Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 au fost 80 de morți. După dezastrul de Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părãsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de rãzboi între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918, când s-a fãcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.

Prezenţa ruşilor din 1916 până în 1918 nu a fost una uşoară pentru locuitorii zonei, dar nici lor nu le-a fost uşor în munţii Bistriţei. Se văd şi astăzi „drumurile ruşilor”, numite încă aşa de săteni, tranşeele, se ştiu locurile de cimitire, „bisericile ruseşti” sau cazematele. După vechea „tradiţie” a ocupaţiilor ruseşti în ţările române, soldaţii furau, jefuiau, violau. Sfârșitul războiului a adus pentru români întregirea şi graniţa din munţi a dispărut.

În 1940, după Dictatul de la Viena, în munţii Neamţului s-a întins iarăşi nedreapta graniţă şi mulţi români ardeleni au trecut în satele moldovene să scape de hortyşti. Erau din nou pichete la Prisecani şi la Chisirig. Bărbaţii au fost concentraţi şi a început războiul din răsărit la 22 iunie 1941. Am primit de la Ion Rusu din satul Bradu, comuna Grinţieş, o fotografie din anul 1941, din toamnă, cu femeile satului strânse să toarcă şi să facă ciorapi şi flanele de lână pentru bărbaţii de pe front. Mulţi au plecat până la cotul Donului, stepa calmucă şi Stalingrad. Unii s-au întors odată cu frontul la 1944 şi în munţii noştri a murit mulţime de nemţi, unguri, români şi ruşi. Spun bătrânii că urşii părăsiseră zmeura şi se învăţaseră cu leşuri umane şi se dădeau şi la cei vii. Să dea Dumnezeu să nu mai fie vreun război în munţii Neamţului, căci, după cum ne povestesc cei de demult care încă mai vieţuiesc, mare suferinţă a fost…

Daniel DIEACONU

Articolul În munţii Neamţului: cele două războaie mondiale apare prima dată în Ecoul muntilor.

Județul Neamț are un potențial turistic deosebit, oferind celui ce sosește aici minuni ale naturi, un patrimoniu cultural, material și imaterial, de excepție. Cuprinde între hotarele sale administrative Muntele Ceahlău, un tezaur de floră şi faună şi împreună cu văile din jurul său constituie o adevărată Meteoră, sau Parcul Natural Vânători, „ţinut al zimbrului” şi totodată al mănăstirilor. Sau Cheile Bicazului şi Hăşmaşul. Şi încă multe altele. Sunt multe trasee turistice arhicunoscute şi „bătute” de numeroşi turişti, câteodată îţi vine să crezi că străbaţi un bulevard, nu o cărare de munte. Şi e firesc să fie aşa. Dar sunt mulţi dintre cei care vor locuri mai puţin străbătute, mai puţin cunoscute. Şi, de ce nu, care să ofere frumuseţi ale naturii sau ale măiestriei omului sau vestigii ale unei istorii zbuciumate. Şi astfel, la Grinţieş, s-a născut ideea unui altfel de traseu turistic: al frontierelor de război (cele două războaie mondiale), o invitaţie la descoperirea frumuseţii sălbatice a munţilor Bistriţei (acolo unde nu au ajuns „drujbele” sau „tafurile”) sau a mărturiilor luptelor grele date în aceşti munţi. Am gândit un astfel de traseu în comuna Grinţieş, localitate parte a acestei frontiere de război şi în 1916-1918 şi în 1940-1944. Am primit pe dată susţinere din partea aparatului Primăriei Grinţieş şi apoi a Consiliului Local Grinţieş. Şi acţiunile au început. Direcţia de Administrare a Parcului Naţional Ceahlău, care protejează arii naturale şi din comuna Grinţieş, a propus un proiect mai larg, care să cuprindă şi locuri din comunele Ceahlău şi Bicazu Ardelean. Şi astfel am atras atenţia Direcţiei de Turism din cadrul Consiliului Judeţean Neamţ şi traseul va fi unul ce se va întinde de la Bicazu Ardelean până la Borca, peste munţi, pe unde au călcat cizme şi bocanci ruseşti, nemţeşti, ungureşti, austrieci sau româneşti. Şi unde războiul a curmat mii de vieţi omeneşti…

O necesară incursiune în istorie.

Ce s-a întâmplat şi cum fost pe aceste locuri la 1916-1918? Județul Neamț a cunoscut tot ceea ce înseamnă războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina. Cum zicea o poezie veche:

„Am trimis să vină rusu’

Şi-a venit numa’ răspunsu’ ”

Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 a fost 80 de morți. După dezastrul de la Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a făcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.

