Cu umbra unui copac sau mai bine, cu umbra ta”

(Nichita Stănescu)

Descoperim semnele care se lasă peste lume, vestind sosirea toamnei. Verdele pădurii parcă obosește și se întunecă. Ici, colo apare câte o frunză galbenă; păsările nu mai cântă nebunește, iar vântul aduce, dinspre munte, fiori de răcoare. E anotimpul frunzelor și al păsărilor călătoare, pe care îl percepem diferit în funcție de vârstă, de starea de dispoziție, de momentul zilei…

E anotimpul bucuriei, dat de roadele bogate. Nicăieri pe glob nu găsim fructe și plante mai gustoase și mai aromate ca la noi. E meritul pământului mănos și binecuvântat de Cel de Sus. Ne grăbim să strângem și să păstrăm, un timp cât mai îndelungat, rodul muncii noastre. În cântec și în joc, poporul își manifestă bucuria pentru tot ce ne-a oferit plaiul nostru blagoslovit de Dumnezeu. Se organizează expoziții cu „bunătățile” specifice fiecărei zone, uimind vizitatorii cu minunatele produse românești.

Ca un pictor talentat, natura a așezat pretutindeni o paletă surprinzătoare de culori, făcând sufletul să vibreze de atâta frumusețe. Tânăr sau bătrân, cu toții simțim o bucurie și o pace în adâncul sufletului. De la marea cea mare până în vârful munților, totul revarsă o neasemuită frumusețe și o uimitoare încântare.

E mult de atunci când, italienii, fără să fi venit în țara noastră, ascultându-l pe Ciprian Porumbescu cântând „Balada” sau „Doina” la vioară, și-au putut imagina frumusețea peisajului, cântecul minunat al păsărilor, murmurul izvoarelor… Astăzi, alături de noi, străinii se pot bucura de pitorescul și de bogăția unui ținut care încă își mai păstrează tainele milenare.

Bolnav sau sănătos, tânăr sau bâtrân, natura îți oferă liniște și speranță, dar și o oarecare spaimă că totul ar putea să se schimbe sub mâna nechibzuită a omului înstrăinat de vechile tradiții. Se pare că am devenit robii modernizării forțate și nefaste pentru omenire.

Toamna vine și lasă un sentiment de tristețe și de nostalgie. Pe vremea mea, copiii se întristau că pleacă din cuibul cald al familiei, unde erau protejați de cei dragi, la școală, unde îi așteptau alți profesori, cerințe mai mari, alți colegi. E drept că-i încerca și un sentiment de mândrie, că sunt mai mari, că pot să-și însușească mai multe cunoștințe pentru a-și realiza un vis. Dar totul sădea în suflet o strângere de inimă neștiind ce le poate oferi viața. Uneori, descoperă profesori apropiați de copii, înzestrați cu mult har pentru meseria aleasă sau întâlnesc un coleg mai amabil; alteori pot afla cu durere răutatea unora în care avuseseră încredere. Mark Twain spunea că omul are și o față întunecată ca Luna. Ce păcat că unii ne-o dezvăluim cam des! Ce putem face? Copilul sau omul dezamăgit se va îndepărta cu durere, învățând ce este o decepție.

Savantul Nicolae Iorga spunea: „Unii oameni se miră de ce te desparți de dânșii în clipa când ți-au dovedit că nu ți-au fost niciodată prieteni.”

Și viața continuă, cu suișurile și cu coborâșurile ei, iar toamna plecărilor rămâne un anotimp al tristeții și al despărțirii. Pentru cei în vârstă e „toamna vieții”. Oricât ai fi de fericit și de realizat, scurgerea anilor aduce în suflet regretul pentru tot ce a trecut și durerea pentru puținul care a rămas. Toată bătrânețea, e, de fapt, o retrăire continuă a tuturor lucrurilor, dar de o intensitate cu mult mai mare, pentru că are loc în singurătate. Se poate întâmpla să îmbogățim, în imaginație, ceea ce am trăit cândva, să țesem amintiri vechi, să lăsăm o întâmplare s-o cheme pe alta și să se potențeze la nesfârșit. Bune sau rele, ele fac parte din viața fiecăruia și regretăm că totul a trecut prea repede.

