Vă aşteptăm!

Articolul Chipuri şi icoane… de „Sânziene” apare prima dată în Ecoul muntilor.

În adâncurile negre ale secolului XX, un capitol dureros din istoria României se scrie cu sânge și lacrimi. Închisorile comuniste, locuri de suferință psihică și fizică, au fost arene de tortură, umilință și dezumanizare pentru mii de oameni nevinovați, închiși doar pentru credința vie și statornică în Dumnezeu sau pentru convingerile și idealurile înalte ale acestei vieți. Regimul comunist a căutat nu doar să înfrângă trupul, ci și să distrugă sufletul, spiritul, să reducă la tăcere orice voce care se opune tiraniei ateiste. Însă în acest întuneric copleșitor, s-au ridicat figuri de o lumină aparte, sfinți ai închisorilor, a căror viață și martiriu au devenit mărturii ale credinței neclintite, ale iubirii de Dumnezeu și ale curajului în fața nedreptății.

Acești oameni, cunoscuți astăzi drept „Sfinți ai închisorilor“ nu sunt doar simboluri ale unei suferințe trecute, ci și exemple vii ale puterii pe care o pot  oferi chiar și în cele mai întunecate momente ale existenței. Fiecare dintre ei au fost un model de jertfă personală, de rezistență morală și spirituală, transfigurând suferința în virtute și izbăvire

Pentru VALERIU GAFENCU, numit de N. Steinhardt „Sfântul închisorilor”, credința nu a  fost doar un refugiu, ci și un far care a luminat calea celor din jurul său, chiar și în fața morții. În celulele reci și insalubre, printre lacrimi și dureri, Gafencu a arătat că iubirea de aproape și iertarea sunt posibile chiar și acolo unde cruzimea umană atinge culmi inimaginabile. Viața sa, precum și a altor mărturisitori a dovedit că suferința nu poate învinge credința, ci o poate purifica și înălța. A murit în închisoarea de la Tg Ocna, în anul 1952 oferind medicamentul salvator unui alt deținut.

Pentru PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU – „Sfântul neamului românesc” – care se naște la data de 10 februarie 1919, cel care mărturisește că << cine spune adevărul poate să piară azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără știrea lui Dumnezeu >> – închisorile precum Aiud, Gherla, Canal, erau fabrici de martiri în cel mai literal sens al cuvântului. Când ești martorul degradării propriului trup, nu ai în fața ochilor decât moartea. Dar cea mai cumplită moarte este complacerea în minciună și renunțarea la lupta pentru adevăr. Astfel părintele Iustin a suferit 16 ani în închisorile comuniste pentru credința în Dumnezeu și în neam. Aici a trăit experiența cunoașterii de sine pe calea suferinței. Folosindu-se din plin de harul preoției, singura preocupare devine pentru părintele Iustin, cum să-i pregătească pe acei oameni închiși, pentru moarte. Acolo săvârșește pe ascuns Sf. Spovedanie -prin alfabetul morse- și Sf. Liturghie, cu mare sacrificiu și jertfă. Părintele Iustin și-a dat obștescul sfârșit în ziua de 16 iunie 2013, în chilia sa de la mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă.

SFÂNTUL PĂRINTE ILARION FELEA, care se naște în anul 1903, a fost un preot care, prin înțelepciunea și spiritualitatea sa, a luminat în întunericul ateismului, a fost profesor de teologie și autor de lucrări de spiritualitate. A fost arestat în timpul regimului comunist pentru convingerile sale religioase și activitatea sa teologică. A petrecut mulți ani în închisorile de la Aiud, Gherla și altele, unde a continuat să îndemne colegii de detenție la rugăciune și credință. Părintele Ilarion a murit în închisoarea de la Aiud în 1961, devenind un simbol al rezistenței religioase împotriva ateismului de stat.

În decursul istoriei noastre, puțini români au luptat cu atâta dârzenie și atâta curaj pentru neamul românesc așa cum a făcut-o PREOTUL GHEORGHE CALCIU DUMITREASA. Originar din localitatea Mahmudia din Tulcea, preotul Gheorghe Calciu s-a născut la 24 noiembrie 1925. A îndurat peste 21 ani de închisoare sub comuniști (1948 – 1964 și 1979 – 1981), trecând prin iadul de reeducare de la Pitești. În închisoare a susținut conferințe spirituale pentru ceilalți deținuți, încurajându-i să își păstreze credința.  După prima perioadă de temniță grea, revine la slujirea Altarului la biserica Radu Vodă din București și cu o îndârjire aproape nefirească ține mai multe predici sub denumirea CUVINTE PENTRU TINERI, în care atacă fățiș teroarea regimului comunist. Este exilat în America, iar vocea lui s-a făcut cunoscută la Vocea Americii și Europa liberă. A plecat la Domnul pe 21 noiembrie 2006, fiind îngropat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă. Despre el, părintele Iustin Pârvu la înmormântare a spus: <<Biserica și neamul nostru pierd una dintre cele mai puternice conștiințe, icoana pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării și a compromisului. După o viață de martiriu, pentru Dumnezeu și neamul său, părintele Calciu intră în lumea sfinților. Avem în ceruri un părinte ocrotitor >>.