Prezenţa ruşilor din 1916 până în 1918 nu a fost una uşoară pentru locuitorii zonei, dar nici lor nu le-a fost uşor în munţii Bistriţei. Se văd şi astăzi „drumurile ruşilor”, numite încă aşa de săteni, tranşeele, se ştiu locurile de cimitire, „bisericile ruseşti” sau cazematele. După vechea „tradiţie” a ocupaţiilor ruseşti în ţările române, soldaţii furau, jefuiau, violau. Se mai întâmpla să nu fie nevoie de viol, să existe înţelegere. La nunţile de după război erau strigături la nunţi pentru cele ştiute că au „pactizat” cu ruşii:

„Uiuiu şi bine-mi placi

După sobă cu cazacii…” (sic!).

Sau „Uiuiu şi dobri-dobri

Cu cazaci-n dosu’ sobii”.

Prin sate au apărut câte unii porecliţi „rusu’”, „polonezu’” sau „poleacu’”. Mai bălăiori. Nu degeaba soldatul român întors de pe front, a exclamat:

„Dragii tatii copilaşi

Din trei cinci aţi mai rămas…”

În căutarea și pregătirea traseului

O primă acţiune a avut în frunte pe primăriţa şi secretara comunei Grinţieş (Ana Buştihan şi Oana Ciucanu) şi, împreună cu alţi iubitori de natură (Andrei Chelaru, ranger al Parcului Naţional Ceahlău; Luţu şi Roxana Gabor, liceenii Ovidiu Andrieş şi Alexandru Lupu, care ne-au sprijinit la filmările cu drona, Neculai Curcă şi Viorel Ghiorghiu), am pornit pe traseu. De la Gura Pintecului, unde fusese pichet grăniceresc, am urcat în versant, spre grotele unde s-au adăpostit sătenii în cel de-al doilea război mondial.

Am ajuns la Piatra Mociului, loc frumos de belvedere, cu stânci, grote şi un adăpost de tip stână turistică.

Pe „drumul ruşilor” sau pe lângă el ne-am îndreptat spre Pietrele Roşii, loc unde au fost puternice încleştări în ambele războaie. Aici au fost zdrobiţi de „katiuşe” mulţime mare de unguri. Astăzi aici se ţine stână şi în 2016, Cristian Tabără a fost oaspetele ei împreună cu TVR şi filmul de pe You Tube a strâns 700.000 de vizualizări. După un prânz ciobănesco-haiducesc, unii au pornit mai departe, alţii „oblu” devale, după puteri.

Pe obcină am pornit spre Preluca Ursului, trecând pe la Bâtca Cocoşului, un drum lung, dar de dificultate medie, prin păduri de molid. Gropile tranşeele, mai mari sau mai mici erau de o parte şi de alta. Pe vremuri în ele se mai pierdeau miei sau cârlani. La Preluca Ursului ne-a întâmpinat o grădină de brânduşe de munte, de îţi era greu să calci spre căbăniţa unui gospodar din Grinţieş aflată în mijloc. Privelişte superbă spre Stânişoara şi muntele Grinţieşului. Aici, turiştii noştri ar trebui să campeze după o primă zi. Sau la Pietrele Roşii, după puteri. Noi am pornit în vale, să ajungem la Pârâul Cozii şi apoi spre Poiana lui Vasile cel Mare, unde se ţine Festivalul Haiducilor.

Spre pietrele roșii

În duminica următoare, am luat un gospodar octogenar, Toader Buştihan, să ne însoţească şi, pentru a străbate împreună cu el întreg traseul, am apelat la maşina de teren a lui Pavel Amariei (cu tot cu şofer).

Am urcat pe islazul Ciumărcii, pe „drumul ruşilor”, la Pietrele Roşii, apoi am urcat pe jos până la „Pichetul unguresc”, unde printre ruinele zidurilor de piatră am aflat un obuz ruginit, o lingură şi o potcoavă de bou.

La Bâtca Cocoşului (loc de „bătaie” a cocoşului de munte) am deranjat un exemplar superb şi mai apoi bufniţă mare, care nu ne-au aşteptat să „armăm” aparatul foto. Ne-am îndreptat apoi la Preluca Ursului, la grădina lui nea Todirică şi la căsuţa lui din mijlocul codrului.

Ghidaţi de dânsul ne-am îndreptat spre locul numit „La Morminte”, ştiut ca cimitir al ruşilor, unde se ţine anual slujbă religioasă cu mai mulţi preoţi pentru sufletele celor morţi, români sau străini.

Am străbătut apoi obcina şi am urcat până pe vârful Muntelui Grinţieşului, 1.758 metri, loc cu o privelişte superbă asupra Ceahlăului sau Călimanilor, unde va fi a doua noapte de campare a turiştilor noştri.

Cerul era acolo parcă mult, mult mai aproape. Am coborât la stâna din munte, iar apoi pe obcini spre Dealul Frasinul, căci din nou venea seara, după o zi lungă.

Textul integral din Mesagerul de Neamț poate fi citit aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Un traseu turistic inedit sau despre oameni potriviți și pasionați apare prima dată în Ecoul muntilor.