În schimb, țara a fost ocupată în scurt timp de trupele sovietice, iar armistițiul semnat cu Uniunea Sovietică – 12/13 septembrie 1944 – a impus condiții grele României. Pe fondul acordului de procentaj dintre Churchill și Stalin (octombrie 1944), precum și a prezenței în țară a Armatei Roșii și a Comisei Aliate de Control (majoritar sovietică), comisarul Andrei Vîșinski va face amenințări și presiuni împotriva regelui în vederea înlocuirii guvernului Rădescu cu unul procomunist, prezidat de Petru Groza. Pus în fața acestei situații, regele acceptă instalarea guvernului la 6 martie 1945.

Occidentalii nu vor recunoaște legitimitatea noului guvern, fapt ce determină pe suveran să-i ceară demisia lui Groza. La refuzul acestuia, regele declanșează ⹂Greva Regalăˮ (21 august 1945 – 7 ianuarie 1946), refuzând semnarea actelor guvernului și primirea în audiență a miniștrilor. Practic guvernul funcționa în afara Constituției. Însă în urma unei conferințe la Moscova ai miniștrilor de externe dinSUA, Marea Britanie, respectiv Uniunea Sovietică, guvernul Groza a fost recunoscut de către occidentali, care pun o singură condiție: prezența în guvern a câte unui reprezentant din Partidul Național Liberal (PNL) și din Partidul Național Țărănesc( PNȚ). Astfel, printr-o ⹂operație ce cosmetică politică, [Uniunea Sovietică] obținu-se recunoașterea guvernului Groza de către SUA și Marea Britanie.ˮ

Câștigarea alegerilor reprezenta următoarea țintă a comuniștilor în ascensiunea lor spre putere, fapt petrecut la 19 noiembrie 1946, când, în urma falsificării rezultatelor, sunt situați în fruntea clasamentului. „Principiul” „nu contează cine și cum votează, ci cine numără voturile”  fusese aplicat. Având guvern și majoritate parlamentară, comuniștii au acționat în vederea eliminării de pe scena politică a opozanților. Prin înscenarea de la Tămădău (14 iulie 1947), un număr important de fruntași PNȚ sunt arestați, în frunte cu Iuliu Maniu, iar partidul dizolvat. În acest context, PNL, condus de Dinu Brătianu, își anunța autodizolvarea. Mai rămăsese în calea comuniștilor instituția monarhiei.

La 30 decembrie 1947, ultima redută a democrației este abolită, regele fiind silit să abdice de către Petru Groza și Gheorghiu Dej. Cei doi vor apela la amenințări cu moartea, precum și la încercuirea palatului regal de către trupele diviziei Tudor Vladimirescu, pentru a-l obliga pe rege să semneze actul de abdicare. Plecarea regelui din țară rămânea singura soluție pentru siguranța lui.

Alături de rege pe un ultim drum. După semnarea actului de abdicare, regele Mihai ⹂a fost pus sub paza voluntarilor din Divizia <<Tudor Vladimirescu>>, în timp ce gărzile regale de la Palatul Elisabeta și de la Sinaia au fost ținute sub arest.ˮ Regele avea să relateze că ⹂mi-am dat seama imediat că a rămâne în țară înseamnă a rămâne cu totul prizonier în mâna lor.ˮ Din perspectiva membrilor Batalionului de Gardă, îndepărtarea bruscă din posturile lor, arestarea și închiderea în cazărmi, fără vreun motiv anume le-au adus motive de îngrijorare și realizau că ceva se petrecea. ⹂Toată zona parcului din jurul Palatului era atent supravegheată de soldați din Divizia <<Tudor Vladimirescu>>ˮ, iar legat de lovitura de stat ⹂nu s-a știut în București până la ora 18, când a fost difuzată proclamația guvernului.ˮ A doua zi, 31 decembrie 1947, regele și regina-mamă, însoțiți de Nelly Catargi și comandorul Gherghel au mers la Sinaia, pentru a-și pregăti plecarea din țară. Soldații Batalionului de Gardă Regală de la Peleș fuseseră duși sub arest la București, reușind însă să rămână, în mod accidental, căpitanul Pamfil, ce va fi alături de rege. Dacă alături de căpitan a fost sau nu Neculai Butnaru nu pot preciza, însă îmi rămâne să relatez următoarea ipoteză.

