„Încă nu s-a pus sub tipar, până în momentul de față, o monografie complectă a regiunii noastre. Nu pentru că nu ar meritat-o acest arhaic ținut al Neamțului – al cărui blazon de vechime a fost descoperit, de curând, de către d-l docent universitar Radu Vulpe, în pădurile tetramilenare ale pământului Horodiștei. Nici pentru că s-ar fi gândit nimeni la o asemenea lucrare… Am zis că nu s’a putut „încă” sub tipar, tocmai pentru că am auzit, de mulți ani, că mai multe persoane se laudă că„ lucrează”… la o monografie a regiunii, care va fi… etc., etc.

Să fim drepți: se spune că unele din aceste persoane într’adevăr au „lucrat”; dar lucru lor s’a mărginit – iarăși ni se spune – doar la oboseala de a încasa sume de bani din fondurile culturale ale autorităților noastre locale; desigur, în vederea… preîntâmpinării cheltuielilor cu alcătuirea… monografiei.

Nu aș putea preciza gradul de exactitate al acestor versiuni. Ceva însă, trebuie să fie; căci, până nu faci foc, nu iese fum…

Dar un lucru e absolut sigur: monografia regiunii „încă” nu s’a pus sub tipar. Și nici nu se va pune degrabă, mai ales de către aceia despre care ar fi vorba mai sus.

Cum rămâne însă cu ținutul! Nu s’a ocupat și nu se ocupă „încă” nimeni de dânsul? Ba da, dar numai fragmentar și indirect. Și gândul ne duce departe, în negura vremurilor.

Iată-i pe bătrânii cronicari, sfătoși ca niște moșnegi ce sunt, vorbind despre atâtea locuri, despre atâtea fapte și despre atâtea așezăminte ce stau și azi mărturie, de-a-lungul și de-a-latul bazinului Bistriței.

Iată-l pe Dimitrie Cantemir – Domnul și Prințul culturii moldave, ocupându-se, îndeaproape, de acest ținut străjuit până la adânci depărtări de uriașul Ceahlău.

Iată-l pe Gheorghe Asachi, fabricând hârtie la poalele Petrodavei, adunând legendele Pionului și scriindu-i un ghid amănunțit, pentru excursioniștii dornici de frumusețile renumitului munte, care a ocrotit odinioară pe Dochia – fiica regelui Decebal.

Iată-i, mai târziu, pe Alecsandri, Russo și Gane, călătorind, minunându-se și descriind neîntrecutele priveliști: Toancele, Piatra Teiului etc.

Iată-l pe Vaillant – marele filo-român din întâia jumătate a veacului trecut și marele dascăl de naționalism, de la Sf. Sava – rezervând călătoriei prin județul Neamț, 47 pagini din „Orografia” sa de 238 pagini.

Iată-i apoi, pe Creangă – meșterul povestirii românești, descriindu-și copilăria zburdalnică, petrecută pe meleagurile Humuleștiilor, a Broștenilor, și a Fălticenilor ș pe Vlahuță, mergând cu pluta de la Dorna la Piatra; și pe Cuconul Calistrat (Hogaș), rătăcind călare sau pe jos prin creerii munților Neamțului. Și câți alții nu vor mai fi, pe care nu-i putem măcar pomeni, aici, din lipsă de spațiu. Să nu uităm însă pe o altă categorie de cercetători, prețioși nu atât prin talentul lor de povestitori, cât prin materialul documentar pe care l-au adunat.

Să nu uităm colecția revistei „Asachi” care apărea prin 1880 1884, cu atâtea articole interesante asupra vieții regionale.

Să nu-l uităm pe harnicul dascăl C.D. Gheorghiu, directorul revistei „Munca” și autorul celui dîntâiu dicționar geografic, toponimic, statistic și istoric al județului Neamț și a celei dintâi monografii – a comunii Vânători.

Să nu-l uităm pe Economul V.V. Darie, care a alcătuit monografia parohiei Dobreni, nici pe Economul Victor Gervescu autorul monografiei „Biserica din Roznov” – ctitorie a boierului Roznovanu.

Să nu-i uităm pe G.T. Kirileanu, P. Gheorghiasa, M. Lupescu și A. Popovici, care au făcut să apară monografiile școlilor, a bisericilor și a Domeniului Regal Broșteni.

Să nu-l uităm pe Vlădica Narcis Crețulescu alcătuitorul unei schițe istorice asupra mănăstirei Bistrița, nici pe Stelia Popescu autorul volumului „Odoarele Mănăstirilor Neamțul și Secu”, nici pe marele N. Iorga cu volumul său „Călăuza Mănăstirei Neamțului”.