SFÂNTUL PĂRINTE ILIE LĂCĂTUȘU este alt luminător al neamului românesc. Se naște în 1909 în ziua de 6 decembrie într-un sat din Oltenia – satul Căpătâi. După absolvirea Facultății de Teologie, din dragostea nemărginită pentru Dumnezeu și semeni este hirotonit preot, remarcându-se prin grija de a lua partea celor oropsiți. Cel de-al doilea Război Mondial îl găsește în Misiunea Ortodoxă Română de la Odessa, unde împlinește cuvântul Domnului și propovăduiește românilor de peste Prut. Cu o ședere de scurtă durată în parohia Sersenița din Transnistria (1943), revine la datoriile spirituale în parohia Buiceni din Oltenia și reface și susține moral comunitatea. Este arestat și prigonit cumplit, smuls din sânul familiei și dus în mai multe colonii de muncă, comuniștii urmărind anihilarea lui prin bătăi cumplite și exterminări fizice. Viața lui  a fost o lumină și o liniște covârșitoare, retrăgându-se într-un adânc de smerenie, postind și rugându-se, răbdând până și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. În primăvara anului 1983 și-a prevăzut sfârșitul, acesta întâmplându-se la 22 iunie același an. După 15 ani, la înmormântarea soției sale Ecaterina Lăcătușu, moaștele sale au fost găsite întregi, izvorând miros de bună mireasmă.

Numărul celor care au luminat pe firmamentul Bisericii creștine în întunericul de după gratii se pot număra cu miile. Enumerăm ca exemplificare: Pr. Arsenie Papacioc, pr. Adrian Făgețanu, Sf. Sofian Boghiu, pr. Daniil Sandu Tudor, pr. Dumitru Bejan, Sf. Pr. Constantin Sârbu, pr. Crăciun Oprea, pr. Nicolaie Steinhardt, Gherasim Iscu, Mihai Lungeanu, Nicolae Grebenea, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Virgil Maxim, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Monahia Teodosia Zorica Lațcu, Monahia Pangratia, Aspazia Oțel Petrescu…  Însă  noi, urmașii lor, avem datoria sfântă nu numai de a păstra vie memoria lor, ci de a ne edifica viața, slujind lui Dumnezeu și semenului nostru, punând dragostea și demnitatea noastră – pildă pentru urmașii noștri.

Sfinții închisorilor au o semnificație profundă pentru lumea de azi, reprezentând modele de rezistență morală, spirituală și umană în fața opresiunii și a suferinței. ei oferă un exemplu viu de integritate, credință și sacrificiu în condiții extreme, iar lecțiile lor sunt relevante nu doar pentru credincioși, cât și pentru întreaga societate contemporană. În contextul unei lumi din ce în ce mai fragmentate, confuze din punct de vedere moral și afectate de lipsa valorilor, mesajul martirilor transcende granițele religioase și temporare.

Exemplu de rezistență morală. Au demonstrat că există valori care merită apărate cu prețul vieții. Ei ne arată că demnitatea umană, adevărul și credința ne trebuie negociate. Rezistența lor constituie un reper pentru toți cei care se confruntă cu provocări morale.

Puterea credinței și a rugăciunii. Pentru acești deținuți, credința nu a fost doar un refugiu psihologic, ci o forță care i-au ajutat să depășească suferința. Credința poate da sens chiar și în cele mai grele încercări ale vieții. Rugăciunea le-a fost un instrument de supraviețuire, de rezistență interioară și de comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți.

Iertarea și iubirea aproapelui. Una dintre cele mai impresionante lecții ale sfinților închisorilor este capacitatea de a ierta, chiar și pe cei ce le-au provocat cele mai mari suferințe. Într-o lume dominată de ură, resentimente și dorința de răzbunare, acești martiri demonstrează că iertarea este posibilă și necesară pentru vindecare a sufletului și a societății.

Sacrificiul personal pentru binele altora. Sfinții închisorilor și-au asumat suferința nu doar pentru credința personală, ci pentru binele celorlalți. De exemplu, Mircea Vulcănescu și-a sacrificat viața pentru a salva un coleg de detenție. Ei ne amintesc că binele comun, solidaritatea și jertfa pentru celălalt sunt virtuți esențiale care mențin unitatea și echilibru în societate.