Conform informațiilor citate mai sus, membrii gărzii regale au fost arestați și ținuți departe de întregul proces. Singurul membru al Batalionului care a rămas la Peleș a fost căpitanul Pamfil, regele relatând despre el că ⹂a rămas cu noi până la plecarea noastrăˮ Din mărturia orală pe care fiul strămoșului meu mi-a relatat-o, am aflat că Neculai, împreună cu alți camarazi din Garda Regală, au fost în al patrulea vagon al trenului, însoțindu-l pe rege până la vama Curtici. Dacă căpitanul Pamfil, alături de caporalul Butnaru și alți militari ai Batalionului de Gardă au fost prezenți în tren și l-au însoțit pe rege rămâne de aflat într-o viitoare cercetare.

Întorcându-mă la plecarea regelui, trenul a pornit din Mogoșoaia în data de 3 ianuarie 1948 și a ajuns la Sinaia în seara la ora 19:00.  Aici au urcat Majestățile lor, regele și regina-mamă, împreună cu apropiații Casei Regale. ⹂Ușile și ferestrele trenului regal au fost închise cu obloane, fără vizibilitate.ˮ Nicolae Ionnițiu descria starea Majestăților lor: ⹂Regele era foarte obosit, cu cearcăne mari sub ochiˮ; în timp ce ⹂regina părea complet sfârșită, cu lacrimi în ochiˮ; ⹂La un moment dat am avut impresia că regele va începe să plângă, sau se va ridica și va sparge în bucăți totul din jurul său.ˮ

Pe 4 ianuarie 1948, la 4:00 dimineața, trenul a ajuns la Săvârșin, unde a stat aproximativ o oră, ajungând în vama Curtici la ora 7:00 dimineața. Aici, din al patrulea vagon (conform mărturiei orale), au coborât din tren cei câțiva militari ai Batalionului de Gardă, printre care și Neculai Butnaru. Nu cunoaștem dacă li s-au permis să-și vadă pentru ultima oară suveranul și să-l salute cu onoruri așa cum se cuvenea. Dar ce putem presupune este emoția maximă trăită de ei în acele momente. Ideea că regele, căruia i-au slujit, este umilit și alungat de comuniști și că el reprezenta ultima speranță într-un viitor mai bun – într-o țară grav afectată de război – i-a mâhnit și îndurerat pe soldații Gărzii Regale. Cu siguranță în acele momente au vărsat o lacrimă pentru rege. Trenul își continua traseul, în timp ce pentru ei drumul s-a oprit, într-o țară a cărui viitor era incert, iar a cărei noi conduceri își manifesta deja ostilitatea față de ⹂dușmanii poporuluiˮ.

Epilog. Odată cu proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947), fosta Casă Militară Regală și unitățile de gardă au trecut în subordinea Prezidiului Marei Adunări Naționale, unde Nicolae Butnaru își va continua stagiul militar obligatoriu până la data de 20 iunie 1948.  La 6 martie 1948 are loc cel mai important moment pentru tânărul de 24 de ani: căsătoria cu Frăsina Filip, o tânără de 22 de ani, viitoare președinte de C.A.P. a comunei, documentul nunțial fiind eliberat de Sfatul Popular Racova, raionul Buhuși, regiunea Bacău.

