Icoana aceasta a fost întotdeauna în atenția tuturor cercetătorilor și face parte din categoria celor cinci icoane bizantine, foarte vechi, vestite în țara noastră. Tradiția o coboară până în secolul al VII-lea, afirmând că ar fi una dintre icoanele purtate pe zidurile Constantinopolului, când acesta a fost înconjurat de perși (626), fiind o icoană de procesiune.

Ca și reprezentare, se aseamănă mult cu  icoana  Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și cu icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița. Unii critici de artă afirmă că această icoană prezintă mari asemănări și cu icoana Maicii Domnului ,,donată de Doamna Moldo-vlahiei, Maria Asasina Paleologhina, Mănăstirii Grigoriu de la Muntele Athos”

Referitor la vechimea şi originea icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Agapia, aflăm din documente că această icoană fost mai întâi la Mănăstirea Boiştea, ctitoria Ieromonahului Macarie Bou (1373-1392),și pusă de acesta în biserica mănăstirii ,,pentru maicile călugăriţe din neamul lui şi din neamul boierilor mușateşti”. Este posibil ca icoana Maicii Domnului să fi aparținut înainte Mănăstirii Neamț, dar această informație nu este sigură. (vlădica Iosif I Muşat avea chilie la Mănăstirea Boiştea, iar duhovnicii mănăstirii erau de la Mănăstirea Neamţ, de aceea ar fi ajuns icoana la Mănăstirea Boiștea prin filieră nemțeană). După ce Mănăstirea Boiștea se desființează (începutul secolului al XVII-lea) icoana este transferată la Mănăstirea Topliţa. De la Toplița, în timpul domniei lui Ieremia Movilă va fi dusă la Mănăstirea Gârcina, împreună cu câteva călugărițe, ,,în pădurile cele mai mari de la Schitul Gârcina, ca la un loc mai ferit”.

Icoana va rămâne la Mănăstirea Gârcina până în anul 1803, când va fi adusă la Mănăstirea Agapia împreună cu maicile de acolo, după cum ne relatează rezoluția pusă de domnitorul Alexandru Moruzi pe anaforaua Mitropolitului Veniamin Costache în legătură cu transferarea călugărițelor de la Gârcina la Mănăstirea Agapia: ,,dacă și cele două schituri, ce au fost iarăși de călugărițe, Gârcina și Vânătorii Petrii, care sunt supuse povățuirii sfintei mitropolii, după vreme nu pot fi acum de a lor bună petrecere, hotărâm dar și Domnia mea, că și călugărițele ce au fost la aceste două numite schituri, să se ridice și să se mute iarăși la Mănăstirea Agapia, unde împreună să ducă și sfânta icoană a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioara Maria, ce până acum a fost la Schitul Gârcina și să se așeze acolo”. La acest ,,transfer” al icoanei a intervenit și mitropolitul Veniamin Costache care menționează în ,,Anaforaua” pe care o înaintează domnitorului că ,,este o icoană bizantină foarte veche de mare valoare”.

În timpul Eteriei din anul 1821, această icoană a fost ascunsă în pământ, într-o grotă din pădurea de pe dealul Bogoslovului unde a stat un an și șase luni. În același an, icoana a fost îmbrăcată pentru a treia oară în argint.

În anul 1970, pictorul Gheorghe Zidaru din București a dezbrăcat sfânta icoană de îmbrăcămintea metalică și a constat că ea fusese repictată în secolul al XVI-lea. Icoana a fost  atunci transportată în atelierele de restaurare ale muzeului de artă pentru curățirea vechii picturi. Pictorul Gheorghe Zidaru a curățat cu grijă pictura din secolul al XVI-lea și a scos la iveală o minunată icoană a Maicii Domnului de tipul Hodighitria. Maica Domnului ține pe Pruncul Iisus pe brațul stâng, iar Acesta cu mâna dreapta binecuvintează lumea. În colțuri sus sunt pictați în medalion Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, ocrotitorii acestui sfânt locaș.

Ca și concluzie, amintim cuvintele spuse atunci de pictorul Gheorghe Zidaru: „compoziția icoanei este de o monumentalitate remarcabilă, amintind măreția și eleganța unui monument de arhitectură bizantină”.

Pr. Anisiea GHEORGHIȚĂ

Articolul ICOANA FĂCĂTOARE DE MINUNI A MAICII DOMNULUI DE LA MĂNĂSTIREA AGAPIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

  – Călătoria cu tovarăşi deştepţi şi veseli!”.

