Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru, Theodor și a surorii Zoe. De mică primește o educație aleasă, după severele principii ale vremii, sub supravegherea directă a mamei sale. A învățat germana, dar mai ales franceza pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența sa cu Hermina Asachi.

          De la 7 ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea să fie o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită de puternice complexe de inferioritate în societate. La 15 ani se stabilește la Iași. Anul 1841 o găsește tot la Iași, la o serată dată de Didița Mavrocordat și Nicolae Cantacuzino, unde îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători la 30 aprilie 1844.

          După revoluția de la 1848, Cuza este nevoit să ia drumul exilului, iar la întoarcerea în țară este ales domn al României. Doamna Elena s-a implicat activ alături de soțul ei în elaborarea Legii Învățământului primar obligatoriu gratuit, considerând preocuparea pentru luminarea poporului ca una dintre cele mai grabnice îndatoriri ale unui conducător de țară. Ca o adevărată mamă a îngrijit copiii de la Azilul „Elena Doamna” din Cotroceni destinat fetelor orfane, apoi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul ”Caritatea” din Iași.

Nu a avut copii, dar a înfiat doi copii ”orfani”, Alexandru și Dimitrie. După moartea acestora, Doamna Elena se dedică aproape în întregime operelor de caritate. În acest sens afirma: ”Dacă viața lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru ingratitudinea multora, am cel puțin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâția săraci și nevoiași. Aș voi să trăiesc cât de mult, nu de dragul vieții, dar pentru ca să ajut mai departe pe nevoiașii, care altfel vor rămâne fără sprijinul de toate zilele.”

În ceea ce privește Azilul de orfani ”Elena Doamna” din Cotroceni, întemeierea lui se leagă de mai mulți oameni de bine. Orfelinatul ia naștere în 1861 în casa Sultanei Marsil, mama decedatei Maria, soția generalului Dr. Davila. La inițiativa inimosului general acesta se mută în dealul Cotrocenilor într-o vilă a celei de-a doua soții. Aici soții Davila întemeiază un cămin plin de dragoste și grijă părintească pentru copiii găsiți pe străzi. Dorind să construiască grabnic un așezământ mai mare, familia Davila apelează la ajutorul Doamnei Elena Cuza. Aceasta nu putea fi insensibilă și, profitând și de starea sa, apelează la ajutorul oficialităților:

         ”Doresc cu tot dinadinsul, domnule Președinte al Consiliului de Miniștri Nicolae Crețulescu, ca fundamentele unui alt azil să poată fi așezate fără întârziere, și insist totodată a fi pe lângă acela care există astăzi, ca anexă a lui, pe costița de lângă Palatul Cotroceni. În chipul acesta voi avea sub ochii mei pe tinerii copii, pe care îmi propun să-i cercetez adesea, rezervându-mi supravegherea personală și specială a acestui stabiliment unde vor găsi toate îngrijirile și căldura din sânul familiei, de care au fost atât de crud lipsiți.”

          Ceremonia punerii pietrei de temelie a fost una fascinantă, întrecând în strălucire și entuziasm orice așteptare. Au fost de față domnitorul Cuza, Doamna Elena, toți miniștrii, agenții și consulii generali ai puterilor străine, membrii Adunării Legislative, arhimandriții etc.

          Atunci când primul domn al României este forțat să abdice, Doamna Elena trece peste situația jenantă și îl urmează la Heidelberg, unde acesta se exilează, locul unde își va sfârși viața, după multe neliniști sufletești, provocate de adversitatea celor din țară.

          Prima reședință domnească a lui Cuza a fost Palatul din strada Lăpușneanu, din centrul Iașului, actuala clădire ce găzduiește Muzeul Unirii. Aici a fose semnată celebra Declarație, prin care se proclama înfăptuirea Unirii definitive a Principatelor, la 11 decembrie 1861, după recunoașterea oficială a acesteia de către Poarta Otomană ca urmare a memorabilei vizite pe care domnitorul o face sultanului.        

          După ce Sturdzeștii au stăpâni timp de aproape cinci generații moșia Ruginoasa, la 1862 domnitorul Cuza și Doamna Elena cumpără moșia cu tot cu castel, iar în 1863 domnul renunță la Palatul din Iași, Ruginoasa rămânând singura reședință a familiei. Doamna Elena se ocupă personal de amenajarea palatului, dovedind o educație aleasă și un gust rafinat, comandând la Paris mobilierul desenat în mare parte cu mâna ei. O atenție deosebită o acordă și parcului ce a fost amenajat de cei mai mari și pricepuți grădinari din Austria. Biserica reședinței a fost și ea renovată în perioada 1862-1864, tot prin grija Doamnei Elena.

          După moartea domnitorului Unirii, la 16 martie 1873, ”i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

          L-a înmormântat la Ruginoasa, un loc îndrăgit de principesă, în fața unei mulțimi impresionante și a unor prieteni devotați, printre care s-au numărat: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădișteanu, Alexandru și Dimitrie, cei doi copii pe care i-a crescut cu mult devotament, dar pe care, din păcate, i-a pierdut.

          Credincioasă memoriei soțului ei, a cerut ca după moartea sa, Palatul Ruginoasa să fie donat spitalului ”Caritatea” pentru înființarea unui spital pentru copii, care urma să-i poarte numele lui Alexandru Ioan Cuza.

          În ultima parte a vieții s-a retras la Piatra Neamț, unde a locuit până la moarte, singură, într- locuință modestă și a continuat actele de binefacere. În 1907 dispune refacerea bisericii din Ruginoasa, ocazie cu care dezgroapă osemintele soțului, le sărută și apoi le depune în cripta din biserică. ”Acum pot muri împăcată, căci mi-am făcut datoria pe pământ pentru iubitul meu soț”.