Vreme de 10 ani el va munci la Fabrica de Postav Proletarul din Bacău, transferându-se la Fabrica de postav din Buhuși, unde va fi curățitor de carde și transportator până în 1984. Cei doi se vor stabili în satul Racova, comuna Racova ( din această comună făcând parte și satul său natal, Ilieși), și vor avea 3 copii: Angela (n.1952), Constantin (n.1954) și Doina (n.1954) și 6 nepoți. Însă în tot acest timp, chiar dacă anii au trecut, Neculai va păstra vie în memoria sa imaginea acelui loc pitoresc de sub stâncile Carpaților, unde ⹂se avântă clocotind un pârâu de munte.ˮ Nu va uita frumusețea castelului, ⹂spectaculozitatea acoperișului cu turnuri și coșuriˮ și nici de camaraderia purtată cu ai săi colegi militari. Și, nu în ultimul rând, nu-l va uita pe rege, căruia i-a slujit și l-a avut model, ca și toți tinerii din acea generație careau fost alături de tânărul suveran la onomastica sa din 8 noiembrie 1945. Chiar dacă praful s-a depus peste vechile fotografii, povestea lui Neculai Butnaru rămâne vie și ajunge o mărturie din istoria Batalionului de Gardă Regală, iar faptul că mi s-a dat să-i descopăr povestea și să scriu despre el la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul nu este un lucru întâmplător.

Bibliografie

Arhiva personală, Livret Militar, 1959

Arhiva personală, Carnet de muncă, 1959

Colecția de orfevrărie a Muzeului Național Peleș – Catalog selectiv, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019 – Corina Dumitrache

Convorbiri cu Regele Mihai I al României, București, Ed. Humanitas, 2008 – Mircea Ciobanu

Monografia comunei Racova – județul Bacău, Iași, Ed. Pim –  Dumitru Tofan, Florin – Cătălin Tofan

Oranki: Amintiri din captivitate, București, Ed. Tehnică, 1995 – Dimitrie Bejan

Poveștile Peleșului, București, Ed. Saeculum I.O., 2016 – Carmen Sylva

Regele, comuniștii și Coroana, Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coord.), Iași, Ed. Polirom, 2017        

Flavian CHIFU

Articolul În slujba regelui. Povestea unui soldat al Gărzii Regale (III) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Trebuie însă de remarcat și frumusețea locului unde era situat Peleșul, descris într-un mod artistic și literar de Carmen Sylva (Regina Elisabeta I a României): ⹂din Bucegiul, care, vechi de bătrân ce este, a văzut așa de multe, se avântă clocotind un pârâu de munte, atât de sălbatic și de năvalnic, încât parcă […] ar voi să cutremure lumea toată,ˮ  ori ⹂Caraimanul, întunecat și amenințător, răsare dintre ceilalți munți cu stâncile sale strașnice, dintre care parcă s-ar fi dezlipit o bucată, rămânând atârnată la jumătatea drumului.ˮ

În acest loc mioritic, într-un edificiu de frunte a statului român, inspirat de arhitectura și arta apuseană și integrat într-un cadru pe cât de solemn, pe atât de riguros, un tânăr de 22 de ani, fiu de țăran de pe valea Bistriței, avea să fie în slujba Regelui Mihai pentru următorii doi ani, devenind soldat al Batalionului de Gardă Regală. Rămâne ca în următoarele rânduri să conturez rolul pe care îl avea de îndeplinit un cadru militar, aflat în componenta Gărzii regale.

Sarcini și îndatoriri în Garda Regală. Batalionul de Gardă Regală (BGR) era o unitate întrebuințată exclusiv de familia regală. Ea era formată din aghiotanții regali, care se aflau în proximitatea membrilor familiei regale, și ofițerii de ordonanță care îndeplineau sarcinile de protocol și munca de secretariat. Ofițerii, subofițerii și soldații BGR aveau rolul de a asigura paza reședințelor regale (București, Sinaia, Săvârșin), făcând de gardă și întâmpinând oamenii sosiți în audiențe și la evenimente. Comandantul BGR între anii 1945-1947 a fost Nicolae Bercea, locotenent-colonel de infanterie și absolvent al Școlii Superioare de Război.

În acest batalion a fost repartizat și Neculai Butnaru, în Corpul Gradaților cu gradul de caporal, având specialitatea militară de pușcaș. Rolul lui, precum și al camarazilor săi, era de a păzi perimetrul castelului Peleș, începând de la stradă și până la marginea pădurii. Erau distribuiți atât la poarta castelului, cât și la santinele, fiecare soldat având câte un câine de pază (acești câini erau dresați într-un centru specializat la Sibiu).  Programul unei zile pentru soldatul Gărzii Regale era următorul: 3 ore de gardă, când asigurau paza edificiului și a familiei regale, urmate de 3 ore de odină și continuând cu 3 ore de veghe. Orele de veghe constau în antrenamente, pregătire militară și chestiuni de logistică. La îndeplinirea celor 3 ore avea loc schimbul de gardă, soldații din post fiind înlocuiți de camarazii lor, asigurând astfel o protecție permanentă a castelului. Aici îi revenea următoarea sarcină lui Neculai, de a coordona schimbul de gardă, în calitatea sa de comandant de grupă.