Pornind de la această axiomă a lui Ion Luca Caragiale, poetul şi scriitorul nemţean Ion Cârnu, din păcate prea devreme plecat din lumea aceasta, face placheta intitulată „Caragiale la Neamţ” (Editura Nona, Piatra-Neamț, 1998) o incursiune în memoria sfârşitul de veac XIX, atunci când celebrul scriitor a locuit, fie şi vremelnic, la Piatra-Neamţ. Sunt evocate perioada când scriitorul a fost detaşat la Neamţ ca revizor şcolar (1 octombrie 1881 – 28 februarie 1882), numit de V.A. Urechia, ministru al instrucţiunilor publice, precum şi câteva călătorii, excursii în ţinut, alături de alţi bucureşteni veniţi aici la invitaţia sa.

Replica venerabilului Nenea Iancu, amintită la început, era dată unui reporter bucureştean anticipând, fără să știe, un periplu prin Neamţ. Excursia pusă la cale de senatorul nemțean Alecu Șoarece (avocat de profesie) era anunțată invitaților în felul următor (text apărut, ne reanunță Ion Cârnu, în revista „Furnica”, la 13 ianuarie 1913):

„Mare excursiune română prin judeţul Neamţu (în patru zile: Joi 20 – duminică 23 august 1898)

Ziua I, joi 20 – Adunarea generală a comisiunii petrene. Primirea oaspeţilor bucureşteni la sosirea trenului 25, orele 8,10 dim. Schimb de discursuri. îmbrăţişări cordiale. Excursioniştii iau loc în trăsură. Sunt toţiveseii. Plecarea, 8,30 dim. Amiazi, dejun Văratic. În timpul zilei, vizită la Agapia; apoi Oglinzi. Aici li se administrează la toţi duşuri reci. Seara, cină, panţarolă, table, etc. Noaptea odihnă la Mănăstirea Neamţului.

Ziua II, vineri 21 – Dis de dimineaţă borş, moară de castraveţi acri sau simplu bicarbonat de sodă numai cu vin vechi. La Mănăstirea Neamţului, înainte de plecare, pentru dregere. Amiazi, la Petru-Vodă, 999 metri şi 33 centimetri d-asupra nivelului Mării Negre. Aici, dejun cu băutură; toţi sunt obligaţi a se ţine la înălţime până vor da din coadă-n vale. Seara, cină, panţarolă, table etc. şi odihnă la Durău.

Ziua III, sâmbătă 22 – Dis de dimineaţă aceeaşi dregere ca şi ieri; apoi când soda îşi face efectul, un salut Ceahlăului. Amiazi, dejun Hangu. Vizită la Bicaz. Seara, cină, panţarolă, o tăblicică etc. şi apoi odihnă la Tarcău.

Ziua IV, duminică 23 – iar dregere şi iar stricare, la Tarcău. Seara, reintrare triumfală în reşedinţa judeţului Neamţu.

N.B. – Pentru repatriarea bucureştenilor se va dezbate ulterior, luându-se în considerare gradul de zăpreală în care respectivii se vor afla la sfârşitul zilei a patra, când se-ncheie excursiunea oficială, rămânând ca la Moşi, afară din program, încă o zi pentru spălătura de ploscă”.

Ion Cârnu, în paginile aceleiași cărți, „Caragiale la Neamţ”, informează cititorul din viitorime că în acea perioadă funcţiona la Durău un cerc elitist de muzică, frecventat de personalităţile vremii din Moldova, pe care nenea Iancu i-a întâlnit la poalele Ceahlăului. „Aici se întâlneau G. Panu, un cunoscut om politic şi gazetar (l-a apărat pe Caragiale în presă în timpul afacerii Caion), soţia acestuia, o virtuoză interpretă de violină, sora ei, Elena Klein – pianistă, absolventa Conservatorului din Paris, violoncelistul Lobel, Delavrancea, Iancu Bacalbaşa şi mulţi alţii. Se discuta politică, se făceau comentarii artistice într-un antren deosebit. Caragiale era un mare cunoscător şi iubitor de muzică şi se spune că era un vizitator obişnuit aici.”

