Vom începe incursiunea în timp cu câteva repere biografice.

Familia

Galaction Gherasim pe numele din certificatul de naștere Gavril Gherasim s-a născut în data de 10 octombrie a anului 1954 în satul Galu, comuna Poiana Teiului. Părinții săi , oameni simpli, dar cu evlavie și credință în Dumnezeu au fost Elena și Ion Gherasim. Gavril a crescut într-o familie numeroasă de șapte copii: 3 frați: Mihai, Gheorghe și Neculai și 3 surori: Maria, Ana și Ioana. Tatăl, Ion Gherasim a fost un talent înnăscut la rândul său: a fost tâmplar, cioban, frizer și nu în ultimul rând voluntar în cel de-al doilea război mondial ajungând la gradul de sergent și fiind rănit, „schijele”, mărturii ale sacrificiului său, purtându-le în plămâni până la sfârșitul vieții. Ion și-a adus contribuția cu tot ceea ce a putut în satul său toată viața de 88 de ani. Oamenii comunei, dar și dascălii școlii apelau la dânsul pentru că era un tâmplar iscusit. Mama, Elena, a născut șapte copii, i-a crescut și educat în cele duhovnicești, iar la maturitate fiecare și-a croit drum în viață cum a putut. Băieții au moștenit talentul și priceperea tatălui: Mihai și Gheorghe fiind constructori destoinici, zidari, zugravi, faianțari, adevărați „arhitecți” chiar dacă nu aveau studii de specialitate. Neculai, cel mai mic dintre frați, care a suferit un accident în copilărie, nu a putut urma o școală, dar s-a dovedit talentat în tehnică electrică și dacă ar fi avut posibilități financiare pentru a urma o școală probabil că ar fi avut alt destin acum. Fetele au avut și ele, fiecare destinul lor. Sora mai mare, Maria s-a căsătorit la 30 de km de satul natal reușind să-și întemeieze o familie reușită și o gospodărie frumoasă, iar Ana și Ioana și-au urmat destinele departe de satul natal la Iași și Galați. Ioana a devenit contabilă, iar Ana reușind să urmeze universitatea „Dunărea de Jos” Galați a devenit inginer în chimie alimentară. De menționat este faptul că cele două fete și-au susținut studiile cu bursele obținute datorită meritelor la învățătură deoarece părinții nu aveau posibilități financiare pentru a le putea susține. Sora mai mare, Maria, a regretat toată viața pentru că nu a reușit să  urmeze o școală pentru a avea o profesie deoarece a trebuit să ajute părinții cu gospodăria și îngrijirea fraților mai mici. Nădăjduim că și-a găsit împlinirea în reușitele celor doi copii ai ei.

Nu întâmplător am lăsat la sfârșit pe Gavril, căruia Dumnezeu și soarta i-au hărăzit alt destin, diferit de cel fraților săi: a ales calea monahală.

Școala și copilăria

Copilăria sa a fost una foarte frumoasă, cu foarte multe aventuri asemenea „Amintirilor” marelui povestitor Ion Creangă. Școala primară a făcut-o în Topoliceni, iar gimnaziul la Galu. A fost un copil năzdrăvan, jucăuș, vesel, dar și ascultător și harnic. De altfel veselia l-a caracterizat toată viața. A crescut într-o familie cu 6 frați, din care el era al 4-lea născut. Orice se întâmpla  rău pe când erau copii, el lua vina asupra sa afirmând că „Când vin mama și tata să spuneți că eu am făcut…”

Încă de când avea 6-7 ani, el pleca la stână la Zahorna. Nu se temea de câini și dădea oile în strungă. Părinții erau anunțați de ciobani că fiul lor este la stână.

În clasa a V-a a avut un accident de mașină și printr-o minune doar el a supraviețuit. Se ținea de mână cu cel mai bun prieten; prietenul său a murit pe loc, dar Gavril a rămas între roțile mașinii și a fost strivit la bazin. De atunci Dumnezeu i-a hărăzit să aibă o viață aleasă croindu-i un alt destin.

