Articolul Toamna sus în munte printre mucenici… apare prima dată în Ecoul muntilor.

La 10 noiembrie 1954 este implicat în procesul intentat aşa-zişilor vinovaţi ai reeducării de la Piteşti. „Când a început ancheta lui Calciu, acesta pe loc şi-a dat seama de toată înscenarea. Dintr-o singură scuturătură de cap a scăpat înlăturând de la el dresura. A devenit din nou omul care fusese înainte de arestare”.

Top of Form

Calciu arată în sala de şedinţă că adevăraţii vinovaţi sunt Securitatea şi conducerea Ministerului de Interne. Completul de judecată şi securiştii din sală au rămas uimiţi de atitudinea tranşantă pe care a avut-o, situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a doua zi. O noapte întreagă a fost bătut, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze cele spuse. În ziua următoare din aceeaşi boxă tânărul le-a strigat celor din completul de judecată: „Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, Nicolski şi Pantiuşa. Din această clipă nu voi mai răspunde nimic până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine în boxă!”. Şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a fost dat peste cap, luând o cu totul altă întorsătură. De aici încolo revenirea sa avea să fie cel puţin la fel de spectaculoasă ca şi prăbuşirea: „Căzut în marea dezumanizare, revenit spectaculos din coşmar. Acum era mai puternic decât a fost la intrarea lui în temniţă”. În urma procesului a fost condamnat la alţi 15 ani de muncă silnică, dar pedeapsa i s-a contopit cu cea din 1948. Despre anii grei de anchete vor vorbi înscrisurile de pe pereții celulelor Securității: „În 1956, într-o celulă din arestul principal al Ministerului de pe Calea Victoriei, mai exact în celula care se găseşte în faţa camerei ofiţerului de serviciu sau «şeful arestului» cum i se mai spune, am găsit, tras cu acul în litere Morse, următoarea frază care m-a înfiorat: «Eu, Calciu Gheorghe, am fost adus aici pentru ca să fiu omorât, nu sunt vinovat». N-a fost condamnat la moarte (sau i s-a comutat) şi a fost trimis după procesul său, separat de al lui Ţurcanu şi al lotului său, la secţia de exterminare de la Jilava faimoasa cameră 53, unde a dovedit că se schimbase integral”.

Cu Hristos în Casimca Jilavei

În iulie 1958 este închis într-una din celulele din Casimca Jilavei unde se dăruiește îngrijirii colegilor săi, ajungând să-şi taie venele pentru a oferi din sângele său lui Constantin Oprişan, grav bolnav de TBC. Apropierea de Oprișan îi va zdruncina din temelii casa sufletului, angajându-l într-o slujire transfiguratoare și harismatică: „În prima zi în care am intrat în celulă, Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas țintuit cu spatele la uşă, surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă și sânge dăduse afară, și stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprișan observând asta, mi-a zis: «Iartă-mă!». Mi-a fost atât de rușine!… Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el”. Lucrarea harului nu întârzie să umbrească sufletul părintelui Calciu, care se vede inundat de bucurii negrăite, nepământești: „Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simțeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învățat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăție. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi – și dragostea sa. Vă puteți imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară – dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”. După moartea lui Oprișan, periplul părintelui Calciu prin temnițele românești continuă, dar într-o altă lumină, cea a nădejdii eliberatoare: „Cred că Dumnezeu îmi spunea prin îngeri că n-am să mor. Așa cred. Dumnezeu mă păstra pentru o misiune. Sunt convins de lucrul acesta și oricât ar părea deloc comun ce vă spun, să știți că sufletul este cel care salvează trupul”.

