Istoricul Gheorghe Bichir, care a dedicat mai multe studii „culturii carpice”, în lumina izvoarelor istorice şi a cercetărilor arheologice, a arătat că ţinutul Neamţului a fost locuit în vechime de carpi, o seminţie dacică ce ar fi dat şi numele munţilor Carpaţi. Ei au preferat zona de podiş, văile Moldovei şi Siretului, Subcarpaţii, dar au fost şi locuitori ai zonei montane, la Hangu, conform materialului arheozoologic descoperit, a fost prezentă o comunitate de vânători şi crescători de animale.

Alţi autori au considerat că pe această vale a Bistriţei, pe cursul ei mijlociu şi apoi pe valea Bistricioarei, prin trecătoarea Prisecani s-a desfăşurat exodul populaţiilor scitice spre Câmpia Panonică, timp de aproape trei secole.

În locul numit Hangu-Cetăţica, nu departe de vechiul centru administrativ al comunei, satul Răpciuni, s-au descoperit urmele unei aşezări dacice, o „cetăţică” şi Petrodava, localizată lângă Piatra-Neamţ, nu este foarte departe, la nici 50 de km pe vechea cale înainte de apariţia lacului. De asemenea, muntele Ceahlău are o bogată mitologie, din care nu lipsesc legendele referitoare la perioada dacică şi menţionăm legenda „Dochiei şi a lui Traian”, considerată de G. Călinescu unul dintre miturile fundamentale ale românilor. Toponimia vine şi ea în sprijinul ideii că muntele Ceahlău a fost un munte sacru pentru daci: Masa Dacică, Stânca Dochiei, Vulturul lui Traian, Pavilionul Dacic, Stânca lui Cobal.

Interesante sunt şi urmele aparţinând culturii geto-dacice târzii, găsite la Ceahlău şi localităţile învecinate (Hangu, Buhalniţa, Fârţigi, Secu, Izvoru Alb). Topoarele de fier, vasele de lut lucrate cu mâna şi la roată, bordeiele şi locuinţele de suprafaţă cu resturi de vatră din lipitură simplă, aplicată direct pe fundul locuinţelor, ceştile dacice, fusaiolele şi greutăţile de pus la războiul de ţesut sunt dovezi concludente ale vieţuirii pe aceste meleaguri încă din timpuri îndepărtate ale istoriei. Ele se constituie, totodată, în mărturii privind continuitatea noastră în vatra strămoşească de la poalele Ceahlăului, continuitate reliefată şi de urmele materiale din epoca feudalismului timpuriu şi a celui dezvoltat descoperite la Ceahlău precum şi în unele localităţi înconjurătoare (Hangu, Buhalniţa, Grozăveşti, Cârnu).

Un argument important în sprijinul ipotezei că această zonă, ce are ca punct dominant muntele Ceahlău, a fost locuită de către daci este toponimia şi numeroasele legende ce au ca protagonişti pe supuşii lui Decebal. Şi nici toponimele şi nici legendele nu sunt puţine şi ele au atras atenţia unor mari oameni de cultură: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Lazăr Şăineanu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Romulus Vulcănescu.

Muntele Ceahlău a fost considerat de către unii autori ca fiind unul dintre munţii sacri ai geţilor alături de Şureanu (din Parâng) şi Găina (din Apuseni), ba mai mult s-a emis ipoteza că ar fi fost chiar Kogaionon-ul amintit de geograful grec Strabon, muntele marelui zeu Zamolxis şi al preotului Deceneu. Strabon îi dădea acest nume grecesc ce înseamnă scoică, carpace, preluat de la negustorii greci ce ar fi ajuns şi pe aceste locuri. Spunea că acest munte este zărit din mari depărtări şi poalele sale erau udate de o apă “îndelung călătoare”. Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Asachi menţionau faptul că Ceahlăul se individualiza între ceilalţi munţi ai Moldovei şi era zărit chiar de la Cetatea Albă şi era ca un “far călăuzitor” pentru păstorii tranhumanţi numiţi ţuţuieni. De asemenea, Bistriţa era un râu care a fost din vechime o cale lesnicioasă pentru plutele ce coborau din munţi către Petrodava sau pe Siret spre Dunăre şi Marea Neagră.

Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe aceste locuri şi a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii şi-a aflat izvor de inspiraţie în această tradiţie: Deceneu, marele preot, îşi afla odihna într-o peşteră a muntelui şi, la rugămintea prinţului Arald, face apel la ajutorul lui Zalmoxis. Spun bătrânii că dacii urcau pe platoul din vârful muntelui de unde trăgeau cu săgeţi în norii care umbreau chipul zeului cerului, Gebeleizis, sperând astfel să-i alunge. Amintim şi numeroasele legende care au ca eroi pe dacii lui Decebal şi care îşi află sfârşitul pe acest munte invocând sprjinul lui Zalmoxis. Unele toponime par să se alăture ipotezei enunţate anterior: Stânca Dochiei, Stânca lui Cobal, Vulturul lui Traian, Masa Dacică, Pavilionul Dacic, Jilţul Zeilor. Legenda şi istoria par să se împletească. 

Daniel DIEACONU

Articolul Dacii la muntele Ceahlău. Kogaiononul?! apare prima dată în Ecoul muntilor.

   O colaborare de mai mulți ani, aduce împreună pe potecile Athosului românesc – Muntele Ceahlău, elevi și profesori de la Liceul Pipirig, Școala Grințieș, Școala Crăcăoani, însoțiți de rangeri de la Parcul Național Ceahlău. Cel puțin 3-4 zile, indiferent de condițiile meteo, ca adevărați rangeri, grupul petrece tot timpul taberei la cabanele de pe munte și pe trasee mai mult sau mai puțin dificile. Pe unele locuri pășim cu grijă, pentru că putem intra doar cu aprobare specială din partea Administrației Parcului Național Ceahlău, iar împrejurul nostru stau neatinse flori rare, pe cale de dispariție. Nu în ultimul rând, nu o dată, am putut să zărim pe stâncile din apropiere capre negre ce ne priveau curioase. De multe ori ne treceau fiorii când auzeam zgomote ciudate în jurul nostru, crezând că vreo viperă ne dă ocolul întrebându-se ce căutăm în habitatul ei natural.

De pe platoul muntelui ori de pe Vârful Toaca, de pe Ocolașul Mare, ori făcând un popas la Masa dacică, am privit cerul, încercând să surprindem cu privirea păsările care scrutează înălțimile. Am văzut mulți șoimi călători și poate, deși în depărtare, greu de identificat, ne încăpățânăm să credem că am văzut și cocoșul de munte, pasăre rară, pe cale de dispariție.

         Traseele pe care le alegem în fiecare an ne duc pașii pe la Cabana Fântânele, La morminte, Căciula Dorobanțului, Vârful Toaca (1904 metri), Cununa Zimbrului sub care impresionează Jgheabul lui Vodă. Acesta, în schimb, ca traseu tematic-educativ amenajat, este doar începutul, doar poarta de intrare în mirific, prin urcușul pe munte.

De fiecare dată ne odihnim la stânca Panaghia, cunoscută ca fiind centru energetic, alături de alte monumente naturale, ca de exemplu Sfinxul și Babele. Nu știu cât de adevărat e, cu siguranță influențându-ne și faptul că suntem aproape de platoul impunător, simțim că ne umplem de putere, de energia fetei frumoase deasupra căreia și Soarele se oprea să o admire.

Pe vârful Toaca eram cu ”capul în nori”, având privilegiul să urcăm și atunci când era senin și soare – când nu ne mai săturam să privim împrejurimile și atunci când vântul făcea imposibil să purtăm o șapcă sau o pălărie pe cap și nu ne puteam ridica în picioare și atunci când negurile coborau și stăteam deasupra mării alpine și atunci când eram în nori și nu vedeam decât la 2-3 metri în jurul nostru.

În funcție de timpul disponibil, în fiecare zi am ales, de fiecare dată, alte trasee. Astfel, am avut privilegiul să urcăm pe Ocolașul Mic și Ocolașul Mare (1907 metri), zonă interzisă la vizitare, locuri pe unde am mers printre jnepeni, pe pătura groasă de mușchi și licheni, prin zone pline de floare de colț, sângele voinicului și papucul doamnei – specii pe cale de dispariție. Am urcat și pe la izolata stâncă a Dochiei, pe care am găsit-o la fel de falnică, păstrătoare a principalelor legende ale Pionului. Nu am ratat trasee ce ne-au dus la pe la Clăile lui Miron, Budu și Ana, Masa dacică, Piatra Lăcrimată etc. Deși grele cărările de munte, am mers la Pietrele Detunate, la Peștera lui Ghedeon și la multe, multe alte locuri deosebit de frumoase, pline de legende.