Demnitatea umană în fața tiraniei. În fața unui regim care a încercat să distrugă individualitatea și să impună obediența totală, sfinții închisorilor au refuzat să-și piardă demnitatea. Acest model de demnitate în fața opresiunii este deosebit de important în lumea contemporană, în care libertatea individuală este adeseori amenințată de anumite presiuni.

Modele de speranță și curaj. Acești sfinți au avut neclintită credința că suferința lor nu este zadarnică și că Dumnezeu nu îi abandonează. Această speranță a fost o sursă de curaj nu doar pentru ei, ci și pentru ceilalți deținuți. Într-o lume marcată de disperare și lipsită de sens, ei oferă un model de curaj în fața adversității și de speranță neclintită.

Un exemplu de unitate spirituală și națională. Sfinții închisorilor au provenit din medii diferite- unii erau preoți, alții intelectuali sau țărani și muncitori – dar toți au fost uniți prin credință și prin rezistența lor comună. Această unitate în diversitate este un model pentru societatea modernă fragmentată, în care diviziunile sociale, politice par insurmontabile.

Sfinții închisorilor ne arată că în afara răului și a suferinței există întotdeauna opțiunea de a alege binele, chiar dacă aceasta implică sacrificii. Lecțiile lor ne îndeamnă să fim mai conștienți de valorile noastre morale și spirituale, să rezistăm în fața nedreptăților și să cultivăm iertarea și solidaritatea în relațiile noastre personale.

Pr. Marin Dumitru,

Parohia Învierea Domnului – Bicaz Chei II

Articolul Chipuri ale sfințeniei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Lăcașul, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a fost înființat în 1991 într-o poiană (Hașca) din Munții Stânișoarei de către Arhimandritul Iustin Pârvu și a fost dedicat martirilor din temnițele regimului comunist. Biserica din lemn a fost terminată în 1992. A fost pictată în perioada 1994-2000 în tehnică tempera de către pictorul Mihai Gabor, în stil bizantin, atât în interior, cât și în exterior.  Mănăstirea Paltin-Petru-Vodă este o mănăstire de călugărițe, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, înființată în 2003 pentru a deservi așezămintele sociale, situată mai jos, la nu mare distanță. Biserica este de lemn, construită în stil maramureșean, are la interior pictura în stil bizantin, executată de soții Puric din Cernăuți.

În cadrul complexului format din cele două așezăminte, există un azil de bătrâni (Sfântul Pantelimon, un orfelinat (Acoperământul Maicii Domnului) și un dispensar medical cu cabinete medicale de Medicină Generală și Stomatologie. În comuna Poiana Teiului, la Buba, cum zic sătenii, se află Schitul Poiana, metoc al mănăstirii. Este schit de maici, sfinţirea locului făcându-se în 2009. Stilul arhitectural este cel ştefanian, adaptat unei construcții din lemn.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, primind numele de botez Iosif. Educația primită în familie a fost una în spirit creștin, cu un efect deosebit asupra formării sale, lucrul acesta fiind evident și din educația pe care au primit-o rudele sale. În 1936, tânărul Iosif se retrage la Mănăstirea Durău, unde este și închinoviat. Bătrânii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tânărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstirești, ceea ce, în scurt timp, a și făcut. În 1939, după ce a trecut prin încercările specifice fraților de mănăstire, a primit „botezul” călugăriei, primind numele de Iustin.

În scurt timp este trimis la Seminarul Teologic de la Cernica, unde a început studiul Teologiei, cu toate disciplinele specifice, inclusiv dogmatică, greacă veche, franceză, germană și muzică psaltică, pe care o cunoștea foarte bine.

Ca și mulți dintre dascălii săi, în perioada în care conflictele internaționale escaladau, gândul său a fost acela de dăruire și respect față de credința creștină și neamul românesc. Acest popor a supraviețuit ca neam doar prin păstrarea credinței, singurul liant care a păstrat identitatea românilor aflați la punctul de confluență și de interes a marilor puteri militare de-a lungul timpului. Țelul era acela de a păstra românismul, legat inseparabil de credința creștin ortodoxă. După desființarea de către mareșalul Antonescu a Seminarului de la Cernica, și-a continuat studiile la Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea.

În 1941 este hirotonit preot de către de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor și, doar după un an, pleacă pe frontul de Răsărit ca preot militar. După întoarcerea armelor de la 23 august 1944 se întoarce la Mănăstirea Durău.