Pentru bătrâni timpul are o altă consistență. Ei simt nevoia să comunice cu cineva. Tinerii nu pot înțelege nostalgia bătrânilor, poate de aceea se îndepărtează de ei, îi ironizează uneori sau chiar le disprețuiesc tristețea. Se consideră puternici și importanți, bogați și veșnici, neștiind că toate dispar și rămân doar faptele. „Omul trebuie să aibă pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfințească și adâncul tainic al sufletului” (Seneca, Scrisori către Lucilius). Adevărata noblețe nu este a titlului, ci a inimii. A avea simpatie pentru fericirea altora presupune un suflet cu adevărat nobil și dezinteresat. Noi îi înțelegem pe tineri și va veni și pentru ei vremea când vor cădea pe gânduri și-și vor rememora viața. Vor veni și regretele, dar vor fi tardive. Toți „ne ducem” ca aceste frunze veștede de toamnă și în urmă rămân amintiri sau păreri de rău, care, treptat, se estompează și apoi dispar. Meritul oamenilor are anotimpul lui, întocmai ca fructele. „Ca să cunoști bine un om înseamnă să te cunoști pe tine însuți” (Shakespeare). Oamenii se împart în două: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu-s mulțumiți. Toți vor înțelege trecerea timpului. Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce este etern. Omul e ca iarba, zilele ca floarea câmpului.

„Numai omu-i schimbător

Pe pământ rătăcitor (Mihai Eminescu, Revedere)

Să sperăm că toamna ne va aduce liniște și pace și, chiar dacă natura își schimbă înfățișarea, oamenii ar trebui să rămână mereu sinceri și altruiști, interesați nu numai de soarta lor, ci și de viitorul celor din jur. Să nu ne uităm rădăcinile, și pentru aceasta nu ni se cer acte de eroism sau spirit de sacrificiu, ci să căutăm în noi acel glas al pământului natal, o moștenire de neam cu care ne naștem toți. Să ne apropiem de semenii noștri cu sufletul și să dezvoltăm prietenii strânse și adânci.

„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfârâmi… orice ai spune

Peste toate o lopată de țărână se depune” (M. Eminescu, Scrisoarea I)

Prof. Aflorei Elena

Articolul Nostalgii apare prima dată în Ecoul muntilor.

În ziua de 9 aprilie, 2022, poeta Elena Ștefoi l-a dus pe Aurel Dumitrașcu în strada Amzei și i-a făcut cunoștință cu poetul Nichita Stănescu. ”E îngrozitor să nu poți bea”, a repetat de câteva ori Nichita”. Mai am o bucățică de ficat”, a mai spus. Aurel i-a scris 40 de scrisori, Nichita doar una, și aceea sub forma unui bilețel. Dora Stănescu ne-a trimis xeroxate câteva cărți poștale și o scrisoare, spunând că atât a mai găsit prin casă. Pe 15 decembrie, 1983, Aurel Dumitrașcu scria în jurnalul său (”Carnete maro”, vol. I, Jurnal 1982-1990, Editura Conta, 2011, ediție îngrijită, prefațată și note de Adrian Alui Gheorghe):

