Oraşul, azi, are un aeroport şi o gară modernă aşa că accesul turiştilor este unul simplu, fie că aleg calea aerului sau cea terestră. Şi Sevilia se pricepe foarte bine să îşi primească oaspeţii, cu zâmbete şi voie bună, mâncare gustoasă şi distracţie din zori până răsăritul soarelui. Este adevărat că acest oraş pare că nu doarme niciodată, mesele lor la restaurante întinzându-se până târziu în noapte, lucru ciudat pentru un turist român.

Plecând de pe malul râului, după două străduţe cochete, se ajunge la Catedrala Sfânta Maria din Sevilia, uriaşa construcţie ridicată peste o moscheea, cum era obiceiul în zona, mai ales în urma cuceririlor creştine şi expulzarea arabilor din sudul Spaniei. Catedrala gotică care-l are între zidurile sale pe Cristofor Columb, cu sarcofagul lui fiind ţinut pe umeri de patru regi,  are o înălţime de 105 metri şi este a doua catedrală ca şi mărime din lume. Intrând, îţi dai seama că eşti mic şi poate aceasta a fost şi intenţia construirii ei, de a te transforma în ceva nesemnificativ şi umil în vastitatea casei Domnului pentru care ai plătit 14 euro. Sau poate doar au avut suficiente materiale pentru a o face aşa de mare şi strălucitoare.

La pas şi pierzând vremea la standurile unde se vând tot felul de lucruri, ajungi la Alcazarul din Sevilia, casa regilor Spaniei şi fosta locuinţă a califilor arabi din secolul al X-lea, înainte ca ei să fie alungaţi din Andaluzia de regii catolici. Camerele răcoroase, înalte, cu bazine pline de apă care curge prin locuri speciale, fiind primul aer condiţionat al lumii, tapiţerii uriaşe, băi ascunse sub clădire, toate se pot vizita. Prin grădinile palatului încă mai umblă liberi păuni aroganţi şi pisici leneşe, parcă supărate să le este deranjată sista.

Din centru sunt două variante, un drum merge spre piaţa Spania din Sevilia şi unul spre  Setas de Sevilia, Metropol Parasol. Şi când nu ştii unde să o iei, opreşti pentru o cafea şi un dulce spaniol.

Piaţa Spania din Sevilia este o construcţie relativ nouă, începută în anul 1911, în mijlocul unui parc şi aici au loc concerte, expoziţii, adunări publice şi tot aici te poţi plimba cu trăsura, ca un adevărat turist însă caii nu sunt cei mai fericiţi, stând în caldura Andaluziei, de peste 40 de grade vara.

Setas de Sevilia este o construcţie modernă, finalizată în anul 2011, între clădire autohtone, un grup de 6 ciuperci uriaşe care noaptea oferă un spectacol de lumini şi ziua aduc umbra într-un oraş fierbinte cum este Sevilia,

Printre străzile Seviliei, la orice pas, pe lângă restaurantele care oferă o mâncare delicioasă, sunt case tradiţionale, palate vechi, muzee şi expoziţii. La orice colţ de stradă poţi să dai peste un spectacol inedit sau o sărbătoare religioasă pentru că nimeni nu face aceste sărbători mai bine decât spanioli.

Palatele seviliene, Casa de Pilates sau  Palacio de las Dueñas, erau mândria nobililor şi în construcţia lor nu s-a făcut economie. În dorinţa lor de a impresiona şi a de demonstra măreţia, au adus mozaicuri romane din apropiere, am luat mozaicurile arabe şi arhitectura catolică pentru a crea ceva nou, un amestec arhitectural care atrage şi impresionează, mici oaze de răcoare în dogoarea verii.

Şi pentru că e Spania şi Andaluzia, oraşul nu ar fi întreg dacă nu ar avea o coridă. Plaza de Toros de la Real Maestranza de Caballería de Sevilla. Aici încă mai au loc coride, pentru cei care preferă un astfel de sport şi se poate vizita un muzeu al taurilor din interiorul ei.

Pe malul Guadalquivirului, din cartierul odată cel mai sărac, Triana, acum boem şi elegant, cu o îngheţată în mână, priveşti apusul după o zi lungă de vizitat şi pentru câteva clipe, te simţi sevilian.