Fiecare acțiune se desfășura cu mare strictețe, soldații fiind uneori închiși în cazarmă, spre exemplu, iar la sosirea Regelui Mihai, acesta era întâmpinat de gardă (de cei aflați atunci în orele de veghe), și îi ofereau onorurile, iar comandantul gărzii, ori un alt ofițer, îi aducea raportul suveranului. Un moment legat de șederea lui Neculai la Sinaia în acei ani, este vizita părinților lui din vara lui 1947. Cei doi țărani dintr-un sat al Văii Bistriței ajung la Castelul Peleș, vizitându-și fiul, pe care îl văd îmbrăcat în uniforma Gărzii Regale. Și pentru că în acel timp era foametea de după război, părinții îi vor lăsa o mică parte din ⹂păpușoiulˮ cules în acel an. În ceea ce privește situația politică, soldații aveau cunoștințe despre activitatea guvernului Groza sa, ori despre ⹂Greva Regalăˮ, din ce mai aflau din presă, sau din discuțiile purtate cu superiorii lor.

(Va urma)      

Flavian CHIFU

Articolul În slujba regelui. Povestea unui soldat al Gărzii Regale (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ținutul natal. Copilăria. Hatmanul Berescu, a cărui fiică Tecla s-a căsătorit cu paharnicul Ilieș, au primit drept zestre de la boieri o parte a moșiei, pe locul căreia s-a ridicat mai târziu, satul Ilieși. Sat de răzeși plugari, în frunte cu cele două familii Butnaru și Olaru, ilieșenii vor intra în contact cu familia Catargiu în secolul al XIX-lea, negociind în privința loturilor de pământ din afara satului, unde și familia boierească avea o moșie. În acest sat, descendent al familiei Butnaru, se naște Neculai, cel de-al doilea copil al lui Petru și Elena.

Copilăria o va petrece în satul natal, timpul împărțindu-se între mersul la școala din sat și munca ogorului, iar în zi de duminică și sărbătoare între mersul la biserică și jocul de pe uliță. Privirea blândă a învățătorului, chipul senin al bătrânilor, grija purtată de părinți și întrajutorarea fraților ștergeau anumitele lipsuri sau greutăți. Iar mai târziu, jocul a devenit dans în cadrul horei. Locul de adunare al întregii suflări a satului, tinerii se prindeau în mișcări precum hora, brâul, sârba ori floricica și săltata, iar atmosfera era dominată de chiote, voie bună, glume, dar și spirit de satiră.

În pași de joc băieții satului erau inițiați în bărbăție, unde în toiul dansului trebuiau să joace fata, să chiuie, să o țină în brațe și să-i șoptească o vorbă de duh. Astfel, hora, prin componența ei poetică, artistică, psihologică și socială îi învăța pe tineri stăpânirea de sine, încrederea în propriile forțe, pofta de viață și acel șuvoi de energie. Cu aceste practici ancestrale, cu credința în Dumnezeu – urmate de obiceiurile și tradițiile de Paști și de Crăciun – a crescut această generație în lumea satului românesc interbelic, formându-i în primul rând oameni de caracter.

Plecarea tatălui. Greutățile războiului. ⹂Eu cred că veșnicia s-a născut la satˮ, avea să scrie poetul-filosof Lucian Blaga într-o poezie din 1924. Această ⹂veșnicie ˮ a satului românesc avea să se disipeze odată cu izbucnirea celei de-a doua Conflagrații Mondiale, care îl va găsi pe Neculai în vârstă de 16 ani.

