După moartea lui Alexandru Ioan Cuza, doamna sa a hotărât să se mute la Piatra Neamț, orașul de sub munte plăcându-i cel mai mult. În 1895 a început construcția unei case, pe strada Ștefan cel Mare, numărul 39. Casa era discretă, având deschiderea spre aleea de acces.  Casa a fost finalizată în anul 1899, dar doamna Elena nu s-a bucurat prea mult de ea. În anul 1901, a fost nevoită să plece la Geneva la nepoata și fiica sa, Elena Lambrino. Atunci a donat casa fratelui său, Dimitrie-Gheorghe Rosetti. Peste câteva luni, acesta a vândut-o unui comerciant din Piatra Neamț, Vasile S. Caludi, casa fiind apoi lăsată moștenire de către acesta fiicei sale, Martha C. Vorel, soția farmacistului Constantin Vorel.

La Geneva, ”Doamna Unirii” stătea tot cu gândul la orașul Piatra Neamț, de care se legase definitiv. La insistența prietenei sale, Henrieta Bacalu, revine la Piatra Neamț și închiriază de la inginerul Bacalu o casă mică și modestă, tot pe strada Ștefan cel Mare, la numărul 55. Acolo a locuit între anii 1904 și 1909 cu servitoarea sa. Nicolae Iorga a vizitat-o cu ocazia zilei de 24 ianuarie 1909, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Unirea Principatelor, împreună cu o delegație a Ligii Culturale din Iași. În fața casei a găsit o mulțime de simpatizanți ai Unirii, care veniseră să-i aducă un omagiu celei care a fost Doamna țării. Nicolae Iorga a rămas surprins de modestia, să nu spunem sărăcia în care a ales să trăiască Elena Cuza:  ”…în acea odăiță neagră, în care se deslușea în fundul unui fotoliu, într-o săracă rochie de doliu veșnic, supt un cauc de călugăriță, acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă săpată fin în fildeș palid- în odaia aceea era o viață care știa, cetea, afla, care unea amintirea întreagă a trecutului cu conștiința desăvârșită a celor de astăzi, era o cugetare singură și cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil și ochii în care nu secase izvorul lacrimilor acelora care țin vii durerile cele mari, ascunse de lume, pe care ele n-o privesc.”

Nu o mai interesa cum arată, cum se îmbracă, toți banii fiind investiți în acte de caritate. A ajutat nevoiași din Piatra Neamț cu cele necesare traiului, a oferit bani și premii copiilor studioși sau celor suferinzi, a dotat spitalul de atunci cu instrumentar chirurgical. Ca să se descurce, și-a vândut chiar și cavoul de la Mănăstirea Bistrița. A fost înmormântată la Solești, Vaslui, locul copilăriei sale. Centrul Școlar de Plasament Piatra Neamț poartă numele ”Elena Doamna”, la fel și Școala gimnazială din Bd. Decebal, se numește ”Elena Cuza”, în semn de aducere aminte a trecerii ”Doamnei Unirii ” prin acest oraș.

Iolanda Lupescu

Articolul Principesa Elena Cuza și casele din Piatra Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ioan Drăgan, prin cartea „Dușmanul nostru, copilul”, a provocat reacții la nivel național și internațional, cu privire la modul în care era formată, sau ar fi trebuit să fie, noua gândire pedagogică a epocii. Cartea apărea la Editura „Lumina”, în Piatra-Neamț, în anul 1929.

În calitatea sa de profesor la școala de aplicație a Școlii Normale de Băieți din Piatra -Neamț, profesorul Drăgan își forma discipolii într-o nouă paradigmă educațională, pe care o aprofundase la Viena. În concepția sa, în copil erau active forțe spontane, care încercau să se manifeste liber. Inevitabil, adulții cereau supunere și ascultare, dar copiii cereau libertate. Aceste forme ale adversității dintre adulți și copii nu erau lipsite de gravitate, încătușarea libertății copilului de către părinți era un fapt indiscutabil, întărit prin legi și practica moralei religioase.

Câțiva vizionari precum Jean Jacques Rousseau, Tolstoi, Ellen Key, Elslander, au încercat să-i atenționeze pe adulți despre recunoașterea faptului că era un abuz de putere, împotriva firii, să inventeze alte și alte forme de încătușare a copilului. Tema conflictului dintre generații a fost exploatată în diferite feluri în literatură, unul dintre cele mai renumite romane ale lui Turgheniev, „Părinți și copii” a zugrăvit această stare. Prăpastia dintre cele două „tabere” putea lua proporții inexplicabile sau putea genera inevitabile ciocniri. Conform gândirii pedagogului Ioan Drăgan, în mintea copiilor se nășteau pe de o parte sentimente de deziluzie și mânie, și, pe de altă parte, înfruntare, nepăsare sau descătușare. Cele două generații nu se apreciau și, ceea ce era mai grav, nu se mai iubeau. Ceea ce iubeau și apreciau părinții, valorile lor, nu mai reprezenta nimic pentru tineri, aceștia calificându-le drept învechite răsuflate și de neînțeles.

Profesorul Drăgan consemna că, organizarea societală consacra sclavia copilului, prin forme legale, prin așezăminte de educație, care accentuau această sclavie, cel puțin în felul în care funcționa învățământul. În complexitatea vieții sociale, progresele științei și descoperirile de tot felul, care au  revoluționat condiția muncii și a producției, nu permiteau evitarea instrucției și impulsionau ridicarea nivelului maselor, pentru a le pune în „stare de participare activă” la formele de viață modernă. Acesta era motivul datorită căruia s-a adoptat, pretutindeni, obligativitatea școlară. Obligativitatea școlară era asemănată de Ioan Drăgan, în privința utilității, cu obligația militară.

Pedagogul era de părere că rezultatele școlii se răsfrângeau asupra întregii societăți, cel puțin tot atât cât și cele ale cazărmii. În privința aceasta, societatea acorda mai multă atenție elementelor ce îi primejduiesc într-un fel existența, cum ar fi vagabonzii și criminalii, decât celor ce i-ar aduce foloase reale. Profesorul reacționa împotriva propagandei cu privire la ideea de a se înființa noi școli de îndreptare pentru copii cu rele porniri: „să mai înființăm școli speciale pentru derbedei, când școlile primare pentru cei normali se darapănă și îngheți în ele, când analfabetismul oferă îngrozitorul procent de 98%, ne mai arde nouă să clădim palate pentru lepădăturile vagaboande, când aceștia au ocne și beciul de poliție, bancă și penitenciare ca la Mislea?”.

Astăzi, discursul său ar părea discriminatoriu, însă în epocă elevii de la sate mergeau la școală, iarna, în bluză de doc și cu picioarele goale, în papuci de cârpă, dar cu speranța că învățătura le va ajuta să aibă un rost în viață. Motivația intrinsecă venea și din sărăcie, neputință, disperare. Normaliștii, după eforturi îndelungate, deveneau dascăli apreciați.

Imaginea pe care ne-o oferă profesorul de pedagogie Ioan Drăgan despre școala din anii ’30 este una care poate rivaliza cu o secvență de film didactic, în care se expun exemple de cum nu ar trebui să fie învățământul. El prezenta situația ca pe un adevărat spectacol, în care erau prinși, cu toții – copii, învățători, părinți: „O persoană adultă deoparte și o ceată de copii în fața lui, dacă ai ochiul deprins, rar descoperi semne de prietenie între adulți și copii. De obicei, învățătorul este despărțit de elevi prin catedră, iar copiii sunt izolați cu ajutorul unui instrument de caznă, care este banca. O vargă curățită sau o riglă te încredințează, că dacă vreun copil se apropie de catedră, nu-l duce vreun dor de a fi mângâiat. De întinde mâna, nu e să ceară, ci să primească porția de lovituri în palmă. Acest sistem te face să te gândești cu jale la paragrafele despre recompense și pedepse, care dorm somnul letargic prin manualele de pedagogie. O bucată de cretă izbește în tablă neagră, de sar așchii dintr-însa și vocea adultului domină o clasă mută de copii, în ochii cărora licărește flacăra celui mai frecvent dintre sentimentele umane, frica de Domnul”.