Să nu-l uităm pe N. Caranfil care a publicat în 1913 o „Călăuză a turistului în județul Neamț”, nici pe Cezar Parteni Antoni, autorul „Călăuzei Ceahlăului” în 1932.

Să nu-l uităm pe harnicul părinte C. Mătasă care s’a trudit pentru o „Călăuză a județului Neamț” și pentru volumul Palatul Cnejilor; nici pe C. A. Stoide și pe tovarășul său) care au dat la iveală cel dintâiul volum de documente vechi asupra județului Neamț.Și, recent de tot, să nu-i uităm pe Leon Mrejeru și Arhimandritul Ghenadie, care au tipărit monografia Mănăstirii Bistrița – cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui Alexandru cel Bun.

Și câți alții vor mai fi, care au scris și au cercetat ținutul, dar al căror nume ne scapă – în graba cu care alcătuim aceste rânduri.

Și cu toate acestea monografia regiunii noastre încă nu s’a alcătuit. Și cred că nici nu se poate alcătui deocamdată – dacă e vorba de o lucrare în adevăratul sens al cuvântului.

Nu se poate alcătui, fiindcă regiunea noastră nu e încă suficient cercetată și studiată. Ceea ce se poate face, deocamdată, cu folos, este numai publicarea de contribuțiuni pentru o monografie viitoare, pe care o va alcătui – când se va ivi – spiritul sintetic al unui cunoscător adânc al acestei binecuvântate și bogate regiuni, cu cea mai veche vieață locală.

Și, venind vorba de „contribuțiuni”, socot că nu voiu comite un act lipsit de modestie, dacă voiu pomeni despre ceea ce a putut realiza, în acest domeniu, vreme de patru ani, autorul rândurilor de față).

Anume, e vorba despre activitatea din jurul Anuarului liceului de băieți din orașul nostru, a cărui alcătuirei mi-a fost încredințată și pe care o continuu după un plan cu totul original. într’un târg ca Piatra, unde lipsesc revistele de specialitate, anuarul școlar nici nu poate avea un rol mai nimerit ca acesta: să strângă în paginile lui – adică în jurul școlii – toate elementele cu reale înclinări spre studiul migălos și trudnic al trecutului.

Și de patru ani, anuarul a devenit un prițios instrument de cunoaștere a regiunii, din toate punctele de vedere. Anume, socotind școala în slujba regiunii, am crezut necesar că ea – în afară de activitatea dinlăuntrul zidurilor – trebue să oglindească și vieața pământului ale căruia energii tinere le instruiește. Și am reușit să strâng, în jurul acestei publicații, un excelent și distins mănunchiu de colaboratori, care au dat la iveală lucruri deosebit de prețioase.

Despre cum a fost primit și apreciat anuarul, sub acest nou aspect, ne-ar trebui zeci de pagini ca să putem reproduce toate articolele și dările de seamă ce s’au scris prin reviste și ziare, precum și nenumăratele scrisori primite de la intelectuali și cercetători consacrați de știința și cultura noastră românească.

Dar să arătăm ce anume am putut realiza în paginile Anuarului – ce aport anume am adus pentru o viitoare monografie:

Întâiu anuar, cu aceste preocupări, a apărut în 1930-31. Sub un titlu nou introdus „cunoașterea regiunii” au apărut două lucrări:

Plutăritul pe Bistrița – mic studiu antropogeografic de Aurora Capșa și

Istoricul și evoluția liceului de băieți din Piatra-N. de V. Ghițescu.

A fost un început stângaciu acesta.

Al doilea anuar a apărut în 1931-32, tot cu două studii:

Calistrat Hogaș, de Ioachim Botez și

Mișcarea populației școlare a liceului de băieți din Piatra-Neamț, pe ultimii 20 de ani – statistici, grafice, comentarii, de Constantin Turcu.

Al treilea anuar a apărut în 1932-33, ca omagiu profesorului Panaite Criveț, aducând nouă studii:

Vieața, personalitatea și activitatea profesorului Panaite Criveț, de Constantin Turcu.

Ion Creangă – scriitorul pământului, de Ioachim Botez.

Câmpul lui Dragoș, de preotul C. Mătasă.

Alunecările de straturi din muntele Cozla, de Ion Dandescu.

Câteva spicuiri din graiul popular de pe Valea Bistriței, de Petru Gheorghieasa.

Încercări asupra climatologiei orașului Piatra–Neamț, de Victor Andrei.

Turismul în județul Neamț, de I. V. Chetreanu.

Vechile școli din ținