În data de 13 aprilie 1909, a fost ales Episcop al Caransebeșului, fiind întronizat în data de 8 mai 1910. În data de 7 iunie 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Ulterior, în data de 18 decembrie 1919 a fost ale Mitropolit Primat al României și înscăunat un an mai târziu.

În demnitatea de patriarh a fost ales în data de 4 februarie 1925, atunci când Sfântul Sinod a luat hotărârea de înființare a Patriarhiei Române. Totodată, între anii 1927-1930, a fost membru al regenței, iar în ultimii doi ani ai vieții a fost prim ministru al Guvernului României.

În calitate de Mitropolit Primat, Miron Cristea, în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, a exprimat dezideratul înălțării unei Catedrale Naționale, proiect concretizat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În timpul patriarhatului său au fost construite Palatul și Reședința Patriarhală și a fost restaurată în totalitate Catedrala patriarhală.

Primul Patriarh al Bisericii noastre a trecut la cele veșnice în data de 6 martie 1939, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală.

Printre realizările de ordin cultural ale Patriarhului Miron se numără şi teza sa de doctorat despre Eminescu, lucrare tipărită mai întâi în limba maghiară şi tradusă apoi de Mitropolitul Antonie Plămădeală care a descoperit-o şi a publicat-o la începutul anilor 80.

În cuprinsul tezei de doctorat, poetul național a fost numit pentru prima dată „luceafărul poeziei româneşti“, o sintagmă ce a ajuns să-l definească pe Mihai Eminescu.

Prima parte a lucrării, dedicată vieţii lui Eminescu, denotă o cercetare minuţioasă. Sunt consemnate, cu exactitate, data (15 ianuarie 1850) şi locul naşterii poetului (Botoşani). Ipoteştii copilăriei sunt prezentaţi drept ,,ogor binecuvântat” care l-au inspirat mai târziu pe marele poet: „Liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor – pe care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale , – singurătatea pădurilor şi, în general, contactul direct cu natura au avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii. Trăind în sânul şi în singurătatea naturii, iubind singurătatea, nu s-a putut sustrage de sub influenţa acesteia; aşa s-a dezvoltat una din trăsăturile esenţiale ale fiinţei lui: sensibilitatea faţă de frumuseţile naturii care, în toiul suferinţelor de mai târziu, i-a adus multe mângâieri. În poeziile sale găsim cele mai frumoase descrieri ale naturii. Ele ni-l înfăţişează pe poet ca pe un adânc observator al naturii. Încă din copilărie a legat prietenie cu codrul şi numai aici s-a simţit cu adevărat bine. Mai târziu, nemulţumit de lume şi de propria lui viaţă, va suspina cu nostalgie după acele vremuri, în care a fost atât de fericit, în mijlocul naturii prietenoase“.

Mediul acesta – se mai arată – pe care îl va evoca plin de nostalgie mai târziu, îl va face pe viitorul poet admirabil şi profund în descrierile sale de natură.

Lucrarea vizează, în continuare, anii de şcoală ai lui Eminescu, cu tribulaţiile lor, episoadele prezenţei alături de trupa teatrală Tardini – Vlădicescu, ca şi în cea condusă de Mihail Pascaly. E consemnată apariţia poeziei „La mormântul lui Aron Pumnul” şi colaborarea cu revista „Familia”.

Referinţe destul de detaliate sunt făcute cu privire la perioada studiilor la Viena, arătându-se printre altele, că Eminescu ,,a avut aici posibilitatea să facă cunoştinţă cu diferite orientări filosofice şi literare”. De asemenea, că şi-a putut ,,satisface interesul pentru arta teatrală din capitala Austriei”. În aceeaşi perioadă e evidenţiată activitatea lui în cadrul societăţii ,,România jună” , inclusiv rolul avut în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna şi organizarea cu acest prilej, a unui congres al studenţimii române de pretutindeni. Totodată, începutul colaborării la ,,Convorbiri literare” în 1870 cu creaţii (prima fiind „Venere şi Madonă”) care – subliniază autorul tezei de doctorat – ,,spre deosebire de încercările de la ,,Familia”, prezenta un progres considerabil”. Se mai reliefează că poeziile publicate de atunci încolo, în revista condusă de Iacob Negruzzi l-au ridicat pe Eminescu „cu timpul deasupra tuturor poeţilor români de până acum”.

Cât priveşte perioadele şederii la Iaşi, Elie Cristea, vorbind despre funcţia de director al Bibliotecii Centrale Universitare pe care a deţinut-o o vreme poetul, reţine setea cu care acesta s-a aplecat, în acel timp, asupra vechilor cronici, în paralel cu parcurgerea poeziei române anterioare. E punctată şi activitatea în calitate de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (în această funcţie s-a preocupat de modernizarea vechiului sistem de predare în şcolile vremii).

Pe alt plan e evocată relaţia cu Veronica Micle. Puţine rânduri sunt consacrate şederii la Berlin fără însă a se omite interesul acordat scrierilor lui Kant şi Schopenhauer, influenţei jucate de ideile acestora, ale celui de-al doilea îndeosebi, asupra gândirii eminesciene. Urmărindu-l pe poet la Bucureşti, autorul tezei scoate în evidenţă munca ca gazetar la ziarul „Timpul”, având ca rezultat şubrezirea sănătăţii, Elie Cristea se declară a împărtăşi opinia acelora (Haşdeu de pildă) care au apreciat că alta ar fi fost soarta lui Eminescu dacă i s-ar fi asigurat o slujbă stabilă mai puţin solicitată şi în măsură să-i asigure o existenţă acceptabilă. Dar, pe de altă parte, el îşi contrazice această poziţie când, imediat în continuare vorbeşte cu exemple din literatura universală despre temperamentul aparte al oamenilor de geniu, despre faptul că în general poeţii nu sunt capabili să persiste într-o funcţie şi recunoaşte că creatorul „Luceafărului” s-a preocupat puţin şi de persoana şi de soarta lui. Nu acorda interes prea mare banilor şi bunurilor.

Ultimele pagini din lucrarea consacrată biografiei, urmăresc drama destrămării minţii poetului, cu puţinele momente de restabilire parţială şi preocupările creatoare în aceste răgazuri. De asemenea, despre încetarea din viaţă, la 15 iunie 1889 şi înmormântarea sa.

Dacă viaţa poetului era oarecum cunoscută, în privinţa operei Elie Cristea se dovedeşte un veritabil deschizător de drumuri. Tratează, evident, opera cunoscută în epocă. Numeroase manuscrise erau încă inedite, aflate fie în custodia lui Titu Maiorescu, fie în proprietatea fratelui poetului, Matei Eminovici. Opera publicată se bucură, însă, de o veritabilă exegeză: „Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Eminescu, ca şi alţi poeţi de renume din secolul lui, a studiat atent poezia populară, găsind şi înţelegând ceea ce are mai viu în ea, frumuseţea ei nepieritoare. A înţeles întocmai gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială. Poeziile sale de inspiraţie populară sunt adevărate modele ale genului. Citind aceste poezii, parcă auzim vocea poporului. «Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?»…“

Din exegeza sa nu putea lipsi „Luceafărul“, pe care îl numeşte „perla literaturii române“. Cel care avea să devină Patriarhul Miron Cristea se simte cel mai bine reprezentat, ca român, de Eminescu patriotul. Când comentează „Doină“, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ şi în special „Scrisoarea III“, transpare un sentiment de mândrie naţională: „Există oare în toată creaţia pămânească o poezie care să se întipărească în sufletul fiecărui român ca Doina? Pot să afirm cu tărie că nu“. Iar după ce prezintă prea bine-cunoscutele versuri din dialogul Mircea – Baiazid, conchide: „Nicăieri nu găsim o frază anume patriotică, dar totuşi citind astfel de pasaje, omul îşi simte inima încălzită de patriotism. Aceasta este adevărata artă! O operă reuşită trezeşte sentimente, pe când una cu fraze multe, dar nesemnificative, ne lasă reci. Chiar şi acele părţi în care nici nu aminteşte de ţară sau de popor, ne sugerează sentimente patriotice. Cine nu simte, de pildă, la citirea unor poezii de-ale lui Eminescu, dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi?!“

Publicistica sa este prezentată ca rod al unei conjuncturi – Eminescu s-a angajat ca jurnalist pentru a-şi câştiga pâinea – fericite, întrucât rămân în urma sa articole de talia celor din „Timpul”: „Sunt cele mai frumoase dintre toate câte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar. Sunt articole energice, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele“.

În epocă avea o reputaţie dobândită ca poet, mai puţin ca autor de proză sau jurnalist: „Eminescu s-a impus în literatura română în special prin poeziile sale. Lucrările de proză sunt în mare parte necunoscute. Unele sunt abia acum scoase la iveală din revistele în care au apărut. Poeziile lui Eminescu au câştigat repede opinia publică românească şi au devenit cea mai îndrăgită lectură a păturii culte româneşti. Prin poeziile sale de o rară frumuseţe el a reuşit să dea cea mai adâncă expresie mulţimii gândurilor“.

Concluziile acestei teze de doctorat sunt valabile şi astăzi: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi ai lumii.”

Cel care l-a descoperit pe Patriarhul Miron Cristea ca eminescolog a fost Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală. Ierarhul cărturar scria că Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dintâi studiu solid – cât se putea la vremea aceea la o universitate străină – despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită“.

Valoarea acestei ample analize este apreciată de mitropolitul Antonie Plămădeală: „autorul reuşeşte (…) să prindă toate marile coordonate ale creaţiei: limba cronicarilor, limba cărţilor bisericeşti, poezia populară”; pătrunde în tehnica cuvintelor noi, şi încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii germane.”

Patriarhul Miron Cristea şi-a exprimat prin intermediul operei eminesciene mândria naţională, făcându-şi un titlu de glorie că aparţine aceluiaşi neam, care a dat literaturii europene şi chiar mondiale un poet de talia lui Mihai Eminescu.

Este regretabil faptul că şi astăzi această lucrare este prea puţin cunoscută…

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul PATRIARHUL MIRON CRISTEA ȘI PRIMA TEZĂ DE DOCTORAT DESPRE MIHAI EMINESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.

La 6 decembrie 1864, o mamă din satul de la poalele Stânişoarei aducea pe lume pe tânărul prunc Nicolae Munteanu. A crescut în dreapta credință alături de familia sa într-o atmosferă bine plăcută de Dumnezeu, în preajma Mănăstirii Neamț. La vremea aceea, familia avea în proprietate un munte de sub poalele Ceahlăului, dar ajunși la vârsta înțelepciunii se retrag și ei spre o viață monahală.

Tânărul Nicolae de mic copil și-a dorit să guste din tainele cărților, dar și din tainele Bisericii Ortodoxe, urmând seminarul „Veniamin Costache” din Iași între 1882-1890, unde a terminat ca șef de promoție. În anul 1890 a devenit ucenicul evalviosului Mitropolit Iosif Naniescu, iar în scurt timp a fost trimis la Kiev pentru a-și continua studiile la Academia Teologică „Petru Movilă”, fiind coleg cu viitorul Primat al Greciei, Hrisostom al Atenei. Proaspăt absolvent al studiilor de la Kiev din 1884, la vârsta de 29 de ani intră în monahism la Mănăstirea Neamț, își schimbă numele de la Nicolae la Nicodim, iar la cinci zile de la tunderea în monahism va fi hirotonit ierodiacon. Se reîntoarce la Kiev, iar în 1900 i se acordă rangul de arhimandrit mitrofor, apoi în 1903 va fi numit arhimandrit de scaun pe lângă Mitropolia Dunării de Jos, preluând directoratul Seminarului Teologic din Galați. În aceste funcții va rămâne până în 1912 când va fi numit Episcop de Huși, iar în 1917 va primi misiunea de a reprezenta Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care a hotărât reînființarea Patriarhatului rusesc. Revoluția l-a surprins în Rusia, de unde s-a întors cu bine.

Până în 1923 păstorește la Huși, dar hotărăște să se întoarcă la Mănăstirea Neamț, unde ca stareț a șlefuit imaginea acestui centru monahal. Însuși marele scriitor Mihail Sadoveanu, ne-a adus la cunoștință activitatea pe care a desfășurat-o cel care avea să devină Patriarhul Nicodim: „De la Paisie, Mănăstirea Neamțu nu se mai bucurase de asemenea conducător vrednic. Trecerea părintelui Nicodim pe la Neamțu a însemnat renașterea acestei vechi și frumoase ctitorii.”

A fost stareț la Mănăstirea Neamțului vreme de 11 ani, dăruindu-se cu totul slujirii altarului, a trudei cărturărești și a chivernisirii mănăstirii.

În anul 1925 a înființat un seminar monahal, mutat mai apoi în 1928 la Mănăstirea Cernica, dar și o școală pentru călugării din mănăstire. A rechemat la viață vocea tiparniței din cadrul Mănăstirii Neamț, răspândind învățăturile ziditoare de suflet prin mii de pagini scrise sau tălmăcite de el în graiul curat românesc. Astfel, între anii 1932-1947 tipărește și publică colecția Semințe Evanghelice pentru Ogorul Domnului”, care însumează 35 de volume. A mai publicat, de asemenea, predici apologetice, care au îmbogățit bibliotecile parohiale cu material omiletic. A dat o nouă traducere a „Psaltirii” (în trei ediții: Chișinău, 1927, București, 1931 și 1943) și a „Noului Testament” (în cinci ediții: Neamț, 1924, 1926, 1931, 1937 și București, 1941).

Apariția în 1935 a „Bibliei” la Tipografia Cărților Bisericești, la care a contribuit atât în calitate de coordonator, cât și de traducător împreună cu preoții profesori Gala Galaction și Vasile Radu, rămâne până astăzi una dintre valoroasele repere spirituale și culturale românești.

În 1936, publică „Biblia ilustrată”, în colaborare cu profesorul I.D. Ștefănescu. Această lucrare, prima de acest fel la noi în țară, are 181 de pagini și 96 de planșe.

Despre graiul său va scrie mai târziu Nicolae Colan, Episcopul Clujului, membru al Academiei Române, că „este curat și cu bună mireasmă, ca vinul când îl beai în cramă. Nu-i amestecat cu vorbe pe care nația nu și le-ar recunoaște ca ale sale. De aceea Înaltul Ierarh poate vorbi la fel ori se adreseză cărturarilor, ori cuvântează către norod: toți îl ascultă și-l înțeleg”. La 15 octombrie 1918 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, fiind proclamat și „Doctor Honoris Causa” al Universității din Cernăuți în 1920.

În anul 1939, Patriarhul Miron Cristea trece la cele veșnice, apoi Nicodim Munteanu, conform regulamentelor bisericești, a fost chemat să ia în primire Locotenența de Patriarh. A refuzat să candideze, îndemnându-l pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului să se înscrie în această cursă, dar cu două luni înainte de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 30 iunie 1939, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Patriarh cu unanimitate de voturi.

Cuvintele rostite la învestitură arată programul său de activitate: „Voi evangheliza poporul, voi vesti legea Domnului cu timp și fără timp, voi creștina mereu poporul și-l voi sfinți, până vor deveni toți, dacă e cu putință, cetățeni destoinici ai Împărăției Cerești și prin aceasta, cetățeni destoinici ai împărăției pământești, ai Patriei.” Tot în această cuvântare cere întemeirea de școli bisericești, pentru formarea candidaților la preoție și călugărie. Școala bisericească, Seminarul, Academia, Facultatea de Teologie aveau lipsuri şi el arată mare grijă pentru formarea desăvârșită a tinerelor generații de preoți și călugări. S-a preocupat de renovarea mănăstirilor, de punerea în acțiune a Institutului Biblic și de Misiune, alcătuirea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române.

Istoricul și bizantologul roman, I. D. Ștefănescu, definea activitatea Patriarhului Nicodim astfel: „Este recunoscută ca fiind una condusă de o linie hotărâtă de la care nu s-a abătut. Biserica are datoria să nu piardă din ochi Evanghelia și porunca Mântuitorului. Pentru Evanghelie și pentru România, nici o jertfă nu trebuie cruțată. Mântuitorul a lăsat drept poruncă și testament, ucenicilor săi dragostea creștină: „Să vă iubiți unul pe altul, cum v-am iubit Eu pe voi”. Patriarhul Nicodim n-a înțeles niciun fel de nedreptate. El a suferit și a luptat pentru toți cei ce sufereau… A izbândit în cauze de importanță excepțională”.

În semn de profundă recunoștință pentru îndelunga sa activitate pusă în slujba bisericii noastre naționale, dar și a culturii românești, în anul 1946 i-a fost dedicat volumul „Prinos închinat Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României, cu prilejul împlinirii a optzeci de ani de vârstă, cincizeci de ani de preoție și șapte ani de patriarhat”.

În luna august a anului 1947, Patriarhul Nicodim se afla la Mănăstirea Neamț pentru odihnă, dar din nefericire a făcut o congestie pulmonară, iar în luna noiembrie a fost transportat la București cu un tren special pentru a primi îngrijiri medicale. Cu tot efortul pe care l-au depus medicii de a-l salva, a trecut la cele veșnice la 27 februarie 1948, fiind înmormântat în partea dreaptă a pronaosului Catedralei Patriarhale, alături de primul patriarh al României, Miron Cristea.

Nota red.: În realizarea acestui articol s-au folosit următoarele surse: site-ul creștin-ortodox.ro, Enciclopedia României, Membrii Academiei Române din Neamț.

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Patriarhul Nicodim Munteanu (1864-1948) – „Slujitor al slovelor, iar nu numai al altarului” apare prima dată în Ecoul muntilor.