(Va urma)

Prof.dr. Elena PREDA

Articolul Pedagogia interbelică în viziunea profesorului Ioan Drăgan (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

În 1835 s-a mutat la Iași, unde a lucrat la Epitropia școlilor și câțiva ani mai târziu s-a stabilit la Piatra Neamț, ocupând diferite funcții în magistratură. În aceeași perioadă a devenit membru în Divanul obștesc. În 1842 a apărut primul său volum de fabule, care s-a bucurat la acea dată de un real succes. În anul 1855, Alecu Donici a fost numit împreună cu Costache Negruzzi și Gheorghe Asachi în comitetul de conducere al Teatrului Național din Iași, implicându-se în organizarea vieții teatrale. În această perioadă a pregătit o ediție completă a operelor sale, care avea să apară postum. Pe lângă fabule, el a scris și piese de teatru și proză. S-a dovedit a fi un bun traducător din Antioh Cantemir, Lermontov,  Pușkin, Krîlov. Întâlnirea cu Pușkin care era în exil în Basarabia a fost  imboldul  pentru Alecu Donici de a traduce și a scrie  în românește. A petrecut 12 ani într-un regiment unde se vorbea doar limba rusă, și chiar Donici recunoștea că se îndepărtase de limba română.

Alecu Donici a fost unul din cei mai îndrăgiți fabuliști români. Formația rock ”Semnal  M” a pus pe muzică fabula sa arhicunoscută ”Racul ,broasca și o știucă”. Alte fabule pe care cei din generația mea le-au citit în copilărie sunt: ”Greierele și furnica”, ”Lupul și cucul”, ”Gâștele”, ”Lupul și motanul”.

Recitind fabulele lui Alecu Donici, le găsesc de actualitate. Câteva versuri din fabula ”Bondarul mizantrop” sunt triste, făcând referire la imuabilitatea vieții, la pierderea candorii: ”Și zicea el: ”Zău, nu-i șagă / Se tot schimbă lumea-ntreagă /Când gândesc la vremi trecute/ Când tot vesel eu umblam / Cu albine mult plăcute / Prin văzduh mă legănam / Și-n petreceri amoroase/ Într-un dulce bâzâit/ Zi și noapte răcoroasă/ Petreceam necontenit/ Dar, vai mie, zău nu-i șagă/ Se tot schimbă lumea-ntreagă.”

Deși a petrecut mulți ani din viață în orașul Piatra Neamț, nu am aflat că ar exista o casă memorială sau o stradă cu numele Alecu Donici. În schimb, în Republica Moldova casa boierească a familiei Donici este muzeu, după ce ani de zile a funcționat în ea o școală. George Călinescu l-a considerat pe Alecu Donici un poet minor, ceea ce nu ne-a împiedicat pe noi, cititorii lui, să-l prețuim.

Bibliografie: Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a 2-a, București, 1982.

Iolanda Lupescu

Articolul Fabulistul Alecu Donici (19 ianuarie 1806 Orhei – 21 ianuarie 1865 Piatra-Neamț) apare prima dată în Ecoul muntilor.

La un congres în 2017

Daniel Botez s-a născut în Bicaz, la data de 31 martie 1963, unde a copilărit şi a urmat şcoala primară și gimnazială la Bicaz.

A început Liceul „Aurel Vlaicu” din București, dar absolvă studiile liceale în 1981 la Liceul de Construcții din Piatra Neamț.

La o conferință la Chișinău

În perioada 1984-1988, a urmat cursurile Facultăţii de Științe Economice de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași şi a urmat, firesc, o carieră de economist: la Avicola Piatra Neamț, într-o perioadă de profunde prefaceri – 1988 – 1991, apoi între 1991 – 1996 este comisar la Garda Financiară – secția Neamț. În perioada 1996 – 2003 a deţinut funcţia de secretar la Filiala Neamț, Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România. S-a simţit atras de o carieră univesitară, în domeniul de expertiză, şi în 2001 devine lector la Facultatea de Științe Economice, Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău şi apoi conferențiar universitar al aceleaşi universităţi. Este titularul unor cursuri cu nume ce unora pot părea înspăimântătoare: „Audit financiar integrat”, „Standarde de audit şi asigurare”, „Doctrină şi deontologie profesională”, „Audit şi control intern”, „Expertiză şi practici contabile”.

