Scopul organizării unor astfel de evenimente este multiplu: pe de o parte, posibilitatea de a-și expune produsele (meșteșugărești, agro-alimentare) devine, pentru producătorii locali (și a celor din județ) o oportunitate de a se face cunoscuți, de a atrage clienți, de a schimba ideii de afaceri cu cei din breaslă; pe de altă parte, adunând atâția oameni și produse la un loc, târgul în sine devine un punct de atracție turistică, deschizând – și pentru o comună mică, cum este Farcașa, drumuri către noi surse de venit.

În ideea că poți transforma imaginea unui loc, dacă reușești să schimbi ceva din mentalitatea oamenilor, târgul a fost precedat de o conferință, cu tema „Valorificarea Patrimoniului Imaterial Alimentar Nemțeam în Contextul Dezvoltării Durabile Montane”, în care specialiști în domeniu au prezentat idei valoroase despre dezvoltarea durabilă a zonei montane, evidențiindu-se, mai ales, potențialul turistic al acesteia.

În ziua târgului, așadar, cu mic, cu mare, mai tineri sau mai bătrâni, oamenii zonei le-au lăsat pe toate cele de acasă și au venit să încurajeze prin prezența lor artiștii locului sau pe cei de mai departe, au mâncat balmoș, sărmăluțe și alte bunătăți, s-au bucurat unii de compania celorlalți, au dat valoare ideii de comunitate, au demonstrat că se poate petrece frumos și românește și la Farcașa.

Unul după altul, evenimentele de a doua zi au întregit atmosfera de sărbătoare începută de festival, când – în cadrul unei ședințe de consiliu extraordinare, doi locuitorii ai zonei au primit titluri onorifice pentru contribuțiile morale și materiale la spiritualitatea locului. Om de poveste, părintele Petroniu Tănase, stareț al Schitului Podromu de la Muntele Athos, a fost primul nominalizat, post mortem, Cetățean de onoare al comunei, iar cel de-al doilea, domnul Petrescu Constantin, a primit o Diplomă de excelență, pentru ridicarea unui ansamblu bisericesc (biserică, plus chilie și sală de mese), în  satul Popești, construcție care, pe drept cuvânt, ar putea deveni punct de atracție turistică într-un posibil traseu în zonă.

Duminica și, de altfel, toate evenimentele menționate, s-au încheiat cu deja-cunoscutul Bal al Gospodarilor, petrecere în care portul popular, buna dispoziție și muzica cu tradiție, au dat strălucire deosebită serii, au marcat cu o energie bună, căreia i-a corespuns și o vreme extraordinară de toamnă târzie, acest moment al anului.

Poveștile dau valoare realităților, le încarcă cu sens și semnificație, bucură sufletul omului, dar evenimente ca acestea nu pot fi trăite la adevărata lor valoare decât în mod direct, participând și bucurându-ne unii cu ceilalți!

Ecaterina CARAZĂ

Articolul Festivalul de Gastronomie Montană „GASTROFEST MONTAN IIˮ apare prima dată în Ecoul muntilor.

    Nu este posibil să fie înțeleasă istoria unei mănăstiri, fără cele mai elementare idei despre ce înseamnă, cum se manifestă, care sunt lucrurile de culise ale vieții monahale, ca o sinteză de-a lungul timpului. Viața călugărească are mii de caracteristici, vorbim despre o simbioză trup-suflet diferită total de ceea ce înseamnă căsătoria… și destul de greu de înțeles, monahul trăind o lume distinctă, o altă ordine, disciplină, rugăciune, atitudine, raportare la viață, decât omul simplu din societate. De aceea, nu ne asumăm, nici pe departe o prezentare a monahismului, ci doar a anumitor trăsături vizibile de-a lungul timpului sau a unor elemente esențiale, fără a intra în sfera greu de pătruns a simțirii energiei necreate a harului divin.