Tenebrele Aiudului și luminile suferinței

Întemnițat în temutul Aiud până la eliberarea din 18 mai 1963, părintele Calciu redescoperă noi dimensiuni și rosturi ale suferinței pe altarul jertfei: „Ne-am dus la închisoare cu credința că vom ieși biruitori. Dar crimele și torturile acestea experimentate în Rusia și apoi importate la noi în țară, au depășit puterea noastră de imaginație. Era imposibil să îți închipui așa ceva! Cine și-ar fi închipuit Aiudul? Și nu mă refer la torturi, ci mă refer la această tocire a rezistenței oamenilor, încât să ajungă omul să facă declarații fără a fi bătut ca la Pitești. Dar cred, sunt convins că Dumnezeu a avut o milă și o dragoste specială pentru noi, chiar dacă ne-am simțit părăsiți, chiar dacă am strigat: „Doamne, scapă-mă!” și ni se părea că Dumnezeu nu ne-a auzit, El ne auzea. Și salvarea noastră a fost prin întoarcerea în noi înșine, prin revenirea la forța noastră morală. Pe Dumnezeu nu-L interesa trupul nostru, nu-L interesa țărâna. Îl interesa ca noi să ne întoarcem purificați prin suferință la Hristos”. Fără să se lase intimidat de mascaradele reeducării, va sta neclintit în fața presiunilor demascărilor îndurând cu nebunească bucurie condițiile crâncene de izolare de la zarcă: „Când am sosit la Aiud, acolo începuseră să se desfășoare acele reeducări. După vreo lună de zile am fost dus într-un fel de club – nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni – și un conducător de club a spus că a sosit vremea să ne facem demascările. Bineînțeles că am râs și i-am spus: «Domnule, eu vin de la Pitești. Ce vrei să-ți demasc eu dumitale? Eu nu numai că am demascat la Pitești, dar am ajuns și la forme aberante. Eu n-am nimic să vă spun și nu mă interesează reeducarea». Și atunci m-au dus la izolare, la zarcă unde am stat până în clipa eliberării. Așa că eu am fost absolut scutit de presiuni. După venirea de la Jilava unde erau patru celule zidite într-o celulă și unde apa curgea pe pereți și unde eram bătuți și torturați, unde nu ne ajungea aerul, pentru că el pătrundea numai prin niște găuri mici făcute în ușă, unde saltele putrezeau sub noi, vă mărturisesc că Aiudul a fost o relaxare. Zarca mi s-a părut o relaxare. Oamenii ceilalți sufereau, eu nu sufeream. Oamenii aceia se simțeau oprimați, eu nu mă simțeam oprimat. Pătrunsesem într-un mediu unde erau oameni intelectuali, puteam să discutăm prin perete, prin morse, pe bucăți de săpun. Pentru mine a fost ca o ieșire din infern și m-am simțit bine”.

În prigoană și după eliberare

După eliberare, nu scapă de eticheta de personaj incomod și i se fixează domiciliu obligatoriu în comuna Viişoara unde va sta până în august 1964. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia franceză, pe care o absolvă în 1967. Cu toate acestea, Securitatea continuă să-l urmărească cu asiduitate. După o obişnuită înfăţişare, mărturiseşte cu durere unui prieten, şi el fost deţinut: „Eu am avut faima de turnător printre oameni ani de zile şi vreau să-mi şterg din amintire acest lucru, de aceea când numai aluziv mai aud de aşa ceva, ideea-mi repugnă şi-mi vine să turbez şi să blestem tot ce-i în jur, aşa că de asta nici să nu mai aud!”^.

În 1968 ofiţerii se declară descurajaţi de lipsa lui de colaborare după repetate încercări eşuate de a-l recruta ca informator. (VA URMA).

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU DUMITREASA (II). Mărturisitor neînfricat în procesul Securității apare prima dată în Ecoul muntilor.

 „Eu nu am plecat din țară și din Biserică. Eu am fost expulzat și din țară și din Biserică. Și nu voi închide niciodată gura mea atunci când este vorba de adevăr”.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – Schiță biografică

”În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect”, spunea Grigore Caraza.

Cel mai mic dintre cei unsprezece copii ai unei familii de ţărani din Mahmudia, comună tulceană aflată în Delta Dunării, Gheorghe Calciu s-a născut la 24 noiembrie 1925. A urmat cursurile Liceului de băieţi „Spiru Haret” din Tulcea, unde s-a apropiat de mişcările naţional-creştine. După înscrierea la Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1946 a devenit un înverşunat militant împotriva regimului comunist. Dacă în perioada liceului activitatea sa nu conţinea nimic politic, la arestarea sa din 22 mai 1948 i se reproşau deja implicarea în activităţi politice, naţional-creştine şi anticomuniste. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964, 1979-1984) trecând şi prin iadul reeducării de la Piteşti (1949-1951). Gândul cu care a intrat în bezna gulagului românesc îl va destăinui posterității după eliberare: „Niciunul dintre noi, dar absolut niciunul n-a știut ce se va întâmpla, adică nu și-a închipuit cât de subtilă este bestialitatea comunistă, cât de rafinați sunt în torturi, de la cele morale până la cele fizice. Nu eram pregătiți pentru această suferință. Am mers însă la închisoare, cei mai mulți fără a ne gândi la moarte. Poate unii se gândeau că vor muri. Eu, personal nu m-am gândit la moarte. Am mers la închisoare fiindcă simțeam că aceasta era datoria mea: să fac ceva împotriva comunismului”.