Primind Premiul de Excelență al Revistei AUDIT FINANCIAR

A primit titlul de Doctor în domeniul Contabilitate din 2005, iar la data de 24 mai 2024 şi-a susținut teza de abilitare în domeniul „Contabilitate”. Un cursus honorum deosebit, cu recunoaştere în ţară şi străinătate. Menţionăm stagiile de predare ERASMUS de la University of Applied Sciences, Emden, Germania, 2009, 2010, 2011, 2013, 2015, 2017, 2024; Universita degli Studi di Parma, Italia, 2011, 2012, 2013, 2014, 2015, 2016, 2017, 2018, 2019, 2022, 2024; University AinShams Cairo, Egipt, 2017; Academia de Studii Economice a Moldovei, 2020, 2022.

Este Expert contabil din 1996, Auditor financiar din 2001, Consultant fiscal din 2008, Membru în Consiliul Superior C.E.C.C.A.R. 2000 – 2004, Membru în Consiliul Camerei Auditorilor Financiari din România 2011 – 2017, Expert ARACIS, Membru în Comisia permanentă Științe Economice II 2019 – 2023.

La susținerea tezei de abilitare

Este autorul a 31 cărți și capitole în cărți, autor și co-autor al 48 de articole publicate în reviste indexate național și internațional, 9 articole publicate în volumele unor conferințe, 5 articole publicate în reviste neindexate. Menţionăm lucrarea „Tradiţii, actualităţi şi perspective ale profesiunii contabile din România”, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005 şi în colaborare cu Cristina, Pravăţ: „Contabilitatea persoanelor juridice fără scop patrimonial”, Editura Edu Soft, Bacău, 2008. Dincolo de toate (funcţii, titluri, lucrări publicate, distincţii, premii), domnul profesor Daniel Botez este un om modest, aşa cum sunt toţi cei cu valoare şi conştienţi de propria valoare.

La un Erasmus în Germania

Este pasionat de călătorii, drumeții, este un cititor asiduu de istorie şi un împătimit cinefil. Onoraţi să ne fiţi alături, domnule profesor!

Daniel DIEACONU

Articolul Fii de seamă ai munţilor Neamţului – profesorul Daniel Botez apare prima dată în Ecoul muntilor.

Totuși, primul mare eveniment al sezonului era Revelionul, când se organizau petreceri în mai multe locații din oraș, cele mai cunoscute fiind cele de la Continental, Regal sau Cercul Militar, unde petrecerea se termina a doua zi cu ciorba de potroace. De asemenea, lumea bună se aduna și în case particulare, precum cea a lui Mișu Bach, unde se mânca, se dansa și se desfășurau jocuri de societate. O astfel de petrecere organizată într-o casă particulară era o onoare deosebită pentru gazdă, însă și cheltuielile erau exorbitante, făcându-se din timp comandă de zeci de sticle de șampanie, icre negre și diverse alimente exclusiviste (Unde s-a petrecut de revelion, în „Reformatorul”, 1 ianuarie 1937, Anul XX, nr. 951).

Ulterior, în următoarele trei luni se organizau serate dansante, baluri mascate și diverse evenimente filantropice la Cercul Militar, Continental, Regal, Teatrul Roxy etc. Sosirea participanților se făcea începând cu ora 22, când își făceau apariția mașinile, trăsurile și cupeele cu „doamne în toalete de seară cu o eleganță desăvârșită, iar domnii în smokinguri impecabile, care rivalizau cu frumoasele uniforme ale ofițerilor, în timp ce unii făceau notă discordantă prin  costumele naționale” (Serată dansantă, în, „Reformatorul”, 17 februarie 1930, Anul X, nr. 596..

În cazul balurilor mascate, majoritatea cu scop filantropic, interioarele locațiilor erau decorate cu ghirlande, draperii tricolore, jocuri de lumini, lampioane chinezești, canapele etc. Odată intrați în această nouă dimensiune propusă de organizatori, participanții, cu diverse accesorii vestimentare menite să acopere identitatea, intrau în vorbă cu ceilalți invitați, dansau sau serveau o băutură la barul amenajat în interior. La unul dintre aceste baluri mascate, într-una din încăperile retrase ale Cercului Militar a fost amenajată o „tavernă”, unde se puteau retrage cei vlăguiți de dans și cei care doreau să bea un pahar de vin departe de privirile indiscrete (Sport, în „Avântul”, 5 martie 1939, Anul XI, nr. 160, p. 4.). Apoi, reveneau la petrecerea din sala cea mai mare, care continua până în zorii zilei.

Un caracter aparte îl aveau balurile tematice, cum a fost cel organizat  pe 24 februarie 1934 de către societatea de vânătoare „Căprioara”, la care au participat invitați din Neamț, Roman, Iași și Bacău. Cu prilejul acestui eveniment, sala Cercului Militar a căpătat un aspect rustic vânătoresc, cu unelte și panoplii vânătorești, fiind de nerecunoscut pentru cei care o mai frecventaseră. Invitații s-au servit cu bucate vânătorești și alte delicatese culinare din bufete bogate de mâncare, iar vinul și șampania au fost la discreție. După toasturile ținute de unii invitați, Ernest Kirculescu, gazda evenimentului, a dat startul sesiunii de cotillion (dans de societate pe perechi), sub acordurile celor două orchestre de jazz angajate pentru eveniment (Balul Căprioara, în „Avântul”, 10 martie 1934, Anul V, nr. 126.).

Aceste evenimente, dedicate în special elitei societății pietrene din perioada interbelică, constituiau o modalitate de petrecere a timpului liber în sezonul rece, când activitățile cotidiene erau limitate de vreme, iar interacțiunile sociale erau favorizate de astfel de petreceri.

Mihai-Andrei NICA

Articolul Baluri, serate și petreceri în Piatra-Neamț în perioada interbelică apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Minunata așezare și alcătuirea pământului care este ținutul Neamț – pe coastele munților al căror stăpân și domn îi Ceahlăul, și pe văile apelor ce vin cristaline de se aruncă în valurile Bistriței cea limpede și repede – a fost, desigur, recunoscută în bogăție, în fertilitate și în frumușețe, încă din cele mai vechi timpuri, fiind căutată, râvnită și apărată de cei mai îndepărtați strămoși ai acestor binecuvântate locuri.

Numai așa se explică de ce se găsesc, în pământul acestui fericit județ, urme de vieață omenească de acum patru–cinci mii de ani, urme pe care, în zilele noastre, le dezgroapă cu pricepere profesorul Radu Vulpe și cu pioasă hărnicie părintele C. Matasă din Piatra, și le așează într’un frumos și interesant muzeu regional de arheologie, despre care s’a dus vestea și peste ocean, în America.

Numai așa ne lămurim de ce s’au țesut legende în legătură cu vieața și întâmplările vitejilor Daci – tocmai pe vârful Ceahlăului; de ce întemeierea Moldovei a găsit aici, pe valea Bistriței și în munții Neamțului, o vieață veche și organizată – după cum înțelegem dintr’un document dela Alexandru cel Bun, din anul 1428, prin care Domnul miluește mănăstirea Bistrița cu 52 de biserici și sate – dintre care vreo 30 numai din ținutul Neamțului; și aceasta, nu mult după o jumătate de veac dela întemeierea Moldovei!… Numai așa înțelegem de ce voevozii cei mari ai țării și-au zidit aici cetăți, curți și mănăstiri, care fac azi, din acest ținut al Neamțului, un adevărat muzeu natural, o grădină cu urme sfinte și pentru istoria și pentru cultura și pentru credința neamului nostru românesc.

Să le pomenim pe scurt, cu evlavie:

Mănăstirea Neamț, ctitorie începută de Voievodul Petru Mușat (1373-1390) sau poate mai dinainte, de alții – o cetate a mănăstirilor moldovene – matca în jurul căruia stau roiul sumedenie de biserici, schituri și mănăstiri, Ierusalimul ortodoxismului nostru, care ne-a dat epoca de aur a culturii și artei religioase, ieșită din școala neîntrecuților alcătuitori de cărți sfinte ă strălucind de frumoase miniaturi, sau a vremurilor de mare faimă a harnicilor stareți Pahomie și Paisie.

De sute de ani, Românii de pretutindeni au venit aici, în lăcașul căruia i-a dat strălucire arhitectonică însuși Ștefan cel Mare, să se închine smeriți dragostei de lege și de neam și să spere în vremuri mai bune, care n’au pregetat să vină, întru preamărirea pământului și poporului nostru.

Bistrița, zidită de Alexandru cel Bun, pe urmele unei mai vechi așezări monahicești, întregită de Petru Rareș și reînnoită apoi de Alexandru Lăpușneanu, stă ascunsă lângă largul Pietrii. După 500 ani, așezământul în care s’a început pomelnicul Domnilor la 1407, a cunoscut stălucita pomenire a Voievodului ctitor, îngropat acolo – pomenirea făcută cu evlavie de gloriosul nostru Rege Carol II.

Secul lui Nestor Ureche, boier amarnic din țara de sus, și a prea frumoasei lui soții Mitrofana, care a lucrat cu mâinile ei, în fir de aur, minunea de aier sfânt pentru altar. Mănăstirea, zidită la 1602, zice-se pe urmele schitului lui Zosima, stă și azi ca o cetate, apărând un scump tezaur de artă ce întrece pe acela dela Neamț.

Războienii lui Ștefan cel Mare, zidită după lupta dela Valea Albă, când s’a întunecat cerul de săgețile oștilor și s’a înălbit valea de oasele păgânilor – luptă care n’a fost o înfrângere a Voievodului ci, dimpotrivă, o întărire a lui, în războiul cu dușmanii Moldovei și a creștinătății.

Agapia din Deal a lui Petru Șchiopul și Agapia din Vale a lui Gavril Hatmanul și a soției sale Liliana, cu vestitele picturi ale marelui artist Grigorescu, lăcaș unde glasurile de cristal ale maicilor înalță rugi și imnuri către Cel de Sus, iar mâinile lor curate aleg izvoade și covoare scumpe, ca și maicile de la Varatecul vecin, unde atâtea vieți smerite se închină Cerului și artei.

Bisericanii lui Ștefăniță Vodă (1512), unde azi se luptă din greu vieața cu moartea, în spitalele de tuberculoși, organizate acolo în vechile chili

i ale călugărilor, în care mai înainte a fost și închisoare de hoți, spre necinstirea unui trecut de mare faimă cărturărească ce-au fost Bisericanii.

Pângărații lui Alexandru Lăpușneanu (1560), o adevărată cetate de ziduri, cu o biserică dublă, suprapusă, unde un bun gospodar ar putea face un adevărat raiu, în atâtea încăperi câte au fost și câte s’au mai ridicat în timpul cât – și aici – a fost înainte de războiu un penitenciar.

Apoi atâtea alte mănăstiri mai mici și mai uitate: Tazlăul, Pionul, Buhalnița, Durău, Tarcăul, Almașul, Horaița, Sihla, fără a mai pomeni de atâtea biserici vechi din sat, dintre care unele sunt de sute de ani, și fără a mai aminti de minunata biserică Sf. Ioan din Piatra, zidită de Ștefan cel Mare la 1498. Iar acestui întreg șir de ctitorii voievodale i se va mai adăuga în curând o mănăstire nouă, într’o poiană minunată, la malul Bistriței – mănăstirea Regina Maria, întru amintirea vremurilor grele când Suverana și-a găsit aici adăpost și mângâiere din partea întregului norod.

Cu alte cuvinte, alături de minunățiile naturii, neîntrecute pe tot întinsul Moldovei, alături de bogățiile naturale, i s’au adăugat ținutului aceste fermecătoare lăcașuri, ce par niște oaze strălucitoare de bogăție artistică, de cultură luminoasă și de credință sfântă, în mijlocul unei mări împetrită în dealuri și munți înveșmântați în haina unui codru pururea verde – nepătruns decât de izvoarele și sălbătăciunile locurilor”.

A selectat Daniel DIEACONU

Articolul Fragment dintr-o scriere veche: „Monumente ale naturii și monumente istorice în județul Neamț” de Constantin Turcu apare prima dată în Ecoul muntilor.