Urmându-și propriul țel („am încercat să reconstituim cadrul epocii de atunci, în parte uitată sau necunoscută de noi. Marii creatori au fost oameni obișnuiți, neobișnuită a fost creația lor”), înspre finalul plachetei, Ion Cârnu face și o dezvăluire: „Cum este de-nţeles, la Piatra-Neamţ, Caragiale avea foarte mulţi prieteni pe care-i vizita şi la care era găzduit foarte des. Cunoaştem dintre aceştia familia Constantin şi Zulnia Isăcescu, moşieri trecuţi în uitare datorită acţiunii lor anti-Hogaş, deşi el a fost un bun primar şi ea o profesoară de excepţie. Zulnia Isăcescu era o femeie inteligentă şi cultă, literată, membră a Societăţii «Asachi», căreia i-a mărturisit pentru prima dată cu entuziasm că a găsit conflictul pentru noua sa piesă, «O scrisoare pierdută”. Ideea că de la ea s-a creionat personajul coana Joiţica depăşeşte cadrul de ipoteză.”

Ultima vizită a lui Caragiale la Neamț, ne arată cartea s-a produs în primăvara anului 1908, fiind citată revista „Neamul românesc”, din 4 mai, care semnala că scriitorul a ținut aici o conferință publică intitulată caragialesc: „Despre feliurite lucruri”.

Valentin ANDREI

Articolul ION CÂRNU NI-L PREZINTĂ PE „CARAGIALE LA NEAMŢ” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Care era activitatea jandarmeriei în comunele rurale? Documentele de arhivă consemnează printre altele, supravegherea ordinei şi siguranţei publice a statului, paza de zi şi de noapte, urmărirea şi prinderea făcătorilor de rele, executarea legilor, controlul străinilor şi a stabilimentelor publice, controlul elemen-telor armatei aflate la vatră, controlul celorlalte autorităţi admi-nistrative, lucrări de rechiziţie etc.

Şi iată făcătorii de rele, depistaţi, prinşi şi daţi pe mâna justiţiei din perioada în discuţie: Dumitru Simion Agafiţei, Gheorghe Vasile Balan, prinderea şi exterminarea bandei Niculiţă; a criminalului Rău Ioan, prinderea bandei Luloş Tirente, în plus alţi indivizi autori ai diferitelor infracţiuni, cum şi acei urmăriţi de instanţele civile şi militare. Printr-o muncă asiduă s-au luat măsuri pentru urmărirea şi prinderea unui număr de 16 indivizi particulari, evadaţi din arestul din Piatra Neamţ. Ca tacâmul să fie complet, în aceeaşi perioadă, îşi face apariţia, în zona Târgu-Neamţ, banda Hăbuc (cam multe bande în această zonă a ţării), formată din trei tâlhari care terorizează populaţia.

Se cerea, în finalul documentarului deţinut în arhivele create în cel de-al nouălea an al deceniului al treilea al veacului XX, pentru o mai bună desfăşurare a activităţii acestei instituţii să fie luate măsuri pentru dotarea cu mobilierul necesar pentru fiecare post de jandarmi şi, în cele 4 comune noi înfiinţate cu scaune, mese, dulapuri pentru arhivă etc. Aşadar se cerea grijă pentru organele care asigurau ordinea şi liniştea publică locală.

Gheorghe Radu

Articolul JANDARMERIA RURALĂ NEMŢEANĂ DE ACUM MULŢI ANI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Marco Bandini, un misionar catolic, străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. Scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Scrie despre călugări şi schimnici: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.

Gheorghe Asachi, două secole mai târziu, scria: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi”.

Nicolae Iorga ajunge „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”.

Constantin Turcu scria în 1943: „În jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”

Încheiem cu spusele părintelui Ioanichie Bălan despre „Ceahlău: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”…

Daniel DIEACONU

Articolul Neamţul: Ţinutul schiturilor şi mănăstirilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Grupul „Eu Cred” (Marius Coşerariu, Elena Ropotoaia, Cosmin Caia) se vor desfăşura în stilull devenit deja marcă proprie: folk, românism, creaţii proprii. Îi vor seconda cei de la grupul „Eu Cred Junior”, elevii gazde de la Şcoala Bicazu Ardelean. De peste munte, de pe Valea Bistricioarei, sosesc cei de la grupul „Ecoul Munţilor” de la Grinţieş şi sperăm la o unire în cântec pe scenă, căci le va fi uşor: au acelaşi mentor – Marius Coşerariu.

Luţu Gabor, zis Plăieşu, ne va oferi câteva „Cântece de haiducie” din ceea ce va fi primul său album. Ghiţă Dandu, vestitul rapsod din Pângăraţi, ne va încânta în stilul său de muntean hâtru.