În gimnaziu, s-a dovedit a fi un copil foarte înțelept. El reținea totul din clasă. Nu învăța niciodată acasă, mai ales că în vremurile acelea copiii munceau foarte mult și nu aveau timp să învețe. Temele și le scria în pauză, dar de cele mai multe ori temele îi erau scrise de cele mai bune eleve din clasă (de exemplu Doina Geană).

În vacanțele de vară, tatăl Ion Gherasim care era și el cioban, îl lua cu el la stână. Era foarte ascultător și harnic. În zilele de post nu mânca de dulce, își culegea fragi și le mânca cu mămăligă. În timp ce era cu oile se ruga și făcea metanii cât de multe putea.

Alegerea căii monahale și călugăria

După sfârșitul clasei a VIII-a, a fost din nou victima unui accident de mașină, dar de această dată nu a pățit nimic, s-a ales doar cu o sperietură. Atunci s-a decis că locul lui nu este în lume, că trebuie să meargă la mănăstire.

Fiind însoțit de mama sa, au plecat împreună la mănăstirea Slătioara (jud. Suceava). Când au ajuns, au stat la rugăciune și priveghere și au înnoptat acolo. Atunci, tânărul Gavril l-a cunoscut pe Sf. Glicherie (Mitropolitul Bisericii pe stil vechi pe acea vreme) care i-a povestit cum a rămas singurul preot slujitor după reforma  bisericească a calendarului Iulian ce avusese loc în România în 1924. În timpurile de atunci, Sf. Glicherie era stareț la schitul Pocrov (mănăstirea Neamț), dar cu vremurile acelea tulburi, acesta s-a retras în pustiu câțiva ani buni. Odată cu schimbarea calendarului a fost mare prigoană atât împotriva Sf. Glicherie (pe care D-zeu l-a ales să fie Sfânt și mărturie a acelor vremuri, moaștele sale aflându-se în prezent la Mănăstirea Slătioara) cât și împotriva creștinilor care l-au urmat.

Pe când Sfântul povestea întâmplările din acea vreme, tânărul Gavril a fost impresionat și s-a așezat la picioarele Sfântului și a strigat: „Părinte, eu aici aș vrea să mor!”. Acesta l-a binecuvântat și i-a zis: „Să rămâi în locul meu!!!”

După acea noapte, s-a întors acasă cu mama și a continuat să-și ajute părinții în gospodărie. Dar în fiecare zi spunea: „Eu vreau să merg la mănăstire pentru că acolo este viața mea!” Părinții neavând bani tot întârziau să-l ducă, așa că la sfârșitul lui noiembrie a cerut bicicleta  unui văr și a plecat fără să spună la Slătioara, peste Stânișoara, prin comuna Mălini. Mama vărului plângea bicicleta, dar părinții erau necăjiți că era posibil să fie sfâșiat de lupi prin munții Stânișoarei. După câteva zile s-a întors cu autobuzul pe la Târgu Neamț cu tot cu bicicletă. Sfântul Glicherie îi dăduse bani de drum să se întoarcă acasă și să revină cu părinții. Și așa, de data aceasta tatăl, l-a dus la mănăstire, cu toate că avea doar 15 ani. Odată cu intrarea în mănăstire a făcut ascultare.