          Se stinge la 2 aprilie 1909, la vârsta de 84 de ani fiind înmormântată conform dorințelor sale la Solești, alături de mama sa, fără funeralii naționale așa cum s-ar fi cuvenit.  ”A murit la Piatra Neamț femeia ideal de modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena (…). Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dar nu și cea mai grea suferință, ceva mai sus, și un glas din timpurile mai bune a tăcut”, spunea în aprilie 1909 N. Iorga.

         O făptură firavă, dar plină de energie, o ființă modestă ce a răspândit în jur bunătate și binefacere, o soție iubitoare, devotată și, poate, prea îngăduitoare. Prima Doamnă a României a fost un exemplu de modestie, demnitate, loialitate și iubire de patrie.

          Ilie ALEXANDRU

Articolul ELENA CUZA – ”DOAMNA UNIRII” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Istoricul Constantin Turcu s-a născut în satul Izvorul Alb, iar Gheorghe Ungureanu, istoric şi arhivist, era din satul Schit. În Răpciuni, comuna Hangu de atunci, a văzut lumina zilei şi cel al cărui portret încercăm a-l defini: Constantin Matasă. S-a născut la 20 ianuarie 1878 şi a murit la 3 noiembrie 1971. A făcut parte dintr-o familie de longevivi, bunicii săi depăşind „suta”, tatăl său trăind 80 de ani. Constantin Matasă a ajuns şi el la venerabila vârstă de 94 de ani. O bătrână din satul Schit, din numerosul neam al Mătăsenilor de la poale de Ceahlău, găsea cauza pentru care preotul Matasă n-a ajuns să-şi sărbătorească „suta”: „I-au trebuit domni şi oraşe, de aiasta!”. Dar preotul Matasă nu poate fi acuzat că şi-a uitat locurile şi pe oamenii săi, ba dimpotrivă, cercetarea istoriei „Munteniei Neamţului” a fost una dintre cele mai importante preocupări ale sale, dacă nu cumva chiar cea mai importantă. Mărturie stau articolele din ,,Anuarul Liceului Petru  Rareş”, devenită o adevărată revistă de istorie, geografie şi folclor, revistele şi ziarele nemţene (unele fondate chiar de către dânsul: „Propăşirea”, „Noua floare a darurilor”), articolele din reviste de specialitate sau cărţile publicate. Să amintim „Călauza judeţului Neamţ” (1929), o invitaţie la turism şi la descoperirea istoriei şi artei, „Câmpul lui Dragoş”, o lucrare de toponimie, „Palatul cnejilor” (lucrare premiată de Academia Romană în anul 1933), „Prin Moldova de sub munte”.

Să menţionăm preocuparea sa pentru istorie şi arheologie; a început ca arheolog amator, străbătând potecile Ceahlăului, căutând vechi urme de viaţă şi de trăire religioasă şi efortul său n-a fost zadarnic, căci a aflat vârfuri de săgeată din piatră aparţinând unor vânători itineranţi epipaleolitici şi, de asemenea, mărturii ale unei bogate vieţi religioase în regiune. De altfel, el dădea numele unui capitol din lucrarea „Palatul Cnejilor” – „Ceahlăul, muntele sfânt al românilor”. Mai apoi a sprijinit activitatea unor mari cercetători care au acordat atenţia lor şi siturilor arheologice din judeţul nostru şi îi amintim pe V. Dumitrescu, C. Nicolăescu Plopşor, M. Petrescu-Dâmboviţa, R. Vulpe, C. Cihodaru şi alţii. A efectuat cercetări la Bodeşti, Costişa, Târpeşti, Văleni, Bâtca Doamnei şi a scos la iveală minunate opere de artă a înaintaşilor noştri pe aceste meleaguri, cea mai celebră fiind „Hora de la Frumuşica”, o capodoperă a eneoliticului cucutenian.

Graţie efortului său şi a unui grup de tineri entuziaşti s-a fondat Muzeul de Istorie şi Arheologie, unul dintre cele mai cunoscute din ţară, mai ales pentru artefactele specifice epocii pietrei.

Nu trebuie să omitem din prezentarea noastră activitatea sa pe tărâm turistic, el fiind iniţiatorul  unei „societăţi turistice”, împreună cu un grup de entuziaşti iubitori ai muntelui efectuând acţiuni de întreţinere şi reconstituire a adăposturilor şi cabanelor din Ceahlău şi popularizând muntele şi locurile din jurul său prin pliante, broşuri, cărţi. Printre invitaţii de seamă pe care i-a condus pe cărările muntelui s-au numărat S. Mehedinţi, N. Iorga, G. Vâslan, V. Iamandi sau I. Simionescu. El a fost printre primii care au văzut în Ceahlău şi Durău mari posibilităţi turistice şi le prevedea un important rol pentru viitor. Putem să-i considerăm nişte adevăraţi vizionari.

În satele de pe Valea Muntelui, la poale de Ceahlău, în fiecare casă de muntean se aflau la loc de cinste cărţile lui „Popa Matasă”, cum îl numeau ei. Era cea mai importantă personalitate a regiunii, cu un prestigiu deosebit în mijlocul lor. Pentru muntenii săi, despre care a scris aşa de frumos de atâtea ori, vorbele sale aveau valoare de adevărată sentinţă: „Aşa a zis Popa Matasă!”. Şi aşa era. „Muntenia Neamţului” a avut în Constantin Matasă un om de cultură care i-a făcut cinste prin tot ceea ce a făcut şi în ,,Muntenia Neamţului” a avut şi are cinstea pe care o merită. Ridicăm, astfel, un nou îndemn la neuitare.

Daniel DIEACONU

Articolul Constantin Mătasă – fiu de seamă al munţilor Neamţului apare prima dată în Ecoul muntilor.