totuși se putea supraviețui cu puținul pe care puteau să-l producă în gospodărie. Acea perioadă aduce o grimasă pe chipul fiecăruia… au fost vremuri grele, pentru unii mult mai grele decât războiul.

Atunci când aud de haiduci… se simte o reticență. Nu vor nici acum să vorbească. Ba, mai mult, cu o voce șoșotită, un bătrân spunea că-i pare rău că nu mai sunt și acum. Este ceva ascuns în inima lor, poate mistere, poate momente în care au ajutat vreo unul, poate repulsie, oricum ceva care nu trebuie discutat.

Perioada interbelică și cea comunistă nu prea îi interesează. Erau prea ocupați cu gospodăria ca să îi intereseze prea mult politica. Totuși, unii au avut și preferințe în politică, dar nu au făcut politica nici unui partid. Nici chiar partizani ai comunismului n-au fost cine știe ce, chiar dacă mulți au fost membri de partid. Susținerea țărăniștilor ca partid politic, politica partidului comunist a fost vie în zona Pipirigului. Totuși, poate datorită decadenței clasei politice actuale și discuțiile interminabile despre ororile comuniste, nu prea au mulți curaj să dezvăluie detalii despre aceste lucruri. În schimb, părerea aproape unanimă, surprizătoare, a fost că era mult mai liniște și mai bine atunci, decât acum. Cred că este un lucru grav dacă aceasta este părerea de acum a bătrânilor și sigur există multe cauze pentru formarea acestor păreri, dar nu este locul pentru astfel de investigații.

Despre mersul spre prezent și abordarea tehnologie moderne amintirile sunt destul de vii și arată o notă de invidie pentru cei care au avut privilegiul a deține printre primii aparat radio sau bicicletă. Radio-ul a intrat în comună prin anii ’50, iar bicicletele imediat după război. Bicicletele au fost întâi cele nemțești, apoi celebra rusească Carpați.

  Noile tehnologii, cum sunt computerul, telefoanele, sunt blamate pentru că ocupă foarte mult timp copiilor de azi și îi desocializează. Jocurile în aer liber sunt din ce în ce mai rare, iar ajutorul dat părinților în gospodărie a devenit aproape inexistent. Mai mult decât atât, modernitatea a adus și lipsa de la biserică și a răcit relația familiilor cu preoții. Deși se mai păstrează încă toate tradițiile bisericești, din ce în ce mai puțin tineri participă cu bucurile la acestea. Nici horele și balurile nu mai sunt ca altădată și de vină, consideră bătrânii, este tot tehnica modernă.

Viața unui om este plină de amintiri, dar cele mai vii și care se păstrează în prim planul memoriei sunt, în general, cele legate de năzbâtiile copilăriei, de găsirea dragostei și de moartea unor apropiați sau cunoscuți.

Istoria, în cuvintele, chipurile și gesturile bătrânilor, rămâne cartea nescrisă, ce nu poate fi redată în cuvinte, vie prin sentimetele transmise urmașilor… dar care se stinge încet… încet…, de la o generație la alta.

Au contribuit elevii: Gherasim Dumitrela-Alexandra, Coman Andrei, Amariei Alexandra, Zabulică Sebastian, Aron Bianca – clasa a VIII-a A, Aron Narcisa, Gavriliu Delia – clasa a VIII-a B, Dumitriu Mălina, Negru Andrei, Ursu Ioan – clasa a VII-a A, Nistoroaia Cristiana, Ursu Dumitrița, Coman Ioan, Prună Daniel, Gavriliu Ioan, Niță Andreea, Dobrică Gabriel, Agapie Oana –clasa a VII-a B, Zabulică Iulian, Amariei Răzvan, Ungureanu Ioan-Robert, Dolhescu Georgiana, Grămadă Georgiana, Dochița Andrei– clasa a VI-a, Dorneanu Răzvan-Sebastian, Hău Iuliana, Corduneanu Lucian – clasa a V-a A. 

N.red.: un studiu realizat în 2015 de regretatul Cristian Vatamanu cu elevi de la Liceul Pipirig pentru un volum intitulat „Mărturii nemţene de istorie rcentă”.

Cristian VATAMANU

Articolul Eseu istorico-etnografic: Istoria recentă pe chipul și în vocea oamenilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Protagonistul articolului nostru este un meșter popular care face parte din breasla meșterilor artizani ai Rutei „Lada de zestre a județului Neamț. Arta Lemnului”.

Pe 24 aprilie 1978, se năștea Florin Dumitru Ioniță, la Pipirig, mezinul celor șase frați, în apropiere de Ozana cea frumos curgătoare, acest tânăr avea să descopere mult mai târziu ce talant minunat avea.  Povestea acestui om este una frumoasă, presărată cu fel de fel de experiențe din care a învățat multe. Din fragedă pruncie s-a simțit atras în mod deosebit de vocea lemnului, dar nu a avut ocazia să treacă la fapte concrete, ci a lăsat acea dorință suspendată urmând cursul vieții. O perioadă a fost plecat prin țări străine, printre necunoscuți, acumulând fel de fel de experințe, știind să aleagă ce a fost mai bun pentru el. Dar cel mai important a fost că și-a ascultat acea voce interioară lăsând-o ușor, ușor să se concretizeze. Cu trecerea timpului a întemeiat o familie frumoasă, apoi într-o bună zi a anului 2012 și-a luat inima-n dinți reîntorcându-se pe meleagurile natale. Odată stabilit acasă, la Pipirig, a început singur să-și construiască o cameră, apoi alta, până când a realizat o gospodărie mare, un atelier, o sală de expoziție, un spațiu de depozitare dovedind a fi un excelent gospodar.