Prima ascultare a făcut-o la stână la oi, căci această treabă o știa foarte bine. Știa să facă caș și toți au rămas uimiți cum un copil știa să facă brânză. După ascultarea de la stână a trecut la altele: la brutărie, bucătărie, trapeză, și apoi ucenic în toate meseriile care se făceau în mănăstire: tâmplar, sobe de teracotă, construcții, sculptură, pictură. La toate era priceput. Toate acestea le-a făcut până la vârsta când a mers în armată. În perioada 1974- 1975 a efectuat stagiul militar la Medgidia. A obținut gradul de sergent, fiind și acolo bun și ascultător, remarcându-se printre camarazii săi. În toamna anului 1975 s-a întors din armată, a stat câteva zile și a plecat din nou la Slătioara. La vârsta de 23 de ani a primit călugăria împreună cu alți 5 frați de mănăstire, iar nașul de călugărie a fost Sf. Glicherie. Din numele de Gavril a primit numele de Galaction. Sora sa, Maria, a fost martoră la eveniment. La un an, doi de la călugărie, datorită ascultărilor grele pe care le-a primit s-a îmbolnăvit de inimă. Medicul care l-a consultat i-a propus să se retragă pentru un timp din mediul în care trăia. Și așa a ajuns la Mănăstirea Cucova (județul Bacău) și la mănăstirea Brădițel(jud. Neamț), unde cu 3 ani înainte de revoluția din 1989 a pregătit materiale pentru construcția mănăstirii, grav afectată de cutremurul din 1977.

Construirea primelor mănăstiri

În 1987-1988 a început construcția mănăstirii Brădițel (Neamț) din temelii, păstrând construcția veche în interior unde măicuțele continuau să se roage. Proiectul de construcție a fost în totalitate al său, deși nu avea studii. Nu a fost ajutat de nici un arhitect doar de mâna lui Dumnezeu. Binecuvântarea pentru lucrare a primit-o din partea Î.P.S. Silvestru Onofrei. La construcție a fost ajutat de preoți și oameni de bună credință. Pe când se ridica mănăstirea, veneau la lucru muncitori și angajați de la Combinatul de la Săvinești. Acoperișul din tablă a fost lucrat tot de el. Maicile au ajutat la toate muncile grele din timpul reconstrucției lăcașului monahal. Multe dintre ele sunt mărturie vie ale acelor timpuri. De menționat este faptul că nu a primit bani pentru lucrări, el făcând ascultare de mitropolitul Silvestru. În același timp s-a confruntat cu persecuții din partea autorităților comuniste atee care au făcut tot posibilul să oprească construcția mănăstirii, dar bunul Dumnezeu a rânduit altfel. După terminarea lucrărilor, drept mulțumire, maicile l-au trimis în pelerinaj la locurile sfinte de la Ierusalim.

După revenirea de la Ierusalim, a început construcția mănăstirii Cucova – Valea Seacă (jud. Bacău). În paralel, ajuta la construcția mănăstirii din Adjud. Bineînțeles că avea alături echipe de călugări și oameni cu dragoste de Dumnezeu care-l ajutau. Dar, tot ceea ce ținea de proiectare era în răspunderea lui. Deși fusese călugărit la 23 de ani, cu toate realizările sale, nu a mai primit grade superioare în ierarhia bisericească vreme de aproape 20 de ani. Afirmația sa era: „Eu sunt colonelul Gala… iar gradele mele sunt în construcții de mănăstiri și la intrările pe porțile mănăstirilor…” (porțile erau unicat la Slătioara și Brădățel). La Cucova nu a mai apucat să termine porțile clopotniței…

Sfârșitul vieții și trecerea la cele veșnice

În anul 1995, cu 17 zile înainte de Sf. 40 de Mucenici și pe când trebuia să fie hirotonit ca preot (între timp devenise ierodiacon), s-a întâmplat nenorocirea. Aflându-se la rugăciune noaptea, în bisericuța veche de la Cucova (în prezent este demolată), a adormit și s-a aprins de la o lumânare ca o torță(așa a fost informată familia la vremea respectivă), arzând de la brâu în sus. A fost transportat la spital la Bacău unde a mai trăit 17 zile într-o mare suferință deși a fost conștient până în ultima clipă. Nu a ars nimic în jurul său, doar el. Nu credea că nu a ars mănăstirea… tot timpul se gândea la biserică și deloc la el. Deși în mari chinuri, el a fost conștient și dădea sfaturi mai departe cum să se continue construcțiile la mănăstire. Nu s-a plâns nici o dată, a fost optimist și smerit până în ultima clipă. Nu a acuzat pe nimeni, deși își amintea foarte clar că ușile bisericuței erau încuiate și că flăcările ardeau de 2 metri deasupra lui…