Nu în ultimul rând ne amintim cu plăcere și de căderea spectaculoasă a apei la Cascada Duruitoarea, de fiecare dată fiind un real prilej de a ne răcori cu apa curată, rece și cu stropii fini ce plutesc în aer.

De fiecare dată, după oboseala traseelor montane, am intrat și în micuța bisericuță de pe platoul montan, aflată la aproximativ 1700 de metri altitudine, odihnindu-ne în strănile micuțe, dar mai ales lăsând sufletul să se reculeagă după minunile naturii descoperite în zilele petrecute pe culmile abrupte ale muntelui.

Am găsit foarte interesată relaxarea pe pătura groasă de mușchi și licheni, unde parcă stăteam pe o saltea foarte, foarte reușită și petrecerea serii ascultând sunetul chitarelor și a cântecelor specifice de munte. Am încercat și dormitul la cort în spațiu special amenajat pentru camping, am petrecut seri atât în cabană, la mănăstire, dar și în aer liber, admirând luminile ce se vedeau departe, departe… în unele cazuri nereușind să ne dăm seama ce sate sau orașe se puteau zări.

La fel de frumoase erau și diminețile răcoroase, specifice muntelui, când soarele se ivea de după munții dimprejur pe cerul sângeriu și se oglindea într-o priveliște fantastică în Lacul Izvorul Muntelui.

Nici ziua, priveliștea nu s-a putut opri numai la frumusețile de pe munte, ci a fugit pe deasupra Lacului Izvoru Muntelui și a viaductului de la Poiana Largului, oprindu-se departe, zărind Hășmașul, munții Bistriței, Obcina Boiștei, munții Stânișoarei, Tarcăului, cu multe obcine și bâtci, case din Petru Vodă, Ceahlău, Buhalnița, Hangu, Izvoru Alb, iar în zilele senine chiar și Piatra Neamț.

Ce este mai impresionant decât să stai printre flori de munte, să privești ca de pe acoperișul lumii, să te bucuri de liniștea sfântă care te înconjoară, să afli poveștile care te duc în lumea basmului istoric și a fălniciei Neamului Românesc!

Cristian VATAMANU

Articolul Amintiri de ranger-junior: Dar divin pe un munte sfânt apare prima dată în Ecoul muntilor.

„În primul rând v-aș spune că tot timpul m-am învârtit pe lângă Ceahlău. Și ultima dată am stat vreo 4 ani în munte cu un câine Saint Bernard la o cabană uitată de lume, departe de traseele turistice, cabană de vânătoare și m-am simțit foarte bine. Dar după aceea m-am gândit: Oare cât mă mai tolerează silvicultorii? și m-am hotărât ca tot pe lângă Ceahlău să-mi fac ceva”.

Aș vrea să vă întreb despre copilărie.

–    Am văzut lumina zilei în Poiana Teiului, aproape de locul unde este astăzi viaductul, pe drumul care venea de la Broșteni spre Piatra Neamț. După școală era Sfatul Popular și după locuia tatăl meu. În 1972 am terminat facultatea. Am avut întotdeauna înclinația spre științele naturii, nu spre științele exacte. Voiam să merg la silvicultură sau geologie, dar fiindcă nu îmi plăcea deloc matematica, am dat la agronomie. Am reușit dar m-am retras, am dat în anul următor la drept și am luat.

Ce amintiri vă leagă de muntele Ceahlău?

–    Pentru că îmi plac științele naturii, orice mă leagă de munte: piatra, frunza, traseul, cărarea, orizontul, arboretul, păsărelele, răsăritul și apusul de soare, urgiile și stihiile muntelui, am prins vânturi puternice. Am mers și pe trasee marcate și pe trasee nemarcate pe care le cunoșteam. Pe traseele marcate de regulă urcam muntele nu în sezon, când e multă lume, ci în afara sezonului și în special toamna, sfârșitul lui octombrie, noiembrie este nemaipomenit. Muntele este clar, orizonturile sunt clare, e foarte frumos.