Prima condamnare de opt ani de temniţă grea, o pedeapsă medie pentru acele vremuri, este preţul pe care Calciu avea să-l plătească pentru condiţia sa de student şi inteligenţa vie care îl caracteriza. Pr. Nicolae Grebenea şi-l aminteşte: „Era scund, brunet, ochii vii, ţinută frumoasă. Era inteligent şi cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am descoperit la deţinuţi (…) Evoluţia lui după eliberarea din temniţă, marea lui credinţă, eroismul lui şi forţa lui morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt şi mai presus de alţii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din timpul temniţei”. Un portret asemănător întâlnim în evocările lui Ioan Muntean: „un tânăr scund, slab, dar vânos. Foarte vioi în spirit şi în mişcări, totdeauna grăbit. Ochii vii şi faţa zâmbitoare, chiar dacă ar fi trebuit să se supere, nu l-am auzit niciodată repezind pe cineva”.

Calvarul reeducării de la Piteşti

În februarie 1949 Calciu a fost transferat împreună cu colegii săi de la Medicină la închisoarea Piteşti şi a fost încarcerat la secţia temniţă grea de la parter. Prin mai 1950 a fost bătut pentru prima dată de către doi agresori chiar în prezenţa unui gardian, dar prin „demascările” propriu-zise a trecut abia din 6 decembrie 1950 când acţiunea a pornit şi la secţia de temniţă grea sub conducerea lui Eugen Ţurcanu, Octavian Tomuţa şi Silviu Suciu. Forţat să-şi denunţe activitatea din libertate, a menţionat în declaraţiile lui oameni nevinovaţi, iar mustrările de conştiinţă l-au făcut să încerce de mai multe ori să revină asupra informaţiei: prima dată, fără succes imediat după torturi, când a fost ameninţat de slt. Mircea Mihai să nu-şi retracteze declaraţiile şi a doua oară după ridicarea liderilor agresorilor din Gherla în 1952 când a trimis Ministerului de Interne o notă în care prezenta condiţiile în care i-au fost smulse declaraţiile. Prăbuşirea sufletească a studentului Gheorghe Calciu începe aici, în urma contactului brutal cu violenţele imposibil de îndurat pentru alcătuirea lui lăuntrică. Iată cum explică prăbuşirile celor maltrataţi: „Tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit”. Nu avem însă informaţii că ar fi făcut parte din comitetele de agresori.

Transferat la Gherla

Copleşit de groaza reeducării, îşi adânceşte căderea sufletească odată cu transferul lui la Gherla din 29 august 1951. Sub privirile ameninţătoare ale lui Ţurcanu a îndeplinit rolul de planton o scurtă perioadă, dar avea să scape de ulterioare solicitări prin scoaterea sa la muncă în atelierul de nasturi din închisoare. Într-o notă informativă despre acel Calciu din perioada tulbure, se remarcă faptul că transformarea sa reuşise cel puţin la suprafaţă: „devenise realmente un adept al concepţiei materialiste”, însă notează aceeaşi persoană: „spre deosebire de ceilalţi oameni ai lui Ţurcanu, evita brutalităţile, maltratările şi intervenea ori de câte ori vreunul din tabăra lui Ţurcanu depăşea măsura”. Aceeași mărturie despre tânărul Gheorghe Calciu o întâlnim și la Ioan Ianolide: „El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să rămână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu într-o intensitate ieşită din comun”. În realitate Calciu a făcut ceea ce încercau cei mai mulţi dintre deţinuţii trecuţi prin încercările Piteştiului: să se strecoare. A devenit pe rând vânzător şi contabil la cantină, ajutorul magazionerului şi al contabilului temniţei, legătura deţinuţilor cu grefa. În paralel însă funcţiona ca informator rezident, fiind unul dintre cei care strângeau notele altor deţinuţi la solicitarea ofiţerului politic al închisorii Constantin Avădani. În ciuda evidențelor incriminatorii, Calciu va fi pentru unii deținuți de la Gherla colacul de salvare din abisul deznădejdii, așa cum aflăm din mărturisirile lui Dumitru Bordeianu: „Eram în curte și, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere și se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunoşteam glasul și nu ne spuneam pe nume. Îl opresc și-l rog să mă asculte, căci aș avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzația de furt ce mi se aduce și că nu am cum să mă dezvinovățesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau și a plecat. După puțin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobișnuit și inexplicabil îmi frământa conștiința: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toți trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat? Afirmaţia lui Calciu că «mă crede», a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaștina deznădejdii”. (Va urma).

M.G.

Articolul Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.