Începem acest articol cu George Panu, un cărturar enciclopedic, o figură interesantă, poate controversată, dar, din punctul de vedere al cercetării noastre, un apropiat al Ceahlăului şi Durăului, cu rol important în devenirea sa turistică. George Panu, „Conu Guţă”, cum era numit de localnici, colinda judeţul cu „docarul lui Buzavric”, cărăuşul bogaţilor. În Răpciuni venea la început la evreul Steuerman şi se împrietenise cu stareţul Teofan de la Durău, amiciţia dintre cei doi aducând însemnate foloase mănăstirii. Printre preferaţii lui George Panu se afla şi tânărul Caragiale, care era revizor şcolar în judeţul Neamţ în perioada 1880-1881. El se afla deseori printre oaspeţii lui Panu, fie la Răpciuni, fie apoi la Durău. D. Hogea îşi amintea o vizită făcută cu I.L. Caragiale la Durău la vila lui Panu, când acesta l-a certat pe scriitor că nu-şi onorase promisiunea de a scrie O istorie a românilor pentru care primise o sumă mare de bani de la Spiru Haret la cererea lui G. Panu. Caragiale a stat în perioada 1897-1908 mare parte a vacanţelor la Piatra Neamţ, la C.Z. Isăcescu sau la Nicu Albu. De fiecare dată când îl vizita pe Panu îi spunea că deja e redactată,  lucra la unele retuşuri, dar lucrarea n-a văzut lumina tiparului. D. Hogea, fost primar al urbei Piatra-Neamţ, a fost un apropiat al Durăului. Descria o călătorie la Durău în 1900, împreună cu George Panu şi Calistrat Hogaş astfel (prezentăm un fragment mai larg spre a surprinde atmosfera şi condiţiile grele, dar liniştite şi sănătoase în care se făcea turism la acea vreme): „Ajunşi la Răpciuni, prima grijă a fost să căutăm cai care să ne ducă la deal. Până la găsirea cailor, de a cărei însărcinare mă angajasem eu, ca un cunoscător al localităţii, am plasat pe tovarăşii mei în curtea din Răpciuni, la locuinţa lui C. Ciuntu, arendaşul de atunci al moşiei Hangu. Am întâlnit îndată pe prietenul meu Iorgu Ştefănescu, harnicul primar din Hangu, şi împreună am mers cu ţiganul Bălău din prundul Bistricioarei, care avea câţiva cai pe care-i închiria pentru urcat muntele. Chiria pentru cal era de 4 lei pe zi în care intra şi plata omului conducător. Harnaşamentul cailor consta din o tarniţă (o şa de lemn) pusă pe o mică pocladă de lână aşezată pe spinarea cailor, iar deasupra tarniţei o bucată de lăcer vechi prinsă într-o chingă, având la amândouă capetele câte o scară de lemn, căpăstrul şi frâul erau făcute din frânghii tot din cânepă. Drumul era rău de tot, ducea mai mult pe pârâu, poduri şi podeţe nu erau. În lungul pârâului Schit era un canal de apă, făcut din lemn, pe care scândurile şi dulapii ce se tăiau la cele 4-5 ferăstraie de apă, se scurgea spre Bistriţa, unde se legau plutele care se îndreptau la schelele din Piatra-Neamţ. Noi ne-am întins într-un şir de cai şi oameni, călcând când prin apă când peste bolovani, popasul îl impuneau caii obosiţi, obişnuiţi pe la cele 2-3 crâşme din drum, pesemne învăţaţi de stăpâni lor. Pădurea era deasă şi tot mai întunecată cu cât ne apropiam de Durău. Dar odată ajunşi acolo, am poposit la arhandaric unde am dormit pe un pat tare cu mindir de paie, găsind ceva de ale gurii şi oleacă de vin pentru împărtăşanie. De obicei plăcerea pe munte se făcea de dimineaţă, negăsindu-se loc de adăpost pe vârf şi ca să te poţi întoarce înainte de a da întunericul. Călare umblau cei neobişnuiţi cu umblatul pe munte, pentru că nevoiaşul şi călăuzele «îşi luau chicioarele în schinare şi da înainte»”. Lui Panu, un mare iubitor al Durăului şi Ceahlăului, i se datorează drumul de la Răpciuni la Durău, cel descris mai sus, la care s-a lucrat din 1895, timp de cinci ani. El a uzat pe toată influenţa sa de om  politic şi de ziarist şi de prietenia cu Nicu Albu. Panu a stat în perioada 1891-1893 în satul Răpciuni, petrecea întreaga vară aici, în casa  bătrânului Fărcăşanu, unde îşi celebrează şi nunta cu vieneza Maria Klein. Apoi s-a instalat în casa părintelui Pahomie la Durău, iar apoi şi-a construit propria casă, unde a locuit în fiecare vară până la moartea sa, iar apoi a fost cumpărată de Ministerul Cultelor şi folosită pentru adăpostirea pelerinilor, dar în special a oaspeţilor de seamă ai mănăstirii. George Panu şi-a ridicat un adăpost şi pe Ceahlău, lângă Izvorul Rece, dar care n-a rezistat mult timp. Un alt adăpost a ridicat sub masivul stâncos al Pietrei Sure, dar fiind din lemn n-a rezistat mult timp.

Nicolae Iorga realizează frumoase descrieri ale Neamţului, cu „Ghistriţa” cea năvalnică, cum i-o prezenta un moş al locurilor, cu mănăstirile cele vechi, cu Cetatea, Târgu şi Piatra-Neamţ. Nu putea lipsi Ceahlăul: „Deasupra unui vârf care întrece cu câtva pe celelalte, stă o cunună zimţuită de piatră goală, sură: acesta este Ceahlăul”. Porneşte pe Ceahlău şi descrie un urcuş anevoios: „călătorul nu merge aici, el luptă”, dar „privelişti se deschid, răsplătitoare”. Părăsind locurile „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi, trecem, încet, încet la Hangu”. De lângă „frântura de stâncă, zvârlită pe malul apei, Piatra dracului”, el scrie: „Peste tot ce se vede,în dreapta stă străjuind, două ţări, Ceahlăul cu muchea sură”. Să mai adăugăm şi o mică descriere a zonei înalte care l-a impresionat prin bogăţia de flori şi de stânci: „Pare că deosebeşti trei rânduri de zid de înălţimi deosebite dintr-unul singur au rămas colţii, din altul un larg părete drept, din celălalt tocmai sus, frânturi de stânci cum nici pe a cincea parte nu le poate clădi omul”.

Dintre poeţii care au dedicat versuri muntelui Ceahlău, au fost şi marii clasici George Coşbuc şi Octavian Goga, ce au poposit la poalele sale. Coşbuc a fost în Neamţ ca inspector cultural de câteva ori, în Piatra-Neamţ sau în localităţile din împrejurimi, vizitând şi şcolile. Cu ajutorul lui George Panu, pe care l-a vizitat la Durău, a obţinut o bursă de 10.000 de lei de la Spiru Haret, pentru care a realizat volumul de poeme „Cântece de vitejie”. În 1892, în urma unei astfel de călătorii, a scris poezia „Vara”:

“Priveam fără de ţintă-n sus

Într-o sălbatică splendoare

Vedeam Ceahlăul la apus

Departe-n zări albastre dus

Un uriaş cu fruntea-n soare

De pază ţării noastre pus”.

La el ca şi Iorga, Coşbuc îl vede ca pe un străjer al Moldovei, Goga, însă, într-o poezie militantă a instinctului naţional precum toate cele din volumul „Cântece fără ţară”, vede Ceahlăul martor al fărâmiţării neamului nostru. În 1916, când a scris acest poem, munţii Moldovei fuseseră ocupaţi de trupele germano-austro-ungare. Ceahlăul era şi el dincolo de “graniţa cea nouă”. Poetul îşi exprimă speranţa cu profetice cuvinte:

“Ca o sălbatică urgie,

Strigând spre granţa Moldovei

Un munte s-a pornit să vie…

Şi va să-nsemne cronicarul

Atunci o zi vijelioasă

Ceahlăul n-a rămas la duşmani

Ceahlăul s-a întors acasă”.

Alexandru Vlahuţă a fost puternic legat de ţinutul Neamţului, de mănăstirile sale găsind adăpost la Văratec, Agapia sau Durău. La Durău a stat la casa lui Veniamin Costache şi a străbătut cărările muntelui, notându-şi impresiile în cartea „România pitorească”, sprijinită financiar de Spiru Haret şi George Panu. În 1901, scria din Durău: „Deasupra noastră, Ceahlăul iese din neguri, soarele pune hlamizi de argint pe umerii stâncilor.” A descris urcuşul, poienile, cascada, platoul, stâncile, Durăul. De asemenea, călătorind cu pluta pe Bistriţa, nu putea să nu rămână impresionat de imaginea Ceahlăului pe care Bistriţa îl înconjura de la Largu la Bicaz: „Singur şi posomorât trufaş şi stăpânitor peste un popor de munţi, ce par pe lângă dânsul muşuroaie, înălţându-şi creştetul spre cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mândrul uriaş farmecă râul, cu puterea măreţiei lui şi-l face să-şi uite dorul de câmpie”.

Lăsăm scriitorii interbelici pentru un studiu dedicat doar lor şi sărim temporal, pentru încheiere, la poetul Adrian Păunescu, care scria în 1980, la Piatra Neamţ, „Colindul Ceahlăului”, începând prin a-i defini un rol primordial pentru românitate:

„Tot ce e bine mereu va fi bine,

Va fi bine şi tot ce e rău

,Când românul crede în sine

Şi-n Dunăre şi-n Ceahlău”.

În viziunea sa „Ceahăul e Olimpul Carpaţilor”, Olimpul românilor şi mai mult: „Ceahlăul e un loc unde Soarele sărută pe frunte planeta”.

După cele prezentate, comentariile noastre ar fi de prisos. Lăsăm lui Constantin Mătasă, ultimul cuvânt: „Ceahlăul este regele munţilor din întregul şir al Carpaţilor Orientali (dacici) şi aceasta nu doar pentru că ar fi covârşitor de înalt, are 1.911 metri altitudine, dar pentru că creasta lui este de o măreţie în adevăr fermecătoare prin panorama largă nesfârşită şi aşa de variată ce ţi se desfăşoară de pe creştetul său de jur împrejur”. Se dovedeşte un vizionar: „Ceahlăul va deveni în curând unul dintre cele mai interesante puncte de atracţie pentru toţi călătorii iubitori de natură”. Anul precedent o confirmă mai mult ca niciodată: 70.000 de turişti au urcat muntele… (Prof. Daniel DIEACONU)