Dosar CNSAS -I.207204/Vol. 7 – pag.187

„În acest veac ateu, noi ne-am păstrat vie credința și credem că e un dar prea mare de  la Dumnezeu și de aceea ne îngrijim s-o păstrăm. Considerăm că nu poate fi înlocuită cu nimic și unde e ea, e și iubire și bucurii și nădejde și pace; iar unde nu e, toate acestea fug, egoismele se ascut, transgresiunile cresc și societățile decad, căci forța lor stă în ideile de Dumnezeu și de nemurirea sufletului, dacă acestea cad, odată cu ele cade dragostea cu toate consecințele și orice avut spiritual slăbește”.

Preot Nicolae Grebenea, 22.01.1982, Piatra Neamț.

Dosar CNSAS-I.207204/Vol. 4-pag.12

grebenea 1100

Texte oferite de Florin ALISTAR

Articolul RUGĂCIUNEA PENTRU ȚARĂ A PREOTULUI NICOLAE GREBENEA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Se apropiau Sfintele Paști, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cugetam la acest mare și sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare a Învierii. Trebuia și noi să trecem prin focul suferinței ca să ne curățim și apoi să așteptăm Învierea.

Deținuții noștri lăgăriști erau văzuți tot mai des în atitudini de meditație și de rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereți cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.

– E semnul izbăvirii, părinte, și noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau. Noi suntem creștini și credem că și de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.

În săptămâna Patimilor, unii deținuți au zis:

– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Paști să facem o slujbă în mină? Să serbăm și noi Învierea!

– Nu e permis, dar, dacă doriți, să încercăm să o facem. Păstrați discreția, ca să nu audă agenții turnători.

De la om la om au fost anunțați cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anunțăm.

Cu o bucurie ascunsă se aștepta Ziua Învierii.

Veni Vinerea – ziua marii și Sfintei Patimi – și administrația ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar deținuții au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o și am păstrat-o pentru ziua Învierii.

Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da și în viitor în Vinerea Patimilor la deținuți să se „spurce” cu mâncări de dulce.

La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra și preotul Valeriu Antal și diaconul Teodor Bej. Ne-am înțeles împreună cu bucurie și entuziasm.

Am intrat seara în mină, în noaptea Paștilor. Cei anunțati știau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum? Niște sfredele legate unul de altul în poziție verticală erau ciocănite cu un alt sfredel și sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niște clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anunțul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părțile coborau oameni cu lămpile de carbid aprinse și luau loc.

Noi preoții nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete și opinci. Așa am început slujirea.

Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniți de luați lumină!” toți și-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sfințenie. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!”. Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepțională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.

Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi șeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deținut ca și noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap.

A fost puțină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

– Ce facem?

– Continuăm, am răspuns.

Și Petrescu văzând liniștea noastră nu a îndrăznit să zică nimic și s-a așezat în liniște printre ceilalți, ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toți s-au retras la locurile lor de muncă.

A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 de metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat slujbei o notă atât de intimă, atât de profundă și de sfântă încât toți am fost foarte mișcați. Misterul credinței le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă și o mulțumire negrăită care le-a zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiția lor de deținuți. Efectul slujbei a fost cuceritor.

În închisoarea de la Aiud, 1981 –  PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU.

Prima experienţă a avut loc în ziua de Paşti. La ora şapte dimineaţa gardienii închisorii se schimbau.

Eram total izolat de ceilalţi deţinuţi, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată şi lipită de zid), supus unei exterminări lente; în momentul în care uşa celulei se deschidea, deţinuţii erau obligaţi să se întoarcă cu faţa la perete şi să stea aşa, până auzeau uşa celulei închizându-se.

În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu faţa la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secţiei de izolare – şi, i-am spus: Hristos a Înviat!

Vorbele mele l-au lovit în faţă ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalţi gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine şi mi-a răspuns: Adevărat a Înviat!

La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip: ştiam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu.

Era îngerul care a vorbit femeilor mironosiţe, în dimineaţa învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: „Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniţi să vedeţi locul unde fusese pus” (Mt. 26, 5-6).

Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră şi umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu deveni strălucitoare.

Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleşit de o fericire indescriptibilă.

Prin gura torţionarului meu, îngerul Domnului, îmi anunţa adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual şi nu au de-a face nimic cu extazul.

Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriţi”. Împreună liturghisire cu caraliul „Câtă vreme am stat în închisoare am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă.

Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace, pentru că, după părerea lor, eram nebun.

Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar, pentru noi care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor. 1, 18).

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu putem sluji Sf. Liturghie, pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine – era zi de foame, fără hrană.

Liturghia se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul – cu mâinile înălţate – rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului în chip real, dar nevăzut.