Oana Ciucanu

Articolul Dor de ducă: Sevilia apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fiica de faraon, soţia altui faraon al cărei sora era, regent al marelui Egipt din dinastia a 18 – a, Hatşepsut a fost prima femeia care a purtat barba falsă a faraonului, simbol al puterii depline şi a condus cu puteri depline pentru 21 de ani. Sub domnia ei, Egiptul a cunoscut prosperitate, pace şi  extinderea influenţei. Şi cum putea să arate asta mai bine decât în ridicarea unor construcţii ce aveau să poarte faima ei peste ani?

Astăzi, Templul lui Hatşepsut este patrimoniu Unesco, protejat pentru posternitate şi admirat de milioane de turişti anual.

Cu toate că numele lui Hatşeptut a fost şters din istorie de urmaşi furioşi, istoria a reuşit să o găsească sub nisipul torid, sarcofagul ei din granit fiind prea uriaş pentru a o abandona, templul ei prea important pentru a-i şterge urmele.

Oana Ciucanu

Articolul A fost cândva o femeie faraon! apare prima dată în Ecoul muntilor.

                 Vetus urbs defineşte partea iniţială a oraşului, acolo unde probabil s-a născut Traian,  pe malul  râului Guadalquivir, fiind  acum în totalitate sub oraşul spaniol Santiponce, singura parte cared a mai rămas şi care se poate vizita fiind Teatrul Roman.

  Împăratul Adrian, născut şi el în Italica,  este cel care extinde oraşul cu o nouă parte, nova urbis, la cererea lui şi cu ajutorul său se ridică statutul oraşului devenind Municipium. Tot în acea perioadă se adaugă temple, un templu numit Traianeum dedicat lui Traian, clădiri publice, băi, un apeduct de 37 km şi un splendid amfiteatru cu 25000 locuri, al treilea ca mărime din lume, după cel de la Roma şi Tours.

Astăzi, după ani de uitare şi de distrugere, echipe de arheologi lucrează din greu, sub o căldura sufocantă, pentru a reda omenirii minunile romane îngropate sub pământul arid. Aşa ies la iveală mozaicuri care parcă nici nu au fost atinse de cei 2000 de ani care au trecut, aşa se descoperă noi locuinţe romane care ne arată cum trăiau înaintaşii noştri. Ştiaţi că vilele romane aveau o parte în faţă pe care proprietarii, deja bogaţi, o închiriau, câştigând un ban? Acolo se vindea mâncare, haine, băuturi şi se făceau oale şi vase.

Ca orice oraş, şi Italica a intrat în declin, fiind la un moment dat abandonat pentru a fi redescoperit şi protejat aşa cum merită din anul 2001.

 Oana Ciucanu

Articolul Călător în lumea largă: Italica – locul naşterii împăraţilor Traian şi Adrian apare prima dată în Ecoul muntilor.

Chevalier, Tăslăuanu, Iorga, Cocuţa Vogoride, Elena Cuza, Ion Drăgan, dar şi Baratky sau Lucescu. Preotul Marin Dumitru de la Bicaz Chei debutează în forţă în revista noastră. Continuăm studiul geografilor Bogdan Tofan şi Adrian Niţă şi al istoricului Corneliu Ciucanu şi prezentăm un articol dens al profesorului Mihai Apopei despre barajul de la Bicaz.

Istorie, etnografie, literatură, geografie, sport, turism, poveşti, amintiri. O bună şi de folos lectură vă dorim!

Articolul Ecoul Munților – nr. 27! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe lista de vizitare a unui turist care şi-a făcut temele şi care vine cu un buget bine gândit, fără excese şi extravaganţe, trebuie să fie trecut Prado, Palatul Regal, Tempul Debod, bisericile faimoase ale capitalei iberice, Plaza Mayor, Mercado de San Miguel, parcul Retiro, cartierul La Latina, muzeul Arheologic Naţional (MAN), Farul Moncloa. Pe lângă atracţiile ce pot fi găsite pe orice listă de le internet la categoria Madrid, o atracţie ce nu trebuie ratată este mersul pe jos. Poate suna amuzant, dar mersul pe jos nu numai că facă piciorul frumos, dar ajută la descoperirea acelor lucruri care nu se găsesc în muzee, edificii faimoase sau biserici vechi:  viaţa oraşului şi a spaniolului.

Pentru un turist venit din ruralul României, modul lor de a trăi pare ciudat. Diferit cu totul de modul nostru de a fi. Conceptele spaniole de siesta, ir de tapas nouă ne sunt străine dar merită cercetate pentru a gusta în totalitate cultura şi tradiţiile iberice. Şi Madridul e locul cel mai potrivit pentru asta.

