Nu este posibil să fie înțeleasă istoria unei mănăstiri, fără cele mai elementare idei despre ce înseamnă, cum se manifestă, care sunt lucrurile de culise ale vieții monahale, ca o sinteză de-a lungul timpului. Viața călugărească are mii de caracteristici, vorbim despre o simbioză trup-suflet diferită total de ceea ce înseamnă căsătoria… și destul de greu de înțeles, monahul trăind o lume distinctă, o altă ordine, disciplină, rugăciune, atitudine, raportare la viață, decât omul simplu din societate. De aceea, nu ne asumăm, nici pe departe o prezentare a monahismului, ci doar a anumitor trăsături vizibile de-a lungul timpului sau a unor elemente esențiale, fără a intra în sfera greu de pătruns a simțirii energiei necreate a harului divin.

Monahismul înseamnă „unire”, contopirea fără divergențe a trupului cu sufletul, lepădare de sine și unirea propriei vieți cu Dumnezeu – dedicarea ei Domnului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34), înseamnă xeniteia, adică demersul prin care călugărul se smulge din mediul său natural (familie, prieteni, colegi etc.). Lepădarea de lume nu înseamnă izolare personală, ci doar una fizică. Călugărul continuă să aibă legătura sufletească a „persoanei” cu lumea și neamul său: el se roagă pentru lume, pomenește pe conducătorii țării, armata, ierarhul, cei vii și cei adormiți. El leapădă doar haina „însângerată” a lumii, ca cea a lui Iosif dusă de frații săi lui Iacov (Facere 37).         A fi călugăr în afară de ideea depărtării de lume (a ceea ce se întâlnește deseori în Biblie și în istoria Bisericii ca fiind drumul spre pustie, spre deșert) reprezintă depunerea a trei voturi/legăminte esențiale: castitate, ascultare, sărăcie. Sărăcia sau lepădarea de cele lumești nu se referă la a fi lipsit de bunuri/obiecte, ci la ca toate să nu fie personale, să aparțină obștii sau oricui decide duhovnicul tău după moarte. Sf. Pavel spune că „Nimeni, ostaş fiind, nu se împiedică de lucrurile lumeşti, ca singur Voievodului să placă” (II Tim. 2,4). Ascultarea se raportează atât pe verticală – spre Dumnezeu și este cea principală, iar după apariția vieții chinoviale și pe orizontală în raport cu duhovnicul starețul sau mai-marele obștii. Castitatea ne amintește de credința eunucilor față de domnitor și de supunerea acestora, dar în acest caz nu are de-a face cu o astfel de practică, însuși marele Augustin, din cauza propriei mutilări este cunoscut nu ca sfânt de Biserică, ci doar ca „Fericit” – „Fericitul Augustin”. Așadar, castitatea nu înseamnă mutilare, ci abstinență sexuală: ca tinerii din escorta lui David (I Regi 21, 2-7), ca Ieremia (Ieremina 16, 1-4), ca Noe în arcă conform tradiției iudaice Midrash Rabbah la Facere și alte exemple.

         Modelul Suprem de călugărie este Sfântul Ioan Botezătorul, cel ce s-a retras în pustie, unde ”avea îmbrăcămintea din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică.” (Matei 3,4), după care a ieșit la râul Iordan să „boteze” cu un botez al pocăinței și să-l prezinte pe Domnul Iisus lumii – Înaintemergător. Domnul Iisus este Fiu al lui Dumnezeu, modelul tuturor, izvor, călăuză și proniator, ca ”Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat” (Simbolul de credință niceo-constantinopolitan).

„Părinții” călugărilor răsăriteni, cărțile și învățăturile de bază ale ascezei vine de la Sfântul Antonie cel Mare și Sf. Pahomie cel Mare, din pustiul Egiptului (sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea). Ei și mulți alții până atunci și până astăzi, cunoscuți sau necunoscuți, ce au dus la împlinire profeția lui Isaia: „să se bucure pustiul; ca şi crinul să înflorească” (Isaia 35,1).

Încă de la călugării eremiți egipteni, ucenici ai Sfântului Pahomie, de exemplu, exista o datorie a muncii individuale. Aceasta avea două scopuri: independența față de lume și, mai mult decât atât, ajutorarea celor în nevoi. Munca monahului era și calea indispensabilă pentru a înfrânge trândăvia trupului, lehamitea și implicit, gândurile rele. În acest context, al păstrării legăturii permanente cu Dumnezeu spre învingerea ispitelor de tot felul, se promovează ”Rugăciunea lui Iisus” sau ”Rugăciunea inimii”. Este o promovare a rostirii, urmată de o meditație a rațiunii, apoi de o contopire în inimă și o simbioză cu energiile divine. Ființa și energiile, însă, au dat mari bătăi de cap în Biserică, ajungând la mai multe sinoade și mai multe hotărâri: apărătorii isihasmului prin învățătura Sf. Gringore Palama și adversarii lui Varlaam de Calabria (sec. al XIV-lea). Contradicțiile priveau știința, rugăciunea inimii, vederea Luminii dumnezeiești, deosebirea din Ființă și lucrările lui Dumnezeu etc. În privința rugăciunii, Paisie Velicicovschi spunea că ”Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii”, ”Cuibul”, dacă pot să-l pomenesc în acest fel, isihast s-a statornicit la Muntele Athos, de unde, cu alte multe rânduieli, a venit și pe teritoriul țării noastre.