  Istoricul Gheorghe Radu, fost şef al Arhivelor Naţionale Neamţ, soseşte la Bicazu Ardelean cu ultima sa carte şi titlul motivează gestul său: „Istorie şi spirituallitate în judeţul Neamţ”. Mulţumim anticipat gazdelor, autorităţi locale, şcoala din localitate, Asociaţia „Eu Cred”, partenerilor media şi, sperând la o manifestare cel puţin folositoare, vă aşteptăm în frumoasa comună de pe Valea Bicazului.

Daniel DIEACONU

Articolul Ținutul Neamțului – munții cu legende cu povești: o manifestare de simțire românească la Bicazu Ardelean apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Neamțul nu poate fi izolat de credință, indiferent de vremurile și stăpânirile vremelnice. Aici nu vorbim, însă, de o simplă religie a unor oameni, ci o manifestare a ei continuă, puternică și statornică. Lăcașele de cult s-au împânzit în fiecare sătuc, adunând locuitorii ca sub un scut de protecție împotriva presiunilor venite din Vest: calvinismul și catolicismul. Însăși locul a reprezentat, în mai multe rânduri, un spațiu de refugiu pentru creștinii-ortodocși persecutați de habsburgii din Ardeal.

Credința moldovenilor nemțeni se individualizează, nu atât prin felurimea practicilor și a ritualurilor, ci, mai ales, prin dragostea față de biserici, mănăstiri și preocuparea pentru ca acestea să prospere pentru a putea lupta mai ușor cu tot ceea ce însemna propagandă anti-religioasă.

Din zona ce duce spre dealuri și șes, cu altitudini sub 200 m (exemplu zona Romanului sau lunca Siretului), urcând la peste 300 m (zona Piatra Neamț), până la peste 1900 m (zona Muntelui Ceahlău), întâlnim biserici, mănăstiri, schituri și chilii la tot pasul. Zona Muntelui Ceahlău a fost numită ca fiind „Athosul românesc” datorită numeroaselor vetre monahale de la poalele muntelui și de pe munte. Unii au socotit muntele ca un „Tabor românesc” al Schimbării la Față a Domnului Iisus, un loc mai aproape de Dumnezeu decât oricare altul, plin de energia divină. Întreaga zona poate fi considerată o reală „Grădină duhovnicească”, cu mii de biserici, zeci de mănăstiri și schituri, cu văi care se unesc ca într-o Sfântă Cruce, cu frumuseți naturale impresionante. Oameni credincioși, care umplu lăcașele de cult în fiecare Duminică și sărbătoare, care-și doresc să îngrijească permanent casa Domnului, văzând în preot, nu un „Domn părinte” cu un job vremelnic, ci pe „Părintele” care-i îndrumă spre mântuire. Nu întâmplător, sfatul duhovnicilor se aude aproape în fiecare mănăstire, iar zeci de oameni îl ascultă în fiecare zi.

O definiție a spiritului locului poate fi dată prin descrierea sfințirii unei biserici, de exemplu cea din satul Grințieșul Mare. Cu mic și mare, toți enoriașii au lucrat peste două săptămâni, zi de zi, ca totul să fie la înălțime. Sosirea ierarhului locului a marcat bucuria întregii comunități, au fost aduși cei mai frumoși cai, cu calești împodobite ca pentru un împărat, călăreți și țărani îmbrăcați, aproape toți, în straie tradiționale de sărbătoare. Sunetul specific de bucium de munte a însoțit permanent alaiul ce a străbătut drumul îngust spre biserică, iar autoritățile locale și instituțiile statului au fost prezente acolo, nu să dea ordine, ci să „slujească” cu responsabilitate maximă. Doar cei bolnavi sau care nu se puteau deplasa au mai rămas, cred, pe la case, toți ceilalți, după ce au îngrijit animalele de curte, au participat la Sfânta Liturghie și la impresionanta slujbă de sfințire. Pare o descriere a unui obicei de acum câteva sute de ani, dar dacă mai spunem că totul a fost filmat de drone și camere profesionale, cu fotografi profesioniști, cu transmisii în direct din Sfântul Altar și pe scena din exterior și pentru cei din alte zone…gândul revine în actualitate, evenimentul având loc pe 19 septembrie 2021. Prin această scurtă prezentare am dorit să surprindem doar un mic crâmpei din ceea ce înseamnă spiritul omului creștin din zona Neamțului.