      Am făcut odată traseul „Drumul prințului”. Am plecat cu un grup și ne-am răspândit, iar eu am rămas de grup. Drumul Prințului pornește de sus de pe platou, în coborâre spre cascada Duruitoarea, se coboară în 10-15 minute. Se merge pe sub abruptul muntelui, pe sub stâncă, e o cărare folosită mai mult de animale. Eram în total 5, dintre care 2 cunoșteau muntele. Dar greșeala cea mare a fost că am plecat la ora 7 seara. Ne-a apucat ploaia pe parcurs. După ce am terminat cu abruptul am intrat în pădure prin Poiana Nicanului, eu am rămas puțin mai în urmă și m-am pierdut de grup. Grupul nu a staționat. Regula pe munte este ca grupul să fie compact, să nu se rupă cineva de grup, iar dacă s-a rupt cineva de grup să îl recupereze. Și am mai strigat eu, au mai strigat ei, s-au dus în drumul lor, dar eu am realizat totuși cam unde sunt. Și eram în tricou, în pantaloni scurți, telefon nu era atunci în 1991, ne-am mai strigat, ei au spus că au mai făcut un foc pe cărare când au ajuns undeva. Pe urmă am simțit că sunt pe drumul cel bun, un urcuș puternic, care mă ducea în tranșeul de la Dochia, nu departe, înspre 7 Noiembrie, după Morminte. Traseul este: de la Fântânele, calm, frumos, plăcut și așa mai departe și ajunge la Morminte, începe partea de urcuș, pe urmă se ajunge la primul platou și pe urmă la al doilea platou. Eu eram după Morminte și realizam că eu sunt după Morminte, deci nu înainte. La Morminte se spune așa pentru că acolo sunt îngropați mulți nemți, este și un mic monument acolo. Și urcam, bineînțeles erau urzici, zmeuriș, tot felul de plante înțepătoare și așa mai departe, ud, dar n-am intrat în panică deloc fiindcă eu știam că sunt sub cărare undeva. Și la un moment dat aud o picătură de apă într-o conservă. Zic „sunt salvat, sunt lângă traseu”. Și n-a durat mult și cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă am ajuns în cărarea pe care o cunoșteam foarte bine, cărare care e dreaptă acolo, e un fel de bulevard, bulevardul Paulista, e un bulevard frumos și după ce am văzut luminile Durăului, chiar dacă ploua în continuare, am ajuns la cabană. Înăuntru era lumină, dar nu era nimeni pe acolo. Eu nu aveam ceas și am strigat în zona dormitoarelor. A ieșit cabanierul și l-am rugat să îmi dea o lanternă să mă duc după grup. A spus: „Nu, rămâneți aici în noaptea asta”. L-am întrebat: „Cât e ceasul?” „E ora 2”. A doua zi, uitându-mă întâmplător într-o oglindă, eram speriat. Aveam o dungă pe aici pe gât, probabil un vrej, ceva mi-a făcut o zgârietură puternică. La 3 jumătate noaptea am auzit tropăituri. Zic: „Sunt băieții de la salvamont, mă caută pe mine”. Au luat confirmarea că sunt acolo și au dormit și ei acolo. A doua zi m-am bucurat de o dimineață frumoasă, am urcat cu ei în continuare, ei mergeau spre Dochia, spre salvamont și eu de acolo am coborât pe un traseu nemarcat la cabana noastră, distanță de o oră și ceva.

         O altă pățanie: pe Bistra Mică se poate ajunge cu mașina la Stănile și la schitul de acolo, la biserica de acolo. Împreună cu câțiva prieteni cunoscători foarte buni ai muntelui ne-am sfătuit să mergem la cascada de pe Bistra Mică, dar pe drumul cascadei, pe jgheab. Totul era acoperit datorită iernii. Și am urcat noi până unde trebuia, am folosit și pioletul și coarda și așa mai departe. Și am stat acolo, am mâncat, după care am zis „hai să coborâm”. După mine mai erau doi, toți au mai coborât și cu coarda. La un moment dat sub mine, de fapt undeva pe un platouaș de unde începe urcușul greu, acolo s-a rupt gheața sub mine și m-am dus într-o găleată a cascadei. Dar faptul că nu am fost singur am fost scos de acolo că altfel nu ieșeam. Eram în găoacea, în căldarea cascadei și orice aș fi făcut nu reușeam să ies. Mi-am aruncat o coardă să mă prind ca să mă scoată și până la urmă m-au scos cu hamul. Și eram murat complet fiindcă aveam șuvoiul de apă pe mine.