-Zi neagră, neagră, neagră, mai neagră decât durerea și decât sfîrșitul| Te duci oarecum abătut spre școală.E un frig dement, În jurul orei 8,30 , în cancelarie, așteptând să pleci la oră, Aleca îți spune: ”știi că a murit Nichita Stănescu?” Rămâi uluit. Nu crezi. Îți explică  (Ieri fusese la Piatra Neamț) în câteva cuvinte că știe de ieri dimineață, că dăduse cineva telefon la Inspectorat și spusese nebunia aceasta. Nu crezi. Nu poți să mai vorbești. Nu te duci la oră ,pleci în grabă spre poștă, cu gândul să suni pe cineva la București, să întrebi… Răsfoiești ”România liberă”. Te așezi pe un scaun mut: da, cel mai mare poet al ultimelor decenii, unul dintre oamenii pe care i-ai iubit din tot sufletul, unul din marii oameni care ți-au arătat prețuire și iubire a plecat! E cea mai rea veste pe care o primești din decembrie 1980 încoace, de la moartea lui John Lennon și a lui Țuțu Lazăr. Este cea mai rea veste a acestui an rău. Te simți gol și continui să nu realizezi că minunatul și inconfundabilul Nichita nu mai e. …Îi spui mamei, îi dau lacrimile. Te încui și plângi. Nu e curent electric. Vrei să pui acel disc al lui Nichita, să-l asculți, să te convingi că e viu. Știi că e. Dar e nedrept, e cumplit de nedrept. Îl iubeai mult, îl vei iubi mereu! Dorea să-i duci lui primul exemplar al cărții tale, voia să scrie despre tine. Bunul! Va fi spus multor tineri cuvinte asemănătoare, dar deschiderea lui cred că era pentru fiecare o mare onoare și o mare bucurie. Și tu te bucurai! Te făcea mai puternic mereu. Orele din vară! Te-a sărutat atât de mult la despărțire, acolo pe Victoriei, în fața Hotelului – restaurant  București. Te ținea la piept și îți mulțumea cu lacrimi, din nou, pentru cât bine i-au făcut scrisorile din ianuarie și februarie.

A fost o seară cu totul rară, de neuitat! Cel mai mare poet din veacul XX a plecat! Îți spunea în vară că nașterea e o mlaștină, că numai moartea e virgină, că numai moartea e pură. Așa o fi, dragul meu neasemuit Nichita? Poate că el  știa totul despre voi și voi nu știați nimic despre el. E seară și tot nu realizezi că ar fi reală plecarea lui. I-ai dat o telegramă Dorei, femeia aceea tânără și tare frumoasă, care i-a fost de toate în ultimii ani. ”Dora Stănescu”, așa ai scris. ”Nu puteam primi o veste mai rea decât aceasta. Sunt alături de dumneavoastră!”. Nimic, nimic nu poate fi ca înainte… N-ai să mai  pleci în noaptea asta spre București. Pentru asta-ți pare foarte rău. Trebuia să fi fost și tu acolo, pe ultimul său drum. Televiziunea nu a anunțat nimic, n-aveai de unde să știi. Depărtarea și izolarea din munți te-au refuzat pe drumul ultim al lui Nichita! Nu faci nimic. Te gândești cu dor la el! Aștepți să vină lumina și să asculți discul cu el ! Până atunci nu faci decât să citești, la lumânare, din ”Epica magna”. Ce an rău! Cât de rău! Cum să nu plângi?… Auzind că vrei să vină lumina ca să pui un disc, mama îți atrage atenția: ”Măi, dar dacă a murit, azi nu asculta muzică!” Da, cât bun simț!. Îi precizezi că vrei să asculți discul cu Nichita… Nichita a speriat o grămadă de profesori de limba română cu versul lui, cu felul lui de a reinventa limba română. A speriat cu Frumusețea o grămadă de poeți tineri. Unii s-au speriat atât de rău, că au ajuns să-l și hulească. Spaima duce și la hulă. Nichita a dat întotdeauna o lecție admirabilă invidioșilor intrați în competiție cu propria-le lipsă de talent: nerăspunzând atacurilor. Acest poet, cu geniu, știa, ca și Paler, un lucru simplu și adevărat: că nu trebuie să polemizezi oricum, oricând și cu oricine. Cu proștii nu trebuie niciodată să polemizezi. Nici cu ticăloșii. Pentru că polemica, într-un asemenea caz, devine un fel de complicitate: adică recunoști ticăloșia. De fapt, trebuie negată prin mijloace ”neagresive”. Nimicnicia neațâțată se pierde în propria-i îngustime.

Dacă ar fi trăit, Nichita ar fi împlinit în această primăvară 91 de ani. Aurel Dumitraşcu, dacă ar mai fi trăit, s-ar fi bucurat de prietenia maestrului, pentru că, așa cum spunea, era el însuşi numai în prezența oamenilor de spirit. Atât pot să spun: pentru cei doi, primăvara nu va mai veni.

Iolanda Lupescu

Articolul AUREL DUMITRAȘCU ȘI NICHITA STĂNESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.