Din clipa aceea noi ne comportăm faţă de Sfintele spete cu umilinţă şi pietate, cu timor et amor, pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră.

În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea concomitenţei, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În Duminica m-am rugat adânc lui Dumnezeu – De profundis – ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire.

Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău (Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii.

Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut decât să-i aud înjurăturile.

Pentru el nu era nimic sfânt, nimic de cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu) şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului. Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei.

Peste câteva minute uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie, m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine – nu mai mare de 30 de grame – pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat.

Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie.

Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo douăzeci de minute uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame.

Uşa s-a închis la loc, la fel de lin şi, dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie.

A fost cel mai adânc, cel mai sublim, serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată.

Timp de două ore am rămas îngenuncheat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte dăţi şi pe toată secţia specială, unde eram încarcerat, a fost o linişte de rai.

Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn.

M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă:

– Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea. Dacă află şefii mei, sunt un om pierdut!

Domnule plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-aţi adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate.

El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa, privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei, până în ultima clipă.

De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi pentru mine, cea mai liniştită perioadă au fost cele opt ore, în care el îşi făcea serviciul său de gardian.

V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu – suferinţa şi consolarea divină – pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează în mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus, nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi bucurie sfântă…

Articolul SFINTELE PAȘTI CU DOI MUCENICI apare prima dată în Ecoul muntilor.

„22.V.1992. Am aflat cum a murit marele călugăr, cu totul excepțional și fără egal la noi, Arsenie Boca, fost stareț la Sâmbăta, judeţul Făgăraș. La conferințele ortodoxe ținute la Mănăstirea Antim din București de fruntașii gândirii teologice de la noi – el identifica de la distanță pe cei ce s-au strecurat printre auditori cu gânduri necurate, fiind polițiști sau sectari, pe care îi poftea să părăsească sala.

În anul 1989, Ceaușescu l-ar fi chemat la sine și l-ar fi întrebat:

” – Ei! Ce se mai vede, călugăre?

– Rău pentru dumneavoastră, domnule președinte.

– De ce, mă?

– Dumnezeu consideră că nu sunteți un om bun, ci un om rău.

– Cum, mă?” Și Ceaușescu s-ar fi înfuriat.

Atunci, călugărul ar fi strigat:

– Mă! Abia ți-am răspuns la întrebările tale și tu ai și hotărât să mă omori? Eu mor, mă! Dar tu mori după mine, îndată! Auzi tu? Mori după mine!”.

Ceaușescu, înfuriat, l-a concediat și l-a trimis acasă cu o mașină. Dar pe drum călugărul i-a spus șoferului: în mașina dumitale e hotărâtă moartea mea. Dacă continuăm drumul, murim amândoi. Eu va trebui să mor, căci așa e hotărât. Dar dumneata trebuie să trăiești, căci ai copii. De aceea eu mă dau jos, iar dumneata întoarce-te acasă ca să scapi. Și călugărul s-a dat jos și s-a dus la mănăstirea de maici Prislopul, judeţul Hunedoara, aleasă de el pentru îngroparea lui.

Acolo au tăbărât pe el niște securiști, care l-au bătut crunt. Mai ales o femeie l-a chinuit crunt. 42 de zile ar fi durat chinurile lui. În zilele din urmă nu i se dădea apă. Era ars de sete, dar i se refuza apa. I-am văzut chipul pe catafalc: era numai răni. Fotografia nu arăta și corpul lui. Era în sutană și nu în hainele preoțești ornate, care poate i se vor fi refuzat.

El se bucură de o considerație enormă. Era mare și înainte de a fi ucis: citea gândurile omului. Dar acum e și mai mare. El i-a spus adevărul lui Ceaușescu, conștient de riscul ce și-l asumă. Putea să evite. Dar nu! El trebui să spună adevărul, atâția îl mințeau, slăvindu-l. Și astfel el a acceptat martiriul când clipa a sosit. Nu a căutat el prilejul, dar când el a sosit pentru moartea lui, el l-a acceptat. De aceea și prin moarte s-a ridicat mai presus de alții. Sunt convins că și alți monahi mari de la noi ar fi acceptat martiriul, mărturisind adevărul. Dar nu li s-a dat prilejul. Dumnezeu nu i-a învrednicit de acest har. Ei n-au provocat prilejul, ar fi fost o sfidare, o lipsă de dreaptă judecată. Și el n-a venit. Dar dacă au avut acest gând – și dacă n-au murit – rămân mari înaintea lui Dumnezeu.

Închin un gând pios marelui călugăr Arsenie Boca, care a prevestit cu precizie moartea marelui tiran Ceaușescu”.

Daniel DIEACONU

Articolul Evocări: O mărturie de la părintele Grebenea despre Arsenie Boca apare prima dată în Ecoul muntilor.