În noiembrie 1940 sunt concentrați în armată toții bărbații, printre care și Petru, tatăl său. Astfel, pe timp de noapte, când afară erau troiene de zăpadă, cu sania trasă de cai, pe un drum ce trecea pe la marginea pădurii, Neculai își însoțea tatăl la gară. Ajungând acolo, printre uniforme, arme, soldați, oameni îngrijorați, soții și mame îndurerate, cei doi – tată și fiu – își iau rămas bun pe peronul gării, neștiind că războiul îi va ține departe vreme de 5 ani. Ultimul sfat dat fiului a fost de a avea grijă pe drumul de întoarcere, fapt anticipat de tată, deoarece, la un moment dat, lupii au început să urmărească sania. Speriat, băiețandrul de 16 ani nu a mai putut controla caii, iar sania s-a răsturnat. Spre norocul lui, lupii speriați de impactul saniei, s-au împrăștiat, iar intrarea în sat era aproape, fiind astfel scăpat.

Toată această înșiruire de momente îl va marca pe adolescentul Neculai și, ca într-un drum al inițierii pentru viața ce-l aștepta, îl va maturiza și pregăti pentru încercările viitoare. În lipsa tatălui, responsabilitatea de a munci ogorul, de a avea grijă de casă, de a se îngriji de frații mai mici și de a fi un sprijin pentru mama sa îi reveneau lui acum. O nouă etapă a vieții se deschidea, prin urmare, pentru el.

Modelul patern. ⹂În prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor, nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta de a trăi și de lupta,ˮ consemna Nicolae Steinhardt despre experiența petrecută în temnițele comuniste. O astfel de experiență va cunoaște și Petru, tatăl lui Neculai, cazând prizonier și ajungând în lagărele din Siberia, în urma bătăliei de la Cotul Donului (Stalingrad) din 1942. Înfometați si degerați, militarii români descriu imaginea apocaliptică astfel: ⹂la un pas de noi se ridică Podișul Altai și mai în fund, la dreapta, Himalaya. Pe șesul nisipos al Karagandei, pustiu și iar pustiu.ˮ Foametea, frigul, insalubritatea condițiilor și alimentația deplorabilă făceau sute și mii de victime, iar această atmosferă de moarte persista în sufletele oamenilor, uitați la un capăt de lume.

În tot acest tablou catastrofic se ivește Ana Pauker, care, în urma acțiunii propagandistice și sub presiunile rusești, formase la Oranki divizia de voluntari ⹂Tudor Vladimirescuˮ, din prizonieri români ce urmau să lupte împotriva Germaniei și inclusiv a României. Printre cei care s-au înscris se afla și Petru, doar că în sufletul lui ardea dorința nestrămutată de a se întoarce acasă, fapt care se va și petrece, deoarece, odată ce divizia a ajuns în țară, a dezertat, parcurgând pe jos, în mod clandestin peste 120 de km până în satul natal. Reîntâlnirea copiilor și a soției va fi un moment încărcat de emoție, fiind din nou împreună după ani de singurătate, frică, lipsuri și suferință. Acest moment îl va marca pe tânărul Neculai, văzând în tatăl său un model de curaj, luptă și spirit de sacrificiu.

Bibliografie

Arhiva personală, Livret Militar, 1959

Arhiva personală, Carnet de muncă, 1959

Corina Dumitrache, Colecția de orfevrărie a Muzeului Național Peleș – Catalog selectiv, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019

Convorbiri cu Regele Mihai I al României, București, Ed. Humanitas, 2008 – Mircea Ciobanu

Dumitru Tofan, Florin – Cătălin Tofan, Monografia comunei Racova – județul Bacău, Iași, Ed. Pim

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Ed. Univers Enciclopedic, 1998 –

Dimitrie Bejan, Oranki: Amintiri din captivitate, București, Ed. Tehnică, 1995;

Carmen Sylva, Poveștile Peleșului, București, Ed. Saeculum I.O., 2016;

Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coord.), Regele, comuniștii și Coroana, Iași, Ed. Polirom, 2017;

Keith Hitchins, România 1866 – 1947, București, Ed. Humanitas, 1996.

(Va urma)

Flavian CHIFU

Articolul În slujba regelui. Povestea unui soldat al Gărzii Regale (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.