Pe zi ce trece-şi pierde calitatea,

În lumea plină de figuri bizare

Tot mai arar găseşti normalitatea.

În minte-mi suliţă de gând străbate

Că omenirea parcă-i un spital,

Saloane uriaşe pline toate

De-alcoolizaţi şi-alienaţi mintal.

Halate albe fluturând bizar

Printre nebuni se-mpleticesc formal

De la director până la portar,

Şi nici un doctor nu pare normal.

Oriunde ai căta cu-nfrigurare,

Vezi inşi ce se căznesc să sară calul,

S-arunce-n baltă piatra, fiecare,

Să-mpiedice mereu din drum normalul.

Prea des, aiurea şi nedemn se moare,

Îndepărtat şi rece este malul,

Şi doctorii se duc la vrăjitoare,

Şi prea în vogă e paranormalul!

Vom pune la finalul de mileniu,

Pe searbede şi negre frontispicii

De şcoli, căzărmi, familii, un deceniu

Firme de-aziluri, temniţi şi ospicii?

La cântu-mi de iubire orbi şi surzi,

Duşmanii mă-nconjor în mod fatal…

– Tu, cel hain cu ochi piezişi şi cruzi,

De mă urăşti,… urăşte-mă normal!

Şi nu mai fi bolnav fundamental,

Cu patimă şi aberant discurs,

În pândă oarbă de hăitaş total

Ca un Javert al secolului scurs!

În plin acord cu carnea şi cerescul,

Dacă-n iubire-ţi faci un ideal,

Te sfătuiesc să-i regăseşti firescul

Şi ad-o mai aproape de normal!

Sclav muzelor erotice, zălude,

Hedonic uneori conceptual,

Îi strig iubitei lacome şi nude:

– Dacă ţi-s drag, iubeşte-mă normal!

În acest timp şi-n existenţa care

Pe zi ce trece-şi pierde calitatea,

În lumea plină de figuri bizare

Eu cel mai mult iubesc… normalitatea…

Petru Burlacu, 26.10.2025

Articolul POESIS: Zodia Balanţei apare prima dată în Ecoul muntilor.

„50”(60,70)

Clocotind, durerile răzbat prin noi,

De lacrime ochii ne sunt tot mai seci,

E vremea, prieteni, să ducem război

Cu zbuciumul anilor noştri-cincizeci…

Deja toţi bunicii ne sunt în pământ,

Părinţi-poate unul sau chiar amândoi,

Iar teama că toate-s vânare de vânt

Ne sperie gândul trăgându-l `napoi.

Parcă ieri călăream pe-un băţ năzdrăvan,

În tropot desculţ, cu toţi spinii-n duel,

Acum nemilosul şi crâncenul an

Oştirea-mi de ţânci prăpădeşte-n măcel.

Sărmani eroi din dealul meu cel verde,

Cu inimi viteze şi suflet rebel,

Ne batem dar iarăşi, deşi ştim c-om pierde

În ultimul, tristul, fatalul duel…

Voi compagnoni de tinereţi rebele,

Din bănci de gimnaziu, liceu, institut,

Tristeţile voastre… tristeţile mele…!

Durerile voastre… mai mult m-au durut…!

Iubiri, bucurii, deznădejdi şi dureri,

– Şi nu este încă paharul umplut –

Se pierd de o vreme în grele tăceri,

Chiar visul, de-o vreme, se-ntoarce-n trecut…

Din trupuri muncite în aspre corvezi,

Din brazdele feţei şi cute pe frunţi,

Din ramele-n ochii cu care-abia vezi,

Din bucle, sprâncene, perciunii cărunţi,

Resurse de suflete ne părăsesc,

Destinul parşivul prea greu îl înfrunţi,

Prea multele vieţi ne istovesc,

Ne-ndreaptă spre-ngustele negrele punţi…

………………………………………………………

Pe acel ce să plece-n nimic e la rând

Să plângem cu lacrimă aspră şi grea,

Pe urmă, din cupe sălbatice bând,

Să râdem în hohot pân` n-om mai putea!

Uitaţi de regrete! Nu are vreun sens…!

Doar pulberi de stele noi suntem şi-aşa…

Şi n-avem pe-aproape pe cerul imens

Decât o bătrână şi galbenă stea…!

Iar cum nu există „întors”, ci doar „dus”,

De mână cu dracul chiar hopul să treci…

Şi… stop, văicăreala! Paharele sus!

Vreo patru decenii mai poţi să petreci…!

Prin secolu-acesta cu soarta glumeţ,

N-om fi dar stăpânii planetei în veci…!

Să râdem noi singuri cu mândru dispreţ

De zbuciumul anilor noştri-cincizeci!

Visul nemărginit

Dincolo de ţărmu-acesta nedorit,

Și de altul, cel mai depărtat,

E doar visul cel nemărginit,

Fără început și fără de sfârșit.

Vouă, care sunteți tot ce am iubit,

Și spre visu-acesta ați plecat,

Drum ales, vă spun, prin infinit,

Unde numai voi și gându-ați îndrăznit!

Scrie-vor în acte iarăși c-ați murit,

Dar mai cred că numai ați zburat

Spre supremul, ultimul zenit

De-unde chiar și Timpul încă n-a pornit.

 Fatalitate

Cu cât trece Vreme-n Supremul Ornic,

Zilele, anii, chiar secolii săi,

Cu semne şi glasuri profetice zic:

Că „lumea-i a celor obraznici şi răi”.

Cu-a limbilor sale egale bătăi

Adună prea iute-n maleficul dric

Pe buni şi cuminţi, totdeauna-întăi,

Ducându-i spre negrul şi tristul… nimic.

De totul e moarte, nimic  nu-i divin,

Cei buni şi cuminţi sunt doar mari nătărăi,

Ce nu ştiu glumi cu vieţi şi destin,

Iar „lumea-i a celor obraznici şi răi”.

Când una-i răsplata: la buni şi la răi,

În ce ideal existenţa-mi s-anin,

Să pot când cobor înverzitele văi,

Cât de cât în nimic să mă pierd mai senin?

Şi ce profeţie-ar putea ca să spună

Că lumea cu sfinţii bunici şi părinţi,

Întregul deceniu, un an, … doar o lună

Va fi a acelor mai buni şi cuminţi?

Petru Burlacu, 20.07.2025

Articolul Comemorare – Vasile Răşchitor (1951-2025) apare prima dată în Ecoul muntilor.