Preferați iarna sau vara să urcați pe munte?

• Muntele este frumos în orice sezon.

Ne puteți spune o legendă legată de munte?

–    Nu prea știu legende decât cea de pe traseul acela cu stânca Dochiei, dinspre Izvorul Muntelui, avem stânca Dochiei unde era traseul preferat al doctorului Gheorghe Iacomi și este și o placă dedicată în memoria lui acolo la stânca Dochiei, undeva pe traseul Jgheabul cu Hotar. Acesta e un jgheab imens, frumos, spectaculos între cabana mediului și cabana Dochia.

–    Urcând de atâtea ori pe munte, ați găsit peșteri unde au locuit pustnici?

–    Sunt locuri renumite, pe Ghedeon, fundul Ghedeonului, sunt, nu mai rețin exact. Am întâlnit chiar și oameni care căutau refugiu acolo, prieteni chiar. Un prieten de-al meu a căutat locuri unde să se refugieze. Dar locuri ale foștilor pustnici nu am întâlnit.

Credeți că și în ziua de astăzi sunt pe Ceahlău pustnici?

–    Eu zic că sunt. Însuși schitul de la Cerebuc, pe care îl cunosc și cunosc ce era înainte în Poiana Cerebucului în ’90 – ’91. În ’92 sau ’93 s-a făcut aici schit. A fost schit și în Jgheabul Mare, pe traseul Jgheabul cu Hotar. Dar au fost stihiile naturii care au mai măturat pe acolo. Jgheabul Mare a fost schit, pe urmă au venit și s-au instalat aici la Cerebuc. În ’92 s-a făcut prin părintele Gherontie, care acum e la Petru Vodă, e altcineva stareț la Cerebuc. Pe timpul lui s-a ridicat, s-a pictat, s-au construit chilii. Iar eu stăteam, față de schitul Cerebuc pe partea astalaltă a muntelui, spre Dochia. Deci schitul Cerebuc e pe partea cu drumul Axial, iar cabana asta era spre La Sahastru. Însăți denumirea de Sahastru este tot o denumire legată de cei care iubeau sihăstria.

E un lucru foarte bun că s-a refăcut Axialul, deci e la îndemâna oricui să meargă la schit.

–    Acum da. Dar eu am făcut traseul la picior.Deci eu stăteam la cabana Sahastru, cabana de vânătoare, mai sus de șosea, cam la cota 1200. Și am făcut traseul și pe jos, până la Călugăreni.

Nu vă era teamă de animalele muntelui?

–    Nu. Trebuie să fii discret, atent. O metodă ar fi atunci când mergi prin locuri cam pustii și în special în zone de jgheaburi, că animalele mari, mă refer la urși și la mistreți, care stau prin jgheaburi, să fii atent la duhoarea lor pe care o simți de multe ori. Se mai recomandă ca să faci zgomote din când în când și atunci animalul pleacă. Să nu-l surprinzi cumva odihnindu-se în drumul tău. Într-un traseu încoace spre Fântânele de la cabana Sahastru, pe cărarea de vânătoare întreținută de când se făceau vânători puternice în Ceahlău, se ajunge la un moment dat cam în fața Buhalniței și este o piatră numită Stânca Sârbenilor. Sus este un platou foarte frumos de unde se vede lacul, Buhalnița și așa mai departe. Dar fiind imprudent, când am ajuns sus în partea dinspre lac am văzut un platouaș de 4 m² cu mușchi și totul ars, acolo a stat mult domnul Vasile Ursu, ursul, și era locul lui de odihnă și de singurătate. Ori dacă ne întâlneam cumva unul dintre noi trebuia să cedeze…

(Va urma)

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Interviurile revistei: Neculai Tărâță din Călugăreni (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Geneza muntelui este ilustrată astfel: „Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-au strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit – Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna şi l-a sfinţit”.