Studiile și le-a continuat, începând din 1946, la Seminarul de la Roman. Acolo era printre cei mai mari ca vârstă, deoarece și-a întrerupt studiile de mai multe ori. Acuzat de apartenență la „secta legionară” este arestat și condamnat, pe 14 mai 1948, la 12 ani de închisoare.

Despre chinurile pușcăriei nu prea vorbea. Privea de multe ori în gol, spunea despre Sfânta Liturghie făcută în închisoare, despre cum comunicau între celule, despre cum se spovedeau. Cel mai mult vorbea despre sfinții din închisorilor comuniste… evitând cuvintele directe despre chinurile la care erau supuși.

Periplul prin temnițele comuniste a început la Suceava, din 1949 la Aiud, din 1951 la Baia Sprie în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla și, pentru mai scurt timp, la alte temnițe și lagăre de muncă silnică. Deși trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a corectat, a mai primit 4 ani de temniță la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare în acest sens.

În închisoare a cunoscut pe mulți pe care îi numea „sfinți”, chiar în chilie având câteva moaște ale acestora, luate de la cimitirul de la Aiud. Le arăta pelerinilor, îndemnându-i să miroase și să simtă cum „supură” mir.

Pe data de 14 mai 1964 este eliberat și se reîntoarce la casa părintească din Petru Vodă, Nu mult după întoarcerea acasă, mama sa, Ana, se duce la Domnul, iar părintele, fiindu-i interzis să se întoarcă la mănăstire, lucrează ca muncitor forestier în zonă. Ofițerul de securitate care îl avea sub observație i-a aprobat în 1966 să se ducă la mănăstire, alegând o chilie retrasă de la Mănăstirea Secu. La această mănăstire i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină.

În 1975 a primit aprobarea să viziteze Sfântul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securității rămânând acolo, lucru care i-a fost și propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în țară, alături de semenii săi, iar misiunea sa nu se încheiase și hotărâse să meargă mai departe în promovarea credinței creștine și a dragostei de țară și neam. La întoarcere, a fost trimis la Mănăstirea Bistrița.

După căderea comunismului, în 1991 se reîntoarce la Mănăstirea Secu, unde nu stă prea mult, ci vine în satul natal și hotărăște să facă o mică bisericuță și o chilie retrasă aproape de stâna de pe poiana Hașca, în capătul pârâului Bolătău. Imediat i-au sărit în ajutor sătenii. Unii cu caii cărau lemne din pădure, alții cu tractoare duceau piatră. Avea alături 2 călugări imediat după ce a venit, dar un sat întreg de partea sa. Participa la toată muncă ce se făcea acolo. Deși chinuit în temnițe părintele lucra cot la cot cu ceilalți oameni.

Când s-a dus zvonul în împrejurimi și în întreaga țară, au început să vină multe fonduri, iar mica bisericuță a devenit o bijuterie, foarte frumos pictată și decorată. Alături de părintele au venit apoi mulți frați și călugări, obștea mănăstirii crescând în continuu. În cimitirul mănăstirii au fost înmormântate mari personalități ce au suferit în temnițele comuniste: părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu şi alții.

De pe pârâul Bolătăului au fost cărate tone de piatră pentru temelia micii bisericuțe. Ca o amintire, imediat ce a fost terminată temelia, o ploaie a umplut tot locul cu apă, astfel că a trebuit să fie spartă pentru a se scurge apa și să se usuce din nou locul pentru a putea fi turnată „nisipeala” (pietrișul care umple spațiul până la nivelul pardoselii). Biserica a început să fie construită din bârne cioplite, după modelul zonei.

În partea nordică a bisericii a fost ridicată o mică căsuță, cred că avea două chilii inițial, una dintre ele a părintelui Iustin. Ulterior s-a modificat construcția, dar cele două chilii, inclusiv cea a părintelui, au rămas intacte, exact ca la început. În acea chilie a stat părintele până când s-a mutat la Mănăstirea Paltin, spre a fi îngrijit mai bine de maicile de acolo. Slujirea în noua bisericuță a început la 8 noiembrie 1994.

În 1995, după doar 4 ani de la prima piatră de temelie, deja obștea mănăstirească ajunsese la 80 de călugări și frați de mănăstire. La acest număr se poate adăuga cel al maicilor de la noua ctitorie caritabilă (25 de viețuitoare), aflată la 2 km mai spre sud, inițial desfășurându-și activitatea tot sub ascultarea și ajutorul părintelui Iustin.

Materialul integral îl puteți citi aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

FOTO: Petru ARSINTE

Articolul Despre Mănăstirea Petru Vodă și ctitorul ei, Părintele Iustin Pârvu apare prima dată în Ecoul muntilor.