Ca un bun colecționar a început să cutreiere satele din jur adunând fel de fel de obiecte vechi (roți, sănii, drujbe, coveți, butoaie, stative, mașini de călcat, furci, potcoave și o mulțime de obiecte pe care la prima vedere nu realizezi ce sunt, dar sunt tare multe). Toate acestea vin adunate într-un spațiu-depozit.

În timpul iernii merge zilnic prin pădurile din zona Pipirigului sau de pe malul Ozanei pentru a aduna crengile cele mai ciudate, lemnele cele mai strâmbe și mai curioase, rădăcinile care-i ies în cale de parcă și ele și-ar dori o schimbare. Adună tot ce crede că-i poate fi de folos la un moment dat, știind că-n lunile reci lemnul are o rezistență crescută în timp. În fiecare dimineață merge voios spre hală fără să știe ce va realiza, iar ca un copil mare și sârguincios privește în jur, alege câteva piese apoi scânteia creației se aprinde și lemnele vin sucite, răsucite de zeci de ori poate până când este mulțumit de rezultat. Astfel iau naștere operele de artă unicat. În vasta sa colecție nu are două obiecte identice, toate au o poveste a lor, și poate că de asta sunt atât de speciale. Dacă ar fi să analizăm un obiect aleatoriu ne-am imagina tot felul de povești, pe care poate nici meșterul nu le cunoaște. Am văzut niște coveți transformate în rafturi, dar cine știe câte pâini au fost plămădite acolo, sau plăcinte, sau poate au legănat copiii sau cine știe… putem lăsa ca imaginația să se joace în liniște și să îmbrace povestea de care avem nevoie.

Datorită acestui om, o frântură din trecut prinde viață, și are posibilitatea de a dăinui în aceste timpuri moderne și tehnologice în care poveștile nu prea mai au loc. Dl. Ioniță știe să realizeze acest liant, ne bucură cu imaginația debordantă pe care o are și ne uimește prin iscusința de a îmbina o rădăcină, cu o roată de car, cu un ciot și opera prinde viață. A realizat chiar și o motocicletă folosindu-se de aceste încrengături. Ne mai povestește că uneori trece și de 100 de ori pe lângă o creangă, nu știe unde o va folosi, însă la un moment dat o luminiță pâlpâie și-n dată-i găsește locul.

Florin este un foarte bun observator, el privește lemnul altfel decât îl privim noi, înțelege acel limbaj nescris reușind să-l personifice dându-i o importanță aparte. Mesele, scrâncioabele, fântânile, scaunele, rafturile, băncile, alături de obiectele de decor, îi întregesc palmaresul. Clienții acum sunt numeroși, uneori vin cu idei, alteori cu câte o critică (mereu constructivă!) încât afacerea merge bine. Și-a realizat visul de a avea un muzeu propriu, unde are expuse fel de fel de creații pentru toți cei care-i vor trece pragul, de asemenea o sală rustică unde se pot oraganiza petreceri, cumetrii, banchete şi în curând şi nunţi. Nu ezitați să-i faceți o vizită!

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Și rădăcinile prind viață… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unul dintre aceste repere sacre ale folclorului nemțean este rapsodul popular Neculai Gavriliu de la Pipirig. Îl iubesc și îl stimez necondiționat, conștient fiind că este unul din puținii piloni pe care se sprijină scena originală a cântecului și a datinilor noastre zonale. Chiar dacă a ajuns la o vârstă respectabilă, artistul rămâne încă un creator și un interpret neîntrecut al poeziei și cântecului popular nemțean, dar și meșteșugar al prelucrării lemnului din zonă. Casa în care locuiește bădia Neculai este una din casele de oameni gospodari și poate reprezenta cu succes deplin zona etnografică a Pipirigului. Un dotat atelier de prelucrare a lemnului a ajutat meșteșugarul să dea viață trunchiurilor de arbori.

      Am marea onoare să fiu unul din prietenii și colaboratorii de încredere a marelui artist popular. O parte din c\ntecele valoroase ale dumnealui mi-au fost încredințate spre a fi înscrise în originala culegere de folclor literar-muzical „De la Piatra Neamț pe vale”, care a apărut de curând la Editura Hoffman. Bădia cântă printre altele, în creațiile lui, plaiurile natale din zona frumoasă a Pipirigului, codrul și natura, dragostea și dorul, jalea și b[trânețea, dragostea de mamă, grozăvia războiului…

Neculai Gavriliu a fost invitat de-a lungul timpului la evenimente publice, serbări câmpenești locale, la televiziuni locale și naționale, unde și-a prezentat cu succes, în modestia și naturalețea lui, ceea ce are el mai de preț, talentul neîntrecut, costumele și cântecele populare originale, dragostea de viață, de oameni și de plaiurile natale. Câteodată a f[cut aceste deplasări cu eforturi financiare şi fizice, fără să se plângă de acest lucru, cu mândria unui muntean unic, sfătos, trecut prin viață, de la care oricare dintre noi are ce învăța.

Știu sigur că ar fi tare bucuros să mai vină, din când în când, la sărbători locale, în mijlocul oamenilor, pe care-i iubește și cărora le cântă și le recită versuri populare cu drag. Știu sigur că s-ar bucura să fie înțeles şi apreciat după valoarea lui.

Tu eşti frate cu veșnicia, omule drag! Satul și pădurea verde, dar și cântecul popular, prietenul tău de o viață, cel care nu te-a trădat niciodată, îți dau puterea să răzbești prin viață. Să ne trăiești!

Ghiţă DANDU

Articolul PERSONALITATEA LUNII – Neculai Gavriliu, rapsodul popular din generaţia de aur a folclorului nemțean apare prima dată în Ecoul muntilor.