Siesta e un termen vechi, ce provine din latină şi se referă la „un pui de somn” la amiază. Într-o Spanie toridă în lunile de vară odihna e necesară pentru a te proteja de temperatura ridicată aşa că spanioli au transform siesta într-o artă de a aţipi. Cu toate că în lumea modernă în care trăim şi cu cerinţele actuale la care mai adăugăm şi aerul condiţionat, siesta tinde să se mai relaxeze şi să se retragă spre noapte, Madridul încă are o lejeritate în jurul amiezii şi o linişte somnoroasă pe străzile sale aglomerate. Restaurantele se trezesc abia spre seară şi o masă bună cu greu poate fi găsită dacă doreşti să manânci la 2 după amiază, aşa cum ai face dacă ai lua prânzul în Iaşi sau Piatra Neamţ.

Ir de tapas este în schimb o altă poveste. Se spune că regele Alfonso al X-lea mânca mici porţii de mâncare cu mari cantităţi de vin pentru a curma efectele alcoolului. Văzând că acest lucru este benefic, a poruncit aşa cum numai un rege putea, să nu se mai servească vinul fără mâncare alături. Mici porţii de tot felul, în vechime pâine cu brânză, carne, legume, au devenit acum opere de artă în farfurii mici pe care le comanzi direct de la bar alături de băutură. Şi Madridul se întrece în oferte pentru a te cuceri cu toate că nu trebuie să se chinuie prea mult.

Un tinto de verano sau bere, şampanie sau orice altceva este adus la masă, vine alături de mici porţii de mâncare cu un gust simplu dar grozav în acelaşi timp. Şi aşa, din bar în bar, mergând pe străzile pline de lume, îţi dai seama că deja e ora 3 noaptea şi parcă întreg oraşul este cu tine. Şi nu poţi să nu te întrebi cu amuzament: oamenii aştia cum se duc la serviciu dimineaţă şi oare când mai dorm?!

Oana Ciucanu

Articolul La pas prin Madrid – capitala Spaniei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Volumele Carlei Montes, Ducesa și Fii Ducesei, publicate la Editura Andreas în 2010 și 2016 în colecția Romantica au toate atributele literaturii romance, fiind considerate încă de la apariție romane de succes.

Alături de eroina romanului, Ducesa, Margot, care ascunde misterul, istoria unei întregi familii, parcurgem un drum presărat cu aventură, pericol, o maturizare venită ca o avalanșă, cu rupturi familiale și sociale dramatice – pe fundalul peisajelor de o frumusețe amețitoare sau dimpotrivă, înfricoșătoare, aidoma evenimentelor care să înlănțuie într-o narațiune alertă și densă, situată în jurul anului 1749.

Personajele bine cizelate, descrierile vii și momentele de reflecție de o poezie aparte dau farmecul acestei cărți, memorabilă pentru eleganța scrierii, sensibilitatea regăsită pe fiecare pagină, respirația domoală a unui roman bine cumpănit. Toate au legătură cu biografia autoarei: simțul literar, dragostea pentru natură, obârșia și explică astfel acest roman creat acum mai bine de douăzeci de ani în localitatea natală. Rezultatul este o carte aproape perfect șlefuită narativ, construită cu răbdare și impregnată cu un stil propriu, inconfundabil. Un melanj între „După douăzeci de ani”, a lui Alexandre Dumas și „Mândrie și prejudecată”a lui Jane Austen.

Când scrii povești de dragoste, e foarte ușor să eșuezi în dulcegării; iar când relatezi istorii de familie nu este simplu să eviți truismele, la fel cum există riscul să devii ideologic încercând să prezinți detalii și epoci temporale dintr-o perspectivă subiectivă. Din aceste motive am apreciat cele două romane, datorită scriiturii curate, limpezi, captivante și pline de căldură umană. Așadar, o invitație la o lectură relaxantă în zilele friguroase de iarnă, în fața spectacolului naturii, alături de o ceașcă fierbinte de ceai!

Cristina CHIRILĂ

N.R.: Autoarea romanelor, Carla Montes, este cunoscută cititorilor revistei noastre, fiind o colaboratoare ce ne încântă cu articole de călătorie: Oana Raluca CIUCANU!

Articolul Două lecturi romantice de Dragobete: Ducesa și Fiii Ducesei apare prima dată în Ecoul muntilor.