Cu toate că și-a dorit foarte mult să trăiască, neavând decât 40 de ani, bunul Dumnezeu a hotărât să-l ia la el. S-a întâmplat în seara dinaintea sărbătorii  Sf. 40 de Mucenici(8 martie stil vechi). De menționat este faptul că de pe patul de spital,  părintele  și-a prevestit moartea, afirmând că va pleca la Domnul în acea seară la ora 21.00. Și așa s-a întâmplat. A fost înmormântat la mănăstirea Cucova din dorința P.S.Pahomie (starețul mănăstirii pe atunci care între timp a plecat și el la cele veșnice). La înmormântare au participat sute de oameni inclusiv mitropoliții bisericii de stil vechi de la acea vreme: IPS Vlasie, IPS Ghenadie, IPS Demosten, IPS Sofronie. Toți au ținut cuvântări duhovnicești pentru a alina sufletele pline de durere ale familiei, părinților, dar și a tuturor celor prezenți,  iar PS Demosten a afirmat: „Dacă va uita vreodată cineva cine a fost Galaction, atunci  cărămizile și pietrele vor vorbi!”

Acum… la 30 de ani de la plecarea lui la Domnul

E foarte greu să surprindem în cuvinte faptele unui Mare Om care a influențat generații de călugări în mănăstire și care și-a lăsat amprenta nemuritoare asupra familiei și oamenilor din satul său.

Să-i păstrăm așadar vie amintirea și viața sa să fie pildă altor generații! Să transmitem copiilor și că istoria orală a satului românesc ascunde un adevărat tezaur de multe ori prea puțin cunoscut!

Xenia Sârbu

Articolul Un fiu necunoscut al munților – Galaction Gherasim apare prima dată în Ecoul muntilor.

A avut loc “Întâlnirea de 50 de ani” ai celor ce au absolvit cursurile Şcolii Generale Galu. Iniţiativa a fost a doamnei Elena Buciuc (Ţifui),  secondată îndeaproape de domnul diriginte Paul Vasile Scripcaru.

În clasele V-VII au învăţat toţi la un loc. Deoarece erau 41 de elevi, conducerea de atunci a şcolii a hotărât să-i împartă, pentru a le da posibilitatea să se pregătească mai bine pentru examene. Pe vremea aceea testările se dădeau la liceul pentru care opta fiecare. Cealaltă clasă a fost călăuzită de domnul profesor Teodor Cuculescu, prezent şi dânsul la acest moment memorabil. Din lipsă de spaţiu clasa dânsului a desfăşurat cursurile la o casă particulară din satul Ruseni ce aparţinea familiei Dumitru şi Natalia Ancuţa, care nu au perceput nici o chirie pentru acel an.

  Întâlnirea a fost hotărâtă la Şcoala Gimnazială “Iustin Pârvu” Poiana Teiului. Au participat oameni din Finlanda, Grecia, Italia şi din cele patru colţuri ale ţării. Am reţinut pe domnul Ion Erhan, venit tocmai din Finlanda şi pe domnul Mihai Pascaru, profesor doctor universitar la Alba-Iulia.

Nimeni nu a întâziat. Dimpotrivă. Au venit mai devreme, aşa cum procedau şi acum cincizeci şi ceva de ani în urmă, pentru a putea să mai discute înainte de începerea cursurilor. Şi aceasta era atmosfera: îmbrăţişări, lacrimi de bucurie, râsete din toată inima, discuţii precipitate. Emoţia revederii a inundat întreaga şcoală. Unii îşi aminteau de năzbâtiile din anii aceia frumoşi de şcoală, alţii povesteau despre locurile unde i-a dus destinul.

