După prăbușirea regimului comunist, în anul 1990, a apărut ediția caietelor lui Eminescu, păstrată de Petru Creția la sertar, din cauza  cenzurii. Editarea caietelor eminesciene a fost o trudă extrem de periculoasă. Creția a lucrat cu cele mai sensibile texte: publicistica politică și scrierile filosofice. Pentru regimul comunist ,aceste texte erau incomode pentru că Eminescu apăra românismul, denunța imperialismul rusesc și plângea soarta Basarabiei. Comisiile de cenzură i-au cerut lui Petru Creția să șteargă referirile la Rusia, adică să măcelărească scrierile și așa greu de descifrat, chiar și cu lupa.  Petru Creția a trăit coșmarul stresului fără ieșire, dar ca un intelectual care a apărat istoria, a blocat publicarea operei eminesciene integrale. Soția sa, la rândul său profesor universitar și traducător, spunea că munca febrilă pe manuscrise greu de descifrat, cu litere foarte mici aproape șterse de timp, cu adnotări, variante multiple  și ștersături, cu nopți nedormite,  i-a măcinat sănătatea, l-a adus în pragul orbirii, dar nu s-a plâns și nu a negociat niciodată cu cenzura. Și ,peste toate , după ani de predat la Universitate, a fost silit să plece de la catedră. Era neînduplecat , iar studenții nu voiau un profesor atât de intransigent.  A preferat să sufere în tăcere și să accepte marginalizarea. Un erudit desăvârșit, o minte sclipitoare, genială, o putere de muncă pe care numai la Ioan Petru Culianu am mai întâlnit-o, a devenit un model de demnitate și de moralitate pentru cei tineri. Nimic ideologic nu i-a murdărit conștiința. A fost nesupus pentru regimul comunist prin tăcerile și prin suferința sa, pentru că nu a acceptat să omagieze, să aplaude și să publice texte abjecte, ca să fie acceptat în societate. Printre cei care s-au bucurat și au sperat pentru binele României, după lovitura de stat din 1990, s-a numărat și Petru Creția. A murit în anul 1997 și a  văzut că speranța lui a fost în van. Dar a lăsat un testament spiritual – cultural de mare valoare, un model  de demnitate, de devotament și de sacrificiu pentru identitatea noastră națională, de care posteritatea, poate, va ține cont. Noica era convins că Petru Creția a fost ”Întâiul om de cultură al țării”, iar Liiceanu spunea că ”ne domina pe toți prin știința de carte”.

Bibliografie: Agenția de presă RADOR,14 aprilie  2022.

Iolanda Lupescu

Articolul Cărturarul și cercetătorul Petru Creția, o valoare a demnității umane – (21 ianuarie 1927, Cluj-Napoca – 15 aprilie 1997, București) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cu siguranță, poezia nu este pe primul loc în rândul cititorilor. Este considerată și un gen desuet. O spun din experiența mea de bibliotecar.Ca să determini lumea să citească poezie, trebuie să-i ieși în întâmpinare, să vorbeșt, să citești, să reciți. Să fii actor și să stârnești emoție. Să  faci auditoriul să guste fragilitatea momentului. Pentru că în fragilitate stă puterea discursului poetic. Poezia, până la urmă, este un meșteșug. Meșteșugul visului și al lucidității. Un meșteșug care poate schimba lumea. Poezia este o căutare. O permanentă descoperire a sinelui, pentru poet și pentru cititor. O eliberare a tot ce este magic în gândire.În vremurile vechi oamenii povesteau despre sentimente. Să ne oprim asupra traducerii lui Petru Creția din „Cântarea Cântărilor”, făcută integral în versuri, spre deosebire de cea a „Bibliei” în proză:

„Mi-e dor să mă sărute cu sărutarea gurii lui

Mai gustoasă decât vinul este dragostea

Numele tău se desface ca un parfum

Gingașă este mireasma mirosului tău

De aceea te iubesc fecioarele atât de mult

Ia-mă cu tine și du-mă fără zăbavă

Regele m-a luat în cămările sale

Însă tu să-mi fii desfătare, tu bucurie

Mai de preț decît vinul are să-mi fie dragostea ta

Pe drept ești, iubite iubit”.

Fascinant acest text biblic, atât de sincer și atât de actual.Un text creat de o făptură care s-a simțit liberă atunci când l-a scris.

O poezie a lui Costache Conachi (1778-1849) a făcut în secolul al XVIII-lea o individualitate din autorul ei:

„Pentru ce îți ungi femeie fața cu atâta ghileală

Și îți muruiești obrazul cu băcan și cu văpsală

Și de ce-ț încingi grumazul cu petre strălucitoare

Și îți umezești zulufii cu ape mirositoare?

Mai bine-i purta de grijă să câștigi acele daruri

Cu care să faci podoabă la a sufletului haruri

Dacă vrei să te iubească bărbatul tău cu credință

Și de voiești înțălepții să-ți caute umilință

Uită-te de vezi pe mere ce roșală strălucește

Și trandafirii pe carenici zugrav nu-nchipuiește

Firea s-au silit a face acea vie zugrăveală

Și-a lor dulce frumușață vesălește, iar nu-nșală

Lasă dar fățărnicia ș-a obrazului schimbare

Căci frumusață firească robește pre om mai tare”.

(„100 din cele mai frumoase poeme de dragoste ale românilor”. alese de Petru Romoșan, București, Compania 2003).

Pentru cititorul de azi, Costachi Conachi este puțin atractiv, naiv. Ușor moralizatoare poezia, pudică în a-și expima iubirea. Dar scrisă într-un grai românesc corect pentru acea vreme.

Poezia de azi crează imagini. Face cu efort față într-un context multicultural.

„Amintirea paradisului” de Cezar Ivănescu (vol. „Rod IV”, Cartea Românească, 1977) rămâne una din nemuritoarele poezii de dragoste din lirica românească. Mereu am avut senzația că versurile acestea tulburătoare sunt o mediere între noi și Dumnezeu.

„Când eram mai tânăr și la trup curat

Într-o noapte floarea mea eu te-am visat

Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat

Cănd eram mai tânăr și la trup curat

Nu știam că ești femeie, eu bărbat

Lângă tine cu sfială m-am culcat…”

Periplul prin poezia lumii poate dura la nesfârșit. Nu vreau să conving pe nimeni să iubească poezia, pentru că s-ar putea să fim copleșiți de atâta frumusețe, să n-o mai putem duce. Empatie și vizionarism găsim și în versetul biblic din „Regi”: „Hrăniți-l cu pâinea și cu apa întristării” și într-un vers din secolul al XX-lea: „Mâinile tale au culoarea merelor ce cad” de Ghiorghios Seferis. Nu există reguli de scriere. Nu suflu un cuvânt despre numeroasele concursuri de poezie, unde anonimi premiaza anonimi, despre promovarea subculturii, despre poezia proastă și poeții fără talent. Poezia adevărată, cel mult, te poate răvăși. Un cuvânt care spune totul despre poezie? Unul singur: nemurire.

Iolanda LUPESCU

Articolul De „Ziua mondială a poeziei”. Un punct de vedere subiectiv apare prima dată în Ecoul muntilor.