Nu lipsesc interviurile, invitaţiile la lectură sau la călătorii, dar nici eseurile, poeziile. Sport din belşug de această dată, fotbal, dar şi karate. Nu lipsesc între autori Gheorghe Bondar, Gheorghe Radu, Emanuel Bălan, Valentin Andrei, Virgil Cojocaru, Iolanda Lupescu, Mariana Călinescu, preotul Gheorghiţă Anisiea, Marcela Glăvan, Alexandru Andrieş, Ilie Alexandru, Marius Mihai Coşerariu, Roxana Gabor-Tănase, Ecaterina Carază, Cristina Chirilă şi elevele Marta Budăi, Maya Bicăjanu, Casandra Asavei şi Mara Nistor.

Articolul ECOUL MUNȚILOR – LA NUMĂRUL 19 apare prima dată în Ecoul muntilor.

46 de articole, 22 de autori, fotografii multe!

Lectură plăcută şi folositoare!

Articolul Ecoul nr. 18! apare prima dată în Ecoul muntilor.

 de Andrei Ciurunga

Curând noi nu vom fi decât năluci
sau nici atât, în aspra-ne tăcere,
tăpșane de morminte fără cruci

risipă-n lut de visuri și de fiere.

imagini: Ionuț Potlog.

Articolul Sus în munte, iarna printre mucenici… apare prima dată în Ecoul muntilor.

A avut apariții televizate la ”Inedit TV”, ”Favorit”, ”Etno”. Abordează un repertoriu variat: muzică populară, muzică patriotică, colinde. Una dintre colindele interpretate de ea este pe versurile poetei Maria Bălăceanu, originară din Borca. În preajma Crăciunului va imprima melodia personală ”Cânt și joc c-așa îmi place”, pe versurile lui Marius Dochița. Medeea este una din cele mai bune eleve ale școlii, media finală de anul trecut fiind 9,27.

O altă pasiune a ei este lectura. În spatele succesului de netăgăduit stă ajutorul familiei, armonioasă și iubitoare, care este prezentă, cu emoție, la toate concertele. Așa a reușit Medeea să fie mereu zâmbitoare, dezinvoltă și sigură pe ea. Profesoara Marcela Bondar a știut să-i modeleze vocea, pronunția, accentele.Nu poți face publicul să te asculte dacă nu pui accent și pe rostirea cuvintelor. La Borca nu este numai o școală dee muzică. Este o adevărată Școală Populară de Artă, cu respect pentru valorile vechimii, pentru folclor, pentru cunoașterea istoriei neamului și a tradițiilor, pentru păstrarea identității. În timp, Medeea Todirică și-a făcut cântarea mai vie și mai atractivă, dar este și o apariție care îți aduce liniște și bucurie când se desfășoară pe scenă. Este invitată să cânte la toate evenimentele cultural-artistice de pe Valea Muntelui. Medeea face parte din memoria culturală a comunei și îi dorim să nu uite niciodată că darul de a cânta este divin.

Iolanda LUPESCU

Articolul PASIUNE ȘI TALENT: MEDEEA – MARIA TODIRICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

La 1475, la Rahova, lângă Vaslui, Ştefan uimea Europa printr-o victorie deosebită, dar în anul următor, la Valea Albă, nu departe de curtea domnească de la Piatra lui Crăciun, floarea tinerimii moldave cădea în jurul domnului, care cu greu îşi afla scăparea în munţi. Legenda spune că s-ar fi adăpostit în munţii Vrancei, dar o tradiţie veche a noastră ne spune că s-ar fi oprit la Hangu, în locul numit Colibiţa şi în jurul său s-au strâns ciobanii şi plăieşii munţilor.

În ţinutul Neamţului, Ştefan cel Mare a zidit la Cetatea Neamţului, care a cunoscut apogeul puterii ei în timpul domniei sale, rezistând lui Matei Corvin, Mahomed al II-lea sau regelui Ian Albert al Poloniei, a construit biserică mare la Neamţ, a ridicat curte domnească la Piatra lui Crăciun, unde a ridicat la sfârşitul domniei biserică înaltă şi un turn maiestuos. Şi-a legat numele de schitul de la Bisericani a lui Ioasaf şi de sihăstria lui Amfilohie de la Pângăraţi, desăvârşite de urmaşii săi Ştefăniţă şi Alexandru Lăpuşneanul, a continuat zidirea de la Bistriţa a bunicului său Alexandru cel Bun, unde şi-a îngropat pe cel mai drag dintre feciori, Alexandru. La Valea Albă, ce s-a numit apoi Războieni, a ridicat o impresionantă biserică-mausoleu, iar la Tazlău, la schitul lui Chiriac, a construit biserică mare de piatră, cu turn şi cu ziduri înalte.

Ne dorim ca spusele noastre să vină în sprijinul tinerilor care trebuie să perceapă corect această personalitate istorică imensă. Căci nu conducea o Spanie renăscută ca Ferdinand de Aragon, nici un întins regat ca Matei Corvin sau Cazimir al Poloniei, nici un imperiu ca al lui Mehmed Fatih, cu toţii, contemporanii săi. A fost domnul unei ţări mici, dar faptele sale au fost mari.

Daniel DIEACONU

Desen de  Dimitrie Iavorschi

Articolul Ştefan cel Mare și Munții Neamțului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alecu Russo vedea astfel pe omul din munţii Neamţului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidanului (termen peiorativ din vechime pentru evreu, n.n.) toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci. Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…” (A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270).

Wilhelm de Kotzebue, un neamţ căsătorit cu fiica boierului de la Hangu, scria despre muntenii de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui” (W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56).

În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie” (M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16).

Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…

Daniel DIEACONU

Articolul Despre muntenii Neamţului de demult… apare prima dată în Ecoul muntilor.