De data aceasta am fost însoțit de Vasilică și Romeo, doi mari iubitori ai drumețiilor montane.

Nefiind prima dată când am ales Măgura, am schimbat traseul, pornind din centrul comunei, pe versantul numit Măru. După o oră de urcat pe versantul acestuia, am ajuns pe obcina cervidelor. Sunt sigur c-au iernat acolo sus, deoarece toate mlădițele au fost roase până la rădăcină.

Am urmat culmile Grasului Mic și ale Grasului Mare de unde, se pot observa imagini spectaculoase dinspre sat și dinspre Masivul Ceahlău.

Vorba lungă ne-a apropiat rapid de poalele Măgurii, unde am părăsit orice drum, urcând doar pe mici poteci făcute de căprioare. Ultima parte a traseului a fost și cea mai grea (pantă mare, copaci căzuți, zăpadă, derapaje…).

Efortul a fost răsplătit când am intrat în vechea poiană a Sturdzoaiei, unde, în trecut, a fost chiar și o stână de cârlani (fără producție de lapte).

Ne-au întâmpinat brândușele, zăpada și-un soare primăvăratec care ne-au îmbiat la un popas pentru refacerea forțelor.

După pauza binemeritată am continuat urcarea spre vârful Măgurii (1537 m), de unde am putut admira în voie Muntele Grințieșul Mare, Budacu, Culmea Stânișoarei, Lacul Izvorul Muntelui, Ceahlăul, Cheile Bicazului, Higheșul, Pietrele Roșii, Călimanii, care se pierdeau în cețuri și vântul tăios care prevestea schimbarea vremii.

Pentru o eventuală întoarcere pe masiv le-am spus colegilor că sub vârful pe care tocmai am ajuns se află vestita peșteră de gheață, ursăria și alte grote înspre Bradu și Grasu. Pentru a ajunge și acolo trebuie aleasă o zi plină de vară și o deplasare dinspre fundul Bradului.

A trebuit să ne întoarcem, folosind o altă variantă dinspre Grințieșul Mare, mai spectaculoasă și mai puțin uzitată.

Trebuie precizat  că la urcare am avut nevoie de trei ore și ceva și tot atât și la întoarcere, căci am folosit “traseul nordic” (nu e nimic marcat în zonă, fiecare alegând cărarea și zona care-i place și-i este cunoscută).

Am iuțit pasul pentru că au apărut primii stropi de ploaie care, “ne-au condus” până în sat.

Sunt multe de spus și de văzut pe Măgură, unicul munte integral în arealul Grințieșului.

Mihai Panţiru

Articolul MĂGURA-N PRIMĂVARĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

          Ziua de 20 iulie a anului 2024, zi în care românii ortodocși sărbătoresc pe Sfântul Ilie Tesviteanul, aducător de ploi și făcător de minuni, două familii din comuna Grințieș, satul Bradu și-au propus ca în această zi să sfințească o cruce închinată eroilor care pe aceste culmi și-au pierdut viața, dar și stâna din această culme a Pietrelor Roșii.

            Domnul Costică Ceapă, împreună cu familia sa, și-au dorit să aducă un omagiu celor care și-au pierdut viața în timpul războiului, ridicând în inima munților o cruce metalică în vârful căreia steagul românesc colora văzduhul, unduindu-se pe ritmul vântului.

 Pentru a înțelege mai bine de ce a fost ales acest loc vom face o incursiune în trecut folosind un text scris de Daniel Dieaconu : „Ce s-a întâmplat şi cum fost pe aceste locuri la 1916-1918? Județul Neamț a cunoscut tot ceea ce înseamnã războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina. Cum zicea o poezie veche:

„Am trimis să vină rusu’

Şi-a venit numa’ răspunsu’ ”

Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 a fost 80 de morți. După dezastrul de la Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a făcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.”

            Slujba de sfințire a crucii a fost oficiată de către preotul paroh Celestin Ignat alături de câțiva enoriași aducând un pios omagiu celor care de ani au trecut în neființă, iar atmosfera creată făcea simțită prezența încărcăturii istorice pe care aceste meleaguri o poartă.

La câțiva pași de Crucea Eroilor, pornind pe o potecă străjuită de falnici brazi, ajungem la stâna din munte pe care familia Peter Cristian și Ionela alături de fiii lor o administrează. Cadrul natural în care ne aflăm este unul de poveste, în zare  Ceahlăul ne zâmbește cu piscurile lui argintii scăldate în razele soarelui, Măgura ne încântă cu brazii seculari, iar de jur împrejur culmile munților ne alină sufletul prin armonia cu care aceștia sunt încondeiați de Mama Natură.