Monahismul înseamnă „unire”, contopirea fără divergențe a trupului cu sufletul, lepădare de sine și unirea propriei vieți cu Dumnezeu – dedicarea ei Domnului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34), înseamnă xeniteia, adică demersul prin care călugărul se smulge din mediul său natural (familie, prieteni, colegi etc.). Lepădarea de lume nu înseamnă izolare personală, ci doar una fizică. Călugărul continuă să aibă legătura sufletească a „persoanei” cu lumea și neamul său: el se roagă pentru lume, pomenește pe conducătorii țării, armata, ierarhul, cei vii și cei adormiți. El leapădă doar haina „însângerată” a lumii, ca cea a lui Iosif dusă de frații săi lui Iacov (Facere 37).         A fi călugăr în afară de ideea depărtării de lume (a ceea ce se întâlnește deseori în Biblie și în istoria Bisericii ca fiind drumul spre pustie, spre deșert) reprezintă depunerea a trei voturi/legăminte esențiale: castitate, ascultare, sărăcie. Sărăcia sau lepădarea de cele lumești nu se referă la a fi lipsit de bunuri/obiecte, ci la ca toate să nu fie personale, să aparțină obștii sau oricui decide duhovnicul tău după moarte. Sf. Pavel spune că „Nimeni, ostaş fiind, nu se împiedică de lucrurile lumeşti, ca singur Voievodului să placă” (II Tim. 2,4). Ascultarea se raportează atât pe verticală – spre Dumnezeu și este cea principală, iar după apariția vieții chinoviale și pe orizontală în raport cu duhovnicul starețul sau mai-marele obștii. Castitatea ne amintește de credința eunucilor față de domnitor și de supunerea acestora, dar în acest caz nu are de-a face cu o astfel de practică, însuși marele Augustin, din cauza propriei mutilări este cunoscut nu ca sfânt de Biserică, ci doar ca „Fericit” – „Fericitul Augustin”. Așadar, castitatea nu înseamnă mutilare, ci abstinență sexuală: ca tinerii din escorta lui David (I Regi 21, 2-7), ca Ieremia (Ieremina 16, 1-4), ca Noe în arcă conform tradiției iudaice Midrash Rabbah la Facere și alte exemple.

         Modelul Suprem de călugărie este Sfântul Ioan Botezătorul, cel ce s-a retras în pustie, unde ”avea îmbrăcămintea din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică.” (Matei 3,4), după care a ieșit la râul Iordan să „boteze” cu un botez al pocăinței și să-l prezinte pe Domnul Iisus lumii – Înaintemergător. Domnul Iisus este Fiu al lui Dumnezeu, modelul tuturor, izvor, călăuză și proniator, ca ”Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat” (Simbolul de credință niceo-constantinopolitan).

„Părinții” călugărilor răsăriteni, cărțile și învățăturile de bază ale ascezei vine de la Sfântul Antonie cel Mare și Sf. Pahomie cel Mare, din pustiul Egiptului (sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea). Ei și mulți alții până atunci și până astăzi, cunoscuți sau necunoscuți, ce au dus la împlinire profeția lui Isaia: „să se bucure pustiul; ca şi crinul să înflorească” (Isaia 35,1).

Încă de la călugării eremiți egipteni, ucenici ai Sfântului Pahomie, de exemplu, exista o datorie a muncii individuale. Aceasta avea două scopuri: independența față de lume și, mai mult decât atât, ajutorarea celor în nevoi. Munca monahului era și calea indispensabilă pentru a înfrânge trândăvia trupului, lehamitea și implicit, gândurile rele. În acest context, al păstrării legăturii permanente cu Dumnezeu spre învingerea ispitelor de tot felul, se promovează ”Rugăciunea lui Iisus” sau ”Rugăciunea inimii”. Este o promovare a rostirii, urmată de o meditație a rațiunii, apoi de o contopire în inimă și o simbioză cu energiile divine. Ființa și energiile, însă, au dat mari bătăi de cap în Biserică, ajungând la mai multe sinoade și mai multe hotărâri: apărătorii isihasmului prin învățătura Sf. Gringore Palama și adversarii lui Varlaam de Calabria (sec. al XIV-lea). Contradicțiile priveau știința, rugăciunea inimii, vederea Luminii dumnezeiești, deosebirea din Ființă și lucrările lui Dumnezeu etc. În privința rugăciunii, Paisie Velicicovschi spunea că ”Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii”, ”Cuibul”, dacă pot să-l pomenesc în acest fel, isihast s-a statornicit la Muntele Athos, de unde, cu alte multe rânduieli, a venit și pe teritoriul țării noastre.