Cu greu au fost opriţi de domnul diriginte ce a zornăit nişte medalii pentru că “din grabă” uitase clopoţelul acasă. Domnul profesor Paul Vasile Scripcaru a deschis programul, evocând  câteva crâmpeie din anii aceia care “parcă au fost ieri”, după care a înmânat Diploma aniversară (1974-2024) fiecăruia. Domnul profesor Mihai Pascaru a făcut cadou colegilor două din volumele publicate de domnia sa: BALADE şi altele şi Efectul Pygmalion.

Din păcate, 8 din cei 41 au trecut la cele veşnice. S-a păstrat un moment de reculegere în memoria lor. Emoţionant a fost şi mesajul trimis de doamna Eugenia Rusu (Gicuţa), ce se află într-un moment de grea cumpănă, suferind de o boală incurabilă. Lacrimi fierbinţi au inundat obrajii tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit au aplaudat şi s-au rugat bunului Dumnezeu să o izbăvească de cumplita boală, să-i redea sănătatea şi voia bună pe care o afişa întotdeauna. La aniversare a participat şi doamna învăţătoare Anişoara Rusu, de la Şcoala Topoliceni, cea care “le-a pus creionul în mână” şi i-a întâmpinat cu multă blândeţe şi răbdare din prima zi de şcoală. Din foştii profesori a fost prezentă doamna Arsineta Mija (Grigoruţ). Doamna învăţătoare Paraschiva Ursu, cea care a călăuzit primii paşi ai celor de la Galu nu a putut participa, dar a fost vizitată acasă de toţi cei prezenţi, în semn de recunoştinţă şi mulţumire pentru ce-a făcut pentru ei.

  În continuare, părintele Fabian a săvârşit o slujbă de mulţumire, a stropit cu aghiazmă şi a binecuvântat pe fiecare. De aici cu toţii au purces la Biserica Sfinţii Mihail şi Gavril Poiana Teiului, unde fiecare s-a închinat după datina creştinească şi s-a făcut o slujbă de veşnică pomenire pentru colegii decedaţi şi la mormântul domnului profesor Dorel Rusu, director în acele vremuri. Doi câte trei , ca în anii de şcoală, s-au deplasat pe malul Bistriţei la doamna Ioana Busuioc (Gherasim), unde se află o troiţă şi o chilie în casa părintească amenajate în memoria fratelui său Gavril (părintele Galaction slujitorul Domnului la Mănăstirea Cucova din judeţul Bacău), care a sfârşit tragic la vârsta de 41 de ani.

A urmat masa festivă ce a avut loc la pensiune Orizont Farcaşa, unde printre gustoasele şi feluritele delicatese, timp de câteva ore s-au depănat amintiri, au fost prezentate realizări, precum şi gânduri pentru viitor.

A doua zi alaiul a fost în pelerinaj la cele două mănăstiri din comună: Mănăstirea Petru-Vodă (Haşca) şi Mănăstirea Paltin). Momente emoţionante au trăit la întâlnirea şi discuţiile pe care le-au avut cu stareţul Hariton Negrea, părintele Chiril şi maica stareţă Iustina. În continuare au vizitat chilia regretatului părinte Iustin Pârvu, unde au păstrat un moment de reculegere şi Magazinul de produse naturiste.

Fiecare moment al celor două zile a fost imortalizat în imagini emoţionante, ce vor fi subiect de discuţii încă mult timp de aici înainte. Despărţirea a fost grea. Propunerea pentru o nouă întâlnire peste doi ani a fost aplaudată şi acceptată în unanimitate.

Felicitări, oameni buni şi Doamne ajută în ceea ce v-aţi propus!

Ilie Alexandru

Articolul După cincizeci de ani… apare prima dată în Ecoul muntilor.