O mitologie plină de… draci

Din punct de vedere daimonologic, muntele Ceahlău oferă câteva secvenţe epice, dar fiinţele mitice implicate sunt mai puţine: vrăjitoarele şi strigoii, lipsind moroii, pricolicii sau spiriduşii. Vrăjitoarele profesau o formă de cult a diavolului şi periodic se făceau evocări şi invocări ale diavolilor în locuri speciale. Făceau din şapte în şapte ani pelerinaje secrete în locuri arhaice în anumite coclauri ale munţilor Retezat, Godeanu şi Ceahlău, după o credinţă din Evul Mediu. Gheorghe Asachi a cules legenda „Turnu lui Butu – imitaţiune”, în care povestea se desfăşoară în timpul lui Alexandru cel Bun. Butu, care a murit într-o luptă, este adus de dincolo de moarte de o „hârcă vrăjitoare” la cererea logodnicei sale Ana, sub formă de strigoi. Cântatul cocoşului întrerupe zborul lui Butu şi al Anei deasupra Ceahlăului, prefăcându-i în stane de piatră. Cântatul cocoşului, prezent în mai multe legende geografice, are un efect benefic, încheie noaptea şi activităţile malefice şi distructive. De la Asachi, legenda lui Butu, transformat în strigoi, a cunoscut o destul de mare răspândire. Se crede că Mihai Eminescu, călător şi el pe aceste locuri, şi-a găsit izvor de inspiraţie pentru una dintre cunoscutele sale poezii, „Strigoii”. În poem apare credinţa că într-una dintre peşterile muntelui şi-ar fi aflat odihna marele preot Deceneu. Arald, protagonistul poemului, pleacă în căutarea unui vraci spre a reda viaţa logodnicei care murise. Ajuns la poalele muntelui, află:

„Pe-un jilţ tăiat în stâncă ţapăn, palid, drept

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân,

De-un veac el şade astfel, de moarte uitat, bătrân;

În plete îi creşte muşchiul şi muşchiul pe a lui sân,

Barba în pământ i-ajunge şi genele la piept”.

Preotul cel păgân coboară în peşteră şi imploră ajutorul lui Zalmoxis. Arald îşi dăruise sufletul forţelor întunericului şi periplul său de strigoi în lumea pământească se încheie odată cu strigătul “cocoşului răguşit” şi Arald este primit în mormântul deschis de bătrânul preot.

Un alt mare om de cultură, de această dată francez, Alexandre Dumas-tatăl, a fost oaspete al Ceahlăului, al Palatului Cnejilor Cantacuzini. Această legendă a lui Butu se pare că a stat la baza conceperii romanului „Strigoiul Carpaţilor”, în care personajele sunt o poloneză din Sadomir, o zonă plină de legende şi superstiţii, şi nişte tineri boieri, stăpâni ai moşiei Hangului. Unul dintre ei se transformă în strigoi şi puterea lui este învinsă doar de spiritul creştin şi prin sacrificiul fratelui său.

Cum se nasc legendele?!

Legendele Ceahlăului se constituie într-o adevărată geografie spirituală prin plăsmuirile munteanului referitoare la originea şi toponimia stâncilor, apelor, poienelor. În conceperea legendelor care vorbesc de apariţia formelor naturale de relief, creatorul popular porneşte de la observarea unor caracteristici particulare a lor. Aceste caracteristici le asociază unor elemente reale. Odată analogia făcută, în jurul ei se naşte legenda. Omul din popor vede o stâncă ce seamănă a chip omenesc şi rămâne impresionat. Conformaţia stâncii îl ajută în actul său creator: a fost o fiinţă omenească. Se naşte un „de ce?”. Metamorfoza, trecerea fiinţei umane în regnul mineral, este ireversibilă. A fost încorporată în mitologie şi literatură, devenind fapt de artă. Apare în basme, cântece epice şi cu o frecvenţă deosebită în legende etiologice. Munteanul ajunge lângă stânca Dochiei, bea apă izvorâtă dinăuntrul ei şi se miră de asemănarea ei cu corpul unei femei. Încearcă să răspundă „de ce”-ului. Vede în această metamorfoză un blestem, o pedeapsă pentru nesupunere, făcând, e posibil, o corespondenţă cu faptul biblic al transformării femeii lui Lot în stană de sare. De cele mai multe ori intervine voinţa unor fiinţe mitice cu puteri suverane, în cazul nostru Zalmoxis, Duhul muntelui, Dumnezeu. În apariţia unor forme naturale, de multe ori sunt implicaţi şi strămoşii mitici ai omului, căpcăunii sau uriaşii.