O ”cotitură” esențială în istoria monahismului a fost organizarea chinovială a Sf. Vasile cel Mare. El nici nu amintește de Sf. Antonie, pentru că nu dorea să se refere la asceți, ci la cei debusolați, care doreau un tată/duhovnic spiritual. Imediat ce a văzut problema pustiului ascetic egiptean, după 356 d.Hr., Sf. Vasile cel Mare, prin mănăstirea din Pont întemeiată, dă o altă orientare multor călugări. Astfel, a luat naștere viața chinovială, de obște, organizată strict prin manuscrisele și tipăriturile sale. Mai mult, Sf. Vasile cel Mare are și meritul unor ”asociații” călugărești de binefacere (Vasiliada).

Important pentru noi, referitor la ce informații avem, este venirea în Nordul Dunării a Sf. Nicodim, de la Muntele Athos. Este vorba de aducerea unui nou stil de organizare monahală, nu și de sihăstrie. Este vorba de anul 1365, când vine în Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu I (1377-1383), Mânăstirea Vodiţa (in 1369) şi Tismana (ante 1377). Este, însă, o perioadă foarte târzie, ținând cont că Sf. Ioan Casian, încă de la începutul sec. al V-lea, plecat din Dobrogea de azi, fonda două mănăstiri lângă Marsilia (Franța).

Secolele II-IV sunt cele în care a pătruns nu numai creștinismul pe teritoriul țării noastre, inclusiv în Moldova, ci și asceții, practicile de retragere spre rugăciune. Munții Neamțului, Ceahlăul și împrejurimile au început să fie locul ideal de retragere a sfinților, de izolare de lume și comuniune cu Dumnezeu a asceților.

Toponimile sau anumite tradiții orale sunt tot ceea ce ne-a rămas… era și firesc să nu găsim tratate de locuri și trăiri, în momentul în care vorbim despre izolare, de singurătate, de asceză.

Cristian VATAMANU

Articolul Monahismul – prezență permanentă odată cu creștinismul apare prima dată în Ecoul muntilor.

Părintele Petroniu era considerat de greci drept un adevărat sfânt. A fost protosinghelul Schitului Sf. Ioan Botezătorul sau Schitul Podromu de la Muntele Athos. Stareț și unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX-lea. În România a fost membru al mișcării „Rugul aprins”. A absolvit Facultatea de Teologie în paralel cu Facultatea de Matematică și Filozofie. S–a călugărit la Mănăstirea Neamț la 22 septembrie 1942, a fost stareț la Mănăstirea Slătioara, apoi a viețuit la Mănăstirea Antim din București.

În anul 1947 a fost hirotonit ieromonah și a fost trimis ca profesor la seminarul monahal de la Neamț. Din pricina regimului totalitar s-a retras la Mănăstirea Sihăstria în anul 1964, unde a stat până în anul 1978, când și-a îndreptat pașii spre Schitul românesc Podromu din Muntele Athos. Sfântul locaș se găsea într-un moment greu în acele timpuri.Împreună cu un grup de călugări, majoritatea veniți de la Mănăstirea Sihăstria, au hotărât să facă ceva pentru acel schit, să-i redea viața,instituind un regim de viață de obște cum știau ei mai bine de la Mănăstirea Sihăstria. Restaurarea schitului a început în acel moment.

În perioada stăreției sale, oameni din întreaga lume, ortodocși sau neortodocși, veneau să se închine la Mănăstirea Podromu, pentru că simțeau un duh de asceză pe care nu-l puteau găsi în altă parte. Obștea credea că este un om aspru, dar el era model în toate, vertical și smerit și cu o viață spartană. Îndemnul lui preferat era: „Haideți în biserică! Suntem aici pentru a fi în biserică! Veniți la biserică să ne rugăm pentru lume, că uite, lumea ne hrănește.” (sursa pr. prof. Constantin Coman). Se îndeletnicea cu scrisul, fiind colaborator al revistei „Mănăstirea Gregoriu”. A scris cărți. A iubit foarte mult cultura, literatura, istoria, era un om foarte citit. Tot ce a dobândit în viața pământească a fost în urma unei discipline austere și a rigorii extraordinare de viețuire monahală, de viețuire creștinească în plinătatea ei. Este propus spre canonizare.

Cristian GHEORGHIU

Articolul Părintele Petroniu Tănase           apare prima dată în Ecoul muntilor.