Familia se ocupă de ani buni cu creșterea animalelor, este o pasiune mai mult decât o sursă de venit am putea spune. Anul acesta au un efectiv de 200 de oi, 16 vaci și un taur, dar și 10 câini. Viața în munte nu-i așa cum ne imaginăm, este o viață aspră, cu un program strict, unde fiecare știe exact ce are de făcut, iar produsele pe care aceștia le fac trebuie să menționăm că sunt excelente. Să încurajăm și să susținem fermierii locali cumpărându-le produsele, încă naturale!

În cursul anului trecut un eveniment neplăcut a apărut în această gospodărie, stâna din Pietrele Roșii a ars. Destoinici fiind și cu nădejde în Dumnezeu, au reconstruit stâna, iar în această zi au stabilit să o și sfințească. Preotul paroh Celestin Ignat a oficiat slujba, a sființit locul și animalele apoi a urmat un ospăț pe cinste: ca la stână. Bucatele au fost delicioase: miel în jântuit, balmoș, caș dulce, urdă, alivenci, chec, plăcinte, toate stropite cu vin, palincă, afinată și apă rece de izvor.

Păstoritul este o ocupație ancestrală să nu o lăsăm să moară!

Roxana Gabor Tănase

Articolul La Pietrele Roșii de Sfântul Ilie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-o sâmbătă caldă de primăvară-vară, de la sfârșitul lui martie am început ascensiunea cu amicul  Vasilică, elev la școala noastră.

Am urcat prin Piatra Mociului, urmând lunga obcină spre Pietrele Roșii. Acolo zăpada dispăruse complet, locul ei fiind luat de gingașele brândușe.

De acolo se poate admira Măgura, ca o adevărată cetate în peisajul montan al comunei. Dacă o priviți dinspre, sud sau vest, totul pare un abrupt, cu stânci prăpăstioase, cu mici locașuri de trecere spre vârf, presărate cu molizi de mică înălțime, datorită pantelor și a lipsei de apă din masivul stâncos.

După ce ne-am refăcut forțele cu o masă frugală și o mică porție de plajă la soarele arzător al amiezii, am tăiat, pe la mijloc, pădurea, îndreptându-ne spre  vârful Măgurii.

Cu mici peripeții (cu urcușuri și coborâșuri pe pante abrupte) am ajuns în partea nordică a muntelui, singura parte mai puțin stâncoasă ,cu drum de acces pentru tractoarele forestiere. Tot aici există și mici poiene (odinioară numite Poienile Sturdzoaiei) unde, cu zeci de ani în urmă exista o stână de cârlani a crescătorilor de animale din zonă. Încet, încet aceste poieni vor dispărea, devenind păduri.

După 10 minute, am ajuns la principalul punct de belvedere, un loc stâncos, fără vegetație de unde am admirat în voie, Ceahlăul, Hășmașul, Cheile Bicazului, Higheșul, Călimanii, Budacu, Muntele Grințieș (cel mai înalt din comună), Culmea Stânișoarei, Lacul Izvorul Muntelui și celelalte înălțimi de mai aproape.

Ne-am rotit privirile de mai multe ori, dar a trebuit să renunțăm, fiindcă apusul soarelui era aproape. Ne-am promis că o să revenim cu proxima ocazie. N-am ratat nici adevăratul vârf, împădurit total, cu o altitudine de 1537m, dinspre satul Bradu. Trebuie precizat ca este a doua altitudine a comunei.

Am amintit, pe la început, că în trei direcții este un teren tare accidentat, cu abrupturi, terase, locuri strâmte de trecere, folosite doar de cervide.

Tot aici sunt locuri numite “ursării”, lăcașurile neamurilor lui Arthur, locurile de hibernare ale acestora, locuri nevizitate, încă, fiind greu accesibile.

Există și o grotă de gheață, renumită în zonă, în care se accede cu o scară. N-am ajuns s-o văd. Timpul le va rezolva pe toate.

Fiind în criză de timp, am accelerat puțin și-am încurcat bâtcile. În loc să ne lăsăm spre dreapta, spre fundul Bradului, cărările ciutelor ne-au dus puțin spre stânga, ieșind tocmai în fundul Grasului.

Am ieșit la asfalt odată cu noaptea. Am apelat la un coleg din apropiere, care a înțeles situația și ne-a dus până pe Bradu, unde ne aștepta o altă mașină.

O revenire în zonă, când ziua lumină va fi mai lungă, va fi benefică pentru noi, bineînțeles, urmând alt traseu.

Urcările pe Măgura sunt multe și variate, dar niciuna nu este marcată. Pe curând!!

Mihai Panțiru

Articolul Pribeag prin România Măgura Grințieșului apare prima dată în Ecoul muntilor.

La baza muntelui, spre sud, a fost granița impusă de hortyști, între cele două provincii istorice, Transilvania și Moldova. Muntele este locul unde, în vremuri de restriște, s-au adăpostit muntenii noștri până după trecerea primejdiilor. Și n-au fost puține.

Tot aici, varietatea florei, face ca păstorii să producă unele din cele mai gustoase produse lactate din zonă. Stâna de aici este arhicunoscută dintotdeauna.

Ca orice iubitor de munte, în orice anotimp, urc până la Bâtca Cucoșului (1508 m) pentru a admira schimbările produse de clima montană.

Ca-n fiecare primăvară, brândușele, viorelele, zlacul sau liliacul sălbatic (tilitinul), îți încântă privirea, oriunde te-ai afla.

Cocoșul de munte cu amica sa găinușa sălbatică, căprioara, lupul, întregesc splendoarea peisajului. În ultima vizită am programat o întâlnire cu… moșul, dar a fost mai energic și a trecut cu maxim o oră înaintea mea. Se observă imaginile proaspete care duc spre fundul Prisecaniului (bazinul vestic adiacent muntelui). Data viitoare n-am să mai… întârzii.

De mult mă frământă de unde provine denumirea acestui munte… Pietrele Roșii. Alături… Pietrele Vinete. Stau și gândesc. Oare nu se ascunde ceva misterios în aceste denumiri?

Legendele sunt multe. Căutătorii de comori și de senzații tari și mai mulți.

Se spune că Vârful Gugu  din Godeanu ascunde cele mai prețioase comori ale lui Decebal. Toți le caută, după cum cad razele soarelui în zonă, umbre, pete imaginare, mișcări nervoase ale vârfului, cu dispariții frecvente.

Mai am răbdare, cât pot am să-l tot urc, poate câteva secunde de inspirație sau poziții ale razelor soarelui mă vor edifica asupra acestor denumiri (Roșii, Vinete) sau  cine știe ce alte… surprize.

Răbdare și speranță!

Mihai Panțiru

Articolul PRIBEAG PRIN ROMÂNIA: PRIMĂVARA-N PIETRELE ROȘII apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mărturiile arheolgice arată că această micro-depresiune intramontană a fost locuită încă din neolitic şi din epoca bronzului, perioada antică, a civilizaţiei daco-romane, după cum o certifică mai multe artefacte: topoare de piatră neolitice, inele de bronz, o lance de bronz sau monede romane.

Un hrisov din 1604 poate fi considerat documentul de atestare documentară a Tulgheşului, o primă menţiune a toponimului într-un act oficial de cancelarie. Nu o localitate, ci un hotar de moşie. Dar este un nume pe care l-au dat nişte oameni prezenţi pe aceste locuri, fie ei străjeri ai graniţei, venind din satele din Subcarpaţi, care aveau această datorie faţă de domnie sau faţă de mănăstiri. Căci, dacă la început domeniul a fost domnesc, a devenit treptat mănăstiresc, al Bistriţei şi Neamţului, cele mai vechi mănăstiri ale Moldovei, apoi al Secului, Bisericanilor, Pângăraţilor sau mai apoi a mănistirilor Hangu-Buhalniţa şi Pionul. Sau fie ei tăietori de lemne, plutaşi, ciobani ce-şi aveau aici târlele, haiduci sau sihaştri şi călugări. Evidenţiem faptul, consemnat de documente, că avem acest toponim cu mult înainte de venirea ungurilor în aceste locuri, graniţa veche fiind în zona Bilborului. La fel era şi pe Valea Bicazului, hotarele fiind dincolo de comuna actuală Bicaz Chei. Micro-depresiunea era mult mai uşor legată de satele astăzi din judeţul Neamţ (Grinţieş, Hangu, Largu), decât de Gheorgheni, unde totuşi, în vechime, erau mai mulţi armeni şi români decât secui şi unguri. Deci trebuie să-i căutăm provenienţa în limba veche românească, aşa cum a fost şi cazul oronimului Ceahlău. Apar toponimele Tulgheş, Pietrele Roşii, Hurduga, Teiul, Fruntea Bubei, Rătunda.

Un alt document prezintă toponimul Tulgheş, în varianta Tulghiş, un hrisov de cancelarie din 1629, care arată că episcopul de Huşi, Mitrofan, şi alţi ierarhi şi călugări adeveresc izvodul cu hotarele mănăstirii Hangul. Amintim toponimele: culmea Păltinişului, Tulghiş, Bistricioara, gura Barasăului, Poiana Corbului. Sunt toponime pe care le aflăm şi astăzi. În perioada următoare s-au mai emis documente în care apare toponimul Tulgheş de către Cancelaria Moldovei, sunt acte de hotărnicie, existând conflicte pentru moşii între mănăstiri şi laici, în regiune devenind mare proprietar familia Cantacuzino.

Localitatea a fost anexată de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi, la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg, primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Astfel, Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.

La 1778 era înmormântat la Tulgheş un preot slujitor al unei biserici din Tulgheş. Este menţionată o parohie unită la Tulgheş în 1800, iar la 1815 este construită biserica de lemn de la gura pârâului Marc, cu munca unor meşteri din Răpciuni, pe atunci comuna Hangu, peste hotar. Nu e de mirare că arhitectura seamănă cu cea a bisericilor din Răpciuni, Galu, Farcaşa sau Grinţieşu Mare. Pendulările peste graniță nu au putut fi oprite de nici o stăpânire, așa cum o arată documentele vremii, memorialistica, presa sau mărturiile de istorie orală.

Prof.drd. Carmen Țepeș

Articolul Tulgheșul : toponimie și istorie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Județul Neamț are un potențial turistic deosebit, oferind celui ce sosește aici minuni ale naturi, un patrimoniu cultural, material și imaterial, de excepție. Cuprinde între hotarele sale administrative Muntele Ceahlău, un tezaur de floră şi faună şi împreună cu văile din jurul său constituie o adevărată Meteoră, sau Parcul Natural Vânători, „ţinut al zimbrului” şi totodată al mănăstirilor. Sau Cheile Bicazului şi Hăşmaşul. Şi încă multe altele. Sunt multe trasee turistice arhicunoscute şi „bătute” de numeroşi turişti, câteodată îţi vine să crezi că străbaţi un bulevard, nu o cărare de munte. Şi e firesc să fie aşa. Dar sunt mulţi dintre cei care vor locuri mai puţin străbătute, mai puţin cunoscute. Şi, de ce nu, care să ofere frumuseţi ale naturii sau ale măiestriei omului sau vestigii ale unei istorii zbuciumate. Şi astfel, la Grinţieş, s-a născut ideea unui altfel de traseu turistic: al frontierelor de război (cele două războaie mondiale), o invitaţie la descoperirea frumuseţii sălbatice a munţilor Bistriţei (acolo unde nu au ajuns „drujbele” sau „tafurile”) sau a mărturiilor luptelor grele date în aceşti munţi. Am gândit un astfel de traseu în comuna Grinţieş, localitate parte a acestei frontiere de război şi în 1916-1918 şi în 1940-1944. Am primit pe dată susţinere din partea aparatului Primăriei Grinţieş şi apoi a Consiliului Local Grinţieş. Şi acţiunile au început. Direcţia de Administrare a Parcului Naţional Ceahlău, care protejează arii naturale şi din comuna Grinţieş, a propus un proiect mai larg, care să cuprindă şi locuri din comunele Ceahlău şi Bicazu Ardelean. Şi astfel am atras atenţia Direcţiei de Turism din cadrul Consiliului Judeţean Neamţ şi traseul va fi unul ce se va întinde de la Bicazu Ardelean până la Borca, peste munţi, pe unde au călcat cizme şi bocanci ruseşti, nemţeşti, ungureşti, austrieci sau româneşti. Şi unde războiul a curmat mii de vieţi omeneşti…

O necesară incursiune în istorie.

Ce s-a întâmplat şi cum fost pe aceste locuri la 1916-1918? Județul Neamț a cunoscut tot ceea ce înseamnă războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina. Cum zicea o poezie veche:

„Am trimis să vină rusu’

Şi-a venit numa’ răspunsu’ ”

Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 a fost 80 de morți. După dezastrul de la Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a făcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.

Prezenţa ruşilor din 1916 până în 1918 nu a fost una uşoară pentru locuitorii zonei, dar nici lor nu le-a fost uşor în munţii Bistriţei. Se văd şi astăzi „drumurile ruşilor”, numite încă aşa de săteni, tranşeele, se ştiu locurile de cimitire, „bisericile ruseşti” sau cazematele. După vechea „tradiţie” a ocupaţiilor ruseşti în ţările române, soldaţii furau, jefuiau, violau. Se mai întâmpla să nu fie nevoie de viol, să existe înţelegere. La nunţile de după război erau strigături la nunţi pentru cele ştiute că au „pactizat” cu ruşii:

„Uiuiu şi bine-mi placi

După sobă cu cazacii…” (sic!).

Sau „Uiuiu şi dobri-dobri

Cu cazaci-n dosu’ sobii”.

Prin sate au apărut câte unii porecliţi „rusu’”, „polonezu’” sau „poleacu’”. Mai bălăiori. Nu degeaba soldatul român întors de pe front, a exclamat:

„Dragii tatii copilaşi

Din trei cinci aţi mai rămas…”

În căutarea și pregătirea traseului

O primă acţiune a avut în frunte pe primăriţa şi secretara comunei Grinţieş (Ana Buştihan şi Oana Ciucanu) şi, împreună cu alţi iubitori de natură (Andrei Chelaru, ranger al Parcului Naţional Ceahlău; Luţu şi Roxana Gabor, liceenii Ovidiu Andrieş şi Alexandru Lupu, care ne-au sprijinit la filmările cu drona, Neculai Curcă şi Viorel Ghiorghiu), am pornit pe traseu. De la Gura Pintecului, unde fusese pichet grăniceresc, am urcat în versant, spre grotele unde s-au adăpostit sătenii în cel de-al doilea război mondial.

Am ajuns la Piatra Mociului, loc frumos de belvedere, cu stânci, grote şi un adăpost de tip stână turistică.

Pe „drumul ruşilor” sau pe lângă el ne-am îndreptat spre Pietrele Roşii, loc unde au fost puternice încleştări în ambele războaie. Aici au fost zdrobiţi de „katiuşe” mulţime mare de unguri. Astăzi aici se ţine stână şi în 2016, Cristian Tabără a fost oaspetele ei împreună cu TVR şi filmul de pe You Tube a strâns 700.000 de vizualizări. După un prânz ciobănesco-haiducesc, unii au pornit mai departe, alţii „oblu” devale, după puteri.

Pe obcină am pornit spre Preluca Ursului, trecând pe la Bâtca Cocoşului, un drum lung, dar de dificultate medie, prin păduri de molid. Gropile tranşeele, mai mari sau mai mici erau de o parte şi de alta. Pe vremuri în ele se mai pierdeau miei sau cârlani. La Preluca Ursului ne-a întâmpinat o grădină de brânduşe de munte, de îţi era greu să calci spre căbăniţa unui gospodar din Grinţieş aflată în mijloc. Privelişte superbă spre Stânişoara şi muntele Grinţieşului. Aici, turiştii noştri ar trebui să campeze după o primă zi. Sau la Pietrele Roşii, după puteri. Noi am pornit în vale, să ajungem la Pârâul Cozii şi apoi spre Poiana lui Vasile cel Mare, unde se ţine Festivalul Haiducilor.

Spre pietrele roșii

În duminica următoare, am luat un gospodar octogenar, Toader Buştihan, să ne însoţească şi, pentru a străbate împreună cu el întreg traseul, am apelat la maşina de teren a lui Pavel Amariei (cu tot cu şofer).

Am urcat pe islazul Ciumărcii, pe „drumul ruşilor”, la Pietrele Roşii, apoi am urcat pe jos până la „Pichetul unguresc”, unde printre ruinele zidurilor de piatră am aflat un obuz ruginit, o lingură şi o potcoavă de bou.

La Bâtca Cocoşului (loc de „bătaie” a cocoşului de munte) am deranjat un exemplar superb şi mai apoi bufniţă mare, care nu ne-au aşteptat să „armăm” aparatul foto. Ne-am îndreptat apoi la Preluca Ursului, la grădina lui nea Todirică şi la căsuţa lui din mijlocul codrului.

Ghidaţi de dânsul ne-am îndreptat spre locul numit „La Morminte”, ştiut ca cimitir al ruşilor, unde se ţine anual slujbă religioasă cu mai mulţi preoţi pentru sufletele celor morţi, români sau străini.

Am străbătut apoi obcina şi am urcat până pe vârful Muntelui Grinţieşului, 1.758 metri, loc cu o privelişte superbă asupra Ceahlăului sau Călimanilor, unde va fi a doua noapte de campare a turiştilor noştri.

Cerul era acolo parcă mult, mult mai aproape. Am coborât la stâna din munte, iar apoi pe obcini spre Dealul Frasinul, căci din nou venea seara, după o zi lungă.

Textul integral din Mesagerul de Neamț poate fi citit aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Un traseu turistic inedit sau despre oameni potriviți și pasionați apare prima dată în Ecoul muntilor.