În cazul Pietrei Teiului s-a născut un alt fel de „de ce”. Care este provenienţa acestei stânci izolate pe malul Bistriţei departe de orice formaţiune stâncoasă?! Asemănarea cu stâncile de pe vârful Ceahlăului l-a ajutat pe creatorul popular anonim. Era nevoie însă de o intervenţie supranaturală. Și aşa a apărut dracul, care şi-a pus în gând să înece lumea, după ce a făcut o înţelegere cu Dumnezeu, într-o legendă culeasă de Alecu Russo, sau o nefastă trinitate Noureanu, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, sub patronajul lui Scaraoţchi, într-o legendă publicată în revista „Albina” din 1897. Imagini din textele legendare cosmogonice apar în legendele etiologice geografice, iar Piatra-Teiului devine opera diavolească a lui Scaraoţchi, dar printr-o răsturnare valorică, intenţiile malefice se convertesc în act creator, iar gestul răuvoitor are drept final apariţia stâncii pe malul Bistriţei. Uneori, există şi relatări legendare în care geneza formelor de relief nu implică participarea unor fiinţe mitice şi exemplificăm prin „Stânca Cojocarului”, o dragoste neîmplinită îl face pe protagonist să se arunce de pe stâncă, Piatra Corbiţei (urmărită de tătari, fata se aruncă de pe stâncă în apa Bicazului), Poiana Tătarilor, legende care izvorăsc din realitate şi rămân la nivelul verosimilului, fără o dimensiune fantastică. Prin aceste legende geografice se încearcă explicarea toponimiei şi, în acelaşi timp, apariţia unor forme naturale. De obicei, originea este în prim-plan, şi în planul secund, toponimia.

În cazul legendelor toponimice, creatorul se concentrează spre atribuirea numelor. Acţiunea se petrece în jurul unui obiectiv geografic, sau acesta este finalul acţiunii, iar toponimului i se ataşează numele eroului, în alcătuirea toponimului intrând forme genitivale: Stânca Corbiţei, Stânca lui Cobal, Stânca Cojocarului sau Stânca Dochiei.

Domnitori, boieri şi haiduci legendari

Imaginaţia populară se opreşte uneori asupra unor domnitori iubiţi şi Ştefan cel Mare este cel mai des întâlnit sau asupra unor haiduci, eroi justiţiari, deseori înzestraţi cu calităţi fantastice, haiducul devenind chiar un personaj de basm. Regiunea aceasta de la graniţa veche a Moldovei, situată în mijlocul Carpaţilor, a fost sălaşul multor haiduci şi-i amintim pe Vasile cel Mare, Ion Pietraru sau Ştefan Bujor. O legendă veche spunea „că lângă stânca mare de lângă apa Bistriţei s-au oprit haiducii din banda lui Vasile cel Mare să-şi împartă prăzile. S-au cinstit şi cu un urcior cu vin şi au început şi întreceri în putere şi iscusinţă în mânuirea armelor. S-au pornit să arunce baltagul, fiecare cât putea de sus. Vasile cel Mare a aruncat baltagul până în vârful stâncii, unde s-a înfipt. Nu la mult timp, acolo a ieşit un pui de tei şi haiducii i-au zis Piatra Teiului…”

Textele de legendă nu trebuie înţelese ca nişte pagini de cronică orală anonimă, dar nici o abstrare a adevărului atestat de documente şi acest fapt este caracteristic şi legendelor istorice, religioase sau etiologice. Memoria populară ignoră faptul obiectiv, detaliul concret, dar reţine şi perpetuează situaţii şi comportamente specifice unor perioade sau relaţii sociale, ce sunt prezentate de cele mai multe ori cu acurateţe. Ion Găvănescul afla în perioada interbelică o legendă despre Butu, în care sunt prezentate luptele cu teutonii ale polonilor sprijiniţi de moldoveni, iar Butu a fost într-adevăr unul dintre boierii lui Alexandru cel Bun. Dar acţiunea este fantastică. Se face apel la evenimente istorice majore şi la personaje istorice de legendă: Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Petru Rareş. Ar fi exagerat un demers ştiinţific de reconstituire a adevărului istoric după evenimentele legendei şi, de asemenea, imaginea unei personalităţi istorice nu poate fi suprapusă personajului legendar. Ne dorim să surprindem fărâma de adevăr istoric, dar cel mai important este să ne bucurăm de frumuseţea poveştilor născute din măsura şi bunul gust al nemţeanului de la munte. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)