La „piciorul” Sfintei Mese, din Sfântul Altar al fiecărei biserici creștine, se pune un mic săculeț cu sfinte moaște de martir, expresie a clădirii credinței creștine pe jertfa celor ce au suferit în timpul persecuțiilor. Sfântul Altar este cel mai sacru loc al edificiului… iar pornind de la această premisă, fiecare palmă de pământ nemțean este un pământ sfânt, stropit cu sânge de martir și păstrând rămășițe ale marilor eroi ai neamului românesc creștin în foarte multe locuri. Sute de troițe marchează locuri unde au căzut la datorie cei ce ne-au apărat țara de-a lungul timpului, dar și multe biserici nu sunt ridicate doar pe „un săculeț” cu sfinte moaște ale martirilor, ci chiar pe osemintele a zeci, sute, mii de eroi martiri pentru păstrarea credinței și a neamului românesc (ex. M-rea Răsboieni și M-rea Sfânta Cruce sau a Eroilor din Brusturi). Nu putem să nu adăugăm pe călugării și maicile care au sprijinit luptele împotriva invaziei musulmane sau străine pe teritoriul țării noastre, ajutorul dat domnitorilor și oștenilor, chiar pe câmpurile de luptă. Au murit apărând tezaurul cultural al mănăstirilor, s-au jertfit ca să nu le fie pângărite lăcașele de rugăciune, au murit de boli molipsitoare ajutând bolnavi, mai ales în timp ce stăteau la căpătâiul celor răniți în lupte. Au slujit în lavra lor duhovnicească, dar și în întreaga țară, acolo unde au fost chemați, acolo unde priceperea, devotamentul, credința și liniștea lor sufletească se considera că este necesară (exemplu bolnițele mănăstirești, acțiunile călugărilor și preoților nemțeni în cele două războaie mondiale pentru îngrijirea răniților etc.).

Neamțul este locul pe care au pășit mari duhovnici și sfinți: pădurile din jurul Mănăstirii Sihla au fost cutreierate de tălpile desculțe ale Cuvioasei Teodora; la Mănăstirea Sihăstria, pedealurile montane din apropiere, până la pădurea izolată de dincolo de Dolia-Boboiești (comuna Pipirig), a trăit și sfătuit, a ajutat și a sfințit locurile părintele Ilie Cleopa; pe stâncile semețe ale Ceahlăului au sihăstrit mulți sfinți: Silvestru, cei ce au dat numele de Peon, Piciorul Sihastrului, Poiana Maicilor etc. Locurile dimprejurul M-rii Neamțului, obștea chinovitică isihastă a fost formată de sfântul neputrezit, în cinstea căruia a fost ridicată o catedrală care încă îl așteaptă să revină, Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul. Piatra aleii din incinta Mănăstirii Neamțului s-a ridicat pentru a scoate spre închinare sfintele moaște ale Sfântului Necunoscut. Mănăstirea Secu a fost leagănul de formare duhovnicească a Sfântului Varlaam, învățatul ierarh care a păstorit nu numai obștea din valea lui Zosin, ci și întreaga obște de credincioși a Mitropoliei Moldovei. Tot în zona M-rii Secu și cea mai nordică, urmașă a vechii M-rii Bogdănești – M-rea Râșca, s-a format și a sfârșit duhovnicește ierarhul Romanului, Ioan. Mai în aval pe Bistrița, au marcat duhovnicește locurile de lângă M-rea Bistrița, Sfinții Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Sfinții Iosif și Chiriac de la Bisericani, Sfântul Cuvios Chiriac, nevoitor în Muntele Măgura, pe locurile unde a fost întemeiată M-rea Tazlău. Revenind mai aproape de culmile muntoase ale Stânișoarei, la M-rea Văratec a sihăstrit Sfântul Iosif, iar la Agapia-Veche, Sf. Rafael şi Partenie.

Linia munților Hășmaș (1792) – Ceahlău (1907) – Grințieș (1757) – Bivolul (1530) pare un zid de strajă al vechilor vetre de sihăstrie: Durău, Hangu, Bistrița, Agapia, Văratec, Horaița, Secu, Sihăstria, Neamț etc. din partea unor eventuale influențe venite de la propaganda catolică și protestantă vestică. Pe această linie a fost clădită una dintre cele mai noi, dar și foarte importante sihăstrii: M-rea Petru Vodă și M-rea de Maici, Paltin, ambele ctitorii ale duhovnicului Iustin Pârvu.

Am enumerat doar câțiva cunoscuți sfinți, duhovnici și oameni desăvârșiți din acest spațiu restrâns ca suprafață, dar enorm ca dezvoltare duhovnicească. Este imposibil să nu remarcăm că mulți dintre țăranii osteniți de pe dealuri, care trăiesc liniștiți pe lângă familiile sau casele lor, pe care-i vedem trăind adânc jertfa euharistică la fiecare Sfântă Liturghie, sunt, la rândul lor, sfinți binecuvântați de către Dumnezeu, care emană stare de bine, liniște și bucurie duhovnicească.

Legendele Neamțului vorbesc despre taine supranaturale și influența divină: legenda Dochiei, Piatra Teiului, Toaca etc. și acest lucru din cele mai vechi timpuri. Neamțul a fost un pământ sfânt al locuitorilor, încă mult înainte de apariția creștinismului și s-a consacrat un pământ dedicat Dumnezeului creștin până în zilele noastre.

Cristian VATAMANU

N. Red.: Studiu realizat de regretatul profesor și teolog în noiembrie 2021. Îl facem cunoscut acum!

Articolul NEAMȚUL – SFÂNT PĂMÂNT ROMÂNESC apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cu sprijinul părintelui paroh, Teodor Ghiba și cu ajutorul unor persoane implicate din parohie, tabăra păstrează tradiția anuală de a aduna în jurul bisericii tinerii comunei, cu scopul de a le oferi pentru câteva zile contextul în care să fie beneficiarii unor activități complexe precum: ateliere de jurnalism, educație financiară, bune maniere, brățări, chitară jocuri olimpice, dansuri, vânătoare de comori și foc de tabără.

Ediția din acest a taberei a numărat 102 participanți cu vârste cuprinse între 5 și 15 ani.

Unul dintre cele mai așteptate și apreciate momente ale taberei este vânătoarea de comori, activitate la care participanții trebuie să treacă de mai multe probe pentru a găsi comoara lucrând în echipă și antrenând abilități precum: comunicarea, rezolvarea de ghicitori, grija față de colegi și parcurgerea eficientă a instrucțiunilor primite.

Tabăra a debutat cu îndemnul  părintelui paroh Teodor care i-a sfătuit pe participanți să fie activi și implicați, bucurându-se de prezența voluntarilor de la Iași care este una benefică pentru ei: „Voluntarii au venit în mijlocul nostru în aceste zile nu pentru a vă face vouă pe plac, ci pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu, iar prin aceasta vă veți bucura și voi”.

La rândul lor, voluntarii s-au străduit să își îndeplinească cât mai bine rolul, acela de a fi un model pentru copiii și tinerii din sat, iar pe parcursul celor 3 zile au încercat să le insufle valori precum: credință, nădejde, bucurie, bunătate, responsabilitate și educație de calitate. Pe lângă aceștia, de mare ajutor au fost și tinerii din sat implicați în tot ceea ce a presupus organizarea activităților din aceste zile.

Raluca, aflată la prima experiență de voluntariat mărturisește că „Fiind o activitate la care am participat în premieră ca voluntar, aș putea să spun că am trăit emoții pe care le întâlnești doar în tabere. Mi-am spus că voi mai participa cu siguranță și că voi încerca să organziez o tabără chiar și în satul meu.”

Părinții s-au arătat încântați de astfel de experiențe pentru copiii lor, pe care i-au luat de la activități obosiți, dar foarte încântați de ceea ce au făcut și cu o mulțime de povești de spus celor apropiați.

Se cuvine să aducem alese mulțumiri pentru înfăptuirea taberei Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, tinerilor voluntari din Iași (membri ai echipei Tineri către tineri care realizeazză săptămânal emisiuni difuzate pe Radio Trinitas), voluntarilor din satul Galu, doamnelor bucătărese, celor care s-au îngrijit de copiii cu vârste mici, doamnei asistente care ne-a prezentat atelierul de prim-ajutor, tuturor celor care ne-au furnizat cele necesare pentru buna desfășurare a taberei și nu în ultimul rând, participanților și părinților acestora pentru deschiderea și bucuria de a fi părtași la ediția din acest an a Taberei din pridvorul satului Galu.

La bună revedere!

Pr. Teodor GHIBA

Articolul „Tabăra din Pridvorul Satului” … la Galu apare prima dată în Ecoul muntilor.