O ”cotitură” esențială în istoria monahismului a fost organizarea chinovială a Sf. Vasile cel Mare. El nici nu amintește de Sf. Antonie, pentru că nu dorea să se refere la asceți, ci la cei debusolați, care doreau un tată/duhovnic spiritual. Imediat ce a văzut problema pustiului ascetic egiptean, după 356 d.Hr., Sf. Vasile cel Mare, prin mănăstirea din Pont întemeiată, dă o altă orientare multor călugări. Astfel, a luat naștere viața chinovială, de obște, organizată strict prin manuscrisele și tipăriturile sale. Mai mult, Sf. Vasile cel Mare are și meritul unor ”asociații” călugărești de binefacere (Vasiliada).

Important pentru noi, referitor la ce informații avem, este venirea în Nordul Dunării a Sf. Nicodim, de la Muntele Athos. Este vorba de aducerea unui nou stil de organizare monahală, nu și de sihăstrie. Este vorba de anul 1365, când vine în Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu I (1377-1383), Mânăstirea Vodiţa (in 1369) şi Tismana (ante 1377). Este, însă, o perioadă foarte târzie, ținând cont că Sf. Ioan Casian, încă de la începutul sec. al V-lea, plecat din Dobrogea de azi, fonda două mănăstiri lângă Marsilia (Franța).

Secolele II-IV sunt cele în care a pătruns nu numai creștinismul pe teritoriul țării noastre, inclusiv în Moldova, ci și asceții, practicile de retragere spre rugăciune. Munții Neamțului, Ceahlăul și împrejurimile au început să fie locul ideal de retragere a sfinților, de izolare de lume și comuniune cu Dumnezeu a asceților.

Toponimile sau anumite tradiții orale sunt tot ceea ce ne-a rămas… era și firesc să nu găsim tratate de locuri și trăiri, în momentul în care vorbim despre izolare, de singurătate, de asceză.

Cristian VATAMANU

Articolul Monahismul – prezență permanentă odată cu creștinismul apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici este din anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul”.

  Schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim. Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală, înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş se afla în ruină, astfel că în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Conform pisaniei, lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni.

        După anul 1602, aşezământul monastic a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. În anul 1640 s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica „Sf. Nicolae”. Între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, s-au construit cca 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna. După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ, aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică până în anul 1910 – fiind dependentă de marea lavră a Neamţului – sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu. După alte grele încercări (în 1691 la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski) şi după pierderile suferite în secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, un adevărat dezastru în istoria acestei mănăstiri. În luna august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras şi pe Valea Secu. Nevoiţi să se apere între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman numeros şi bine înarmat, eteriştii sunt supuşi asediului timp de 14 zile. Pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu turcii. Amăgiţi de promisiunile acestora, eteriştii s-au predat, dar au fost măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Atunci a murit celebrul luptător grec Iordache Olimpiotul, ars într-un incediu provocat de turci într-un turn de apărare.

Au urmat ani grei, de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile şi Paraclisul „Sf. Nicolae”. În 1832 s-a reconstruit Biserica „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche.

Până la începutul secolului al XX-lea, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Între 1910 şi 1919 se produce separarea aşezământului de la Secu, având în subordine Sihăstria şi Sihla, dar autonomia este din nou pierdută, până în anul 1950. Din punct de vedere constructiv, mănăstirea Secu face parte din categoria aşezămintelor monastice fortificate. Ziduri puternice cu turnuri pătrate închid o incintă dreptunghiulară, pe laturile căreia se înşiră chiliile cu etaj şi toate celelalte construcţii specific mănăstireşti. Un turn-clopotniţă impunător prin masivitatea şi înălţimea sa acoperă intrarea situată la apus, iar în mijlocul complexului arhitectural tronează cu autoritate şi eleganţă ctitoria lui Nestor Ureche.

Construită din piatră şi cărămidă de către meşteri, atât locali cât şi din Ţara Românească, biserica mare prezintă un plan foarte apropiat de specificul moldovenesc, dar în arhitectura sa întâlnim şi notabile influenţe munteneşti, care sunt mai pregnante în sistemul de boltire şi în sprijinirea turlelor.

De la Secu, pelerinul poate porni spre ruinele schitului Nifon, spre mănăstirea Sihăstria, să se reculeagă la mormântul marelui duhovnic Ilie Cleopa. Sau poate trece dealul spre Sihla, nu înainte de a se abate pe la peştera Sfintei Teodora. Şi apoi să coboare spre Agapia şi Văratec. Nu departe de Secu e mănăstirea Neamţ, cu salba de schituri şi sihăstrii din jurul ei: Cărbuna, Branişte, Vovidenia, Procov, Icoana Nouă şi Icoana Veche. Un itinerar spiritual de excepţie: religie, istorie, poveste…

Daniel DIEACONU

Articolul Invitaţie la pelerinaj: Mănăstirea Secu apare prima dată în Ecoul muntilor.