Articolul Legendele Muntelui Ceahlău (II) / L-a vrut dracul, dar a devenit Muntele lui Dumnezeu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Era o mare bucurie pe care o aveam în timpul vacanţelor. Pe timpul vacanţei de iarnă era mai uşor pentru mine că mă duceam cu calul cu sanciul la transport de butuci din pădure la râul Bistriţa. Luam în buzunar câte unul sau câte două pachete de ţigări şi le dădeam muncitorilor, care-mi încărcau sanciul şi eu eram numai birjar. Transportam aceşti butuci la Bistriţa, unde le cuba şi le prelua un evreu pe nume Vuc Soicher. Când nu aveam de cărat butuci, mă dădeam cu sania sau cu schiurile cu prietenii.

Pe timpul vacanţelor de vară era mai greu pentru mine că mă lua tata la coasă până la ora 8, când pleca la serviciu. Apoi mă duceam să împrăştii brazdele cosite ca să se usuce şi apoi mergeam cu tata la strâns în căpiţe.

În vacanţa de vară din anul 1944 am lucrat pe Ceahlău la defrişări de jnepeni cu Mihai Bulai, viitorul şef de ocol, şi cu Gică Ungureanu, fiul preotului Ungureanu, sub supravegherea brigadierului Gheorghe Coroamă. În vara lui 1946 lucrat pe muntele Ceahlău, cu aceiaşi oameni la executarea noii fundaţii a cabanei Măcărescu. Era 23 august şi l-am întrebat pe Mihai Bulai: „Tu ştii ce zi e astăzi? E ziua naţională!”. Atunci Mihai a pus mâinile la gură pâlnie şi a strigat: „Trăiască 23 august!”. Ne-a auzit brigadierul, care a zis că ne dă el comunism, că nu va trece mult timp şi de fiecare cracă va fi spânzurat câte un comunist. Am aflat apoi că era un mare opozant al comunismului şi că la scurt timp a şi fost arestat.

***

În timpul cât am lucrat la cabană, dormeam la Durău, la mănăstire. Într-o seară, când stăteam pe balcon, am văzut un călugăr răcnind şi fugind prin curtea mănăstirii… Un alt călugăr se spânzurase lângă uşa care era încuiată şi când călugărul, care era voinic, s-a izbit în uşă, a dat-o peste cel spânzurat, s-a speriat şi fugea răcnind…

Camera în care dormeam la Durău fusese a unui pictor-călugăr, Varahil Moraru, şi alături, într-o altă cameră, erau picturi ale sale, printre care şi un nud al unei femei din Ceahlău. Gică Ungureanu, fiu de preot, atunci când tuna şi fulgera, se ruga la o icoană a unui sfânt şi o săruta cu pioşenie. Mihai Bulai a schimbat icoana cu tabloul nud în timp ce noi am fost la toaletă. Vremea fiind cumplită, Gică se ruga şi săruta tabloul, până când la un fulger mai puternic şi-a dat seama că pupa în fund pe Nuţa. Ne-a ameninţat că ne spune părintelui, dar s-a liniştit apoi, râzând şi el de năstruşnicie…

***

În cel de-al doilea război mondial aveam doar 13 ani şi eram la seminar la Roman, dar datorită războiului am fost trimişi acasă. Acasă când am ajuns, tata săpa un adăpost şi a îngropat mai multe lucruri într-o magazie de lemne. Păsările au rămas închise într-o curte şi purcelul sub cerdac cu multă mâncare. Am plecat în Fundoaie, unde erau mai multe familii, printre care şi cea a dascălului Vasiliu, care nu avea o mână.

Când au venit ruşii, ne-au prins şi ne-au buzunărit, şi pe mine şi pe Mihai Bulai ne-au luat să-i ducem până la Coacăz, unde erau nemţi şi unguri. Pe drum, nemţii au deschis focul şi noi am scăpat fugind prin pădure. Când am ajuns acasă n-am mai găsit nici un animal, nici porc, nici găini şi mama a începu a plânge. Dar tata a zis că nu-i nimic, important e că am scăpat noi, om creşte alte găini şi alţi porci…”

Articolul Poveşti şi amintiri apare prima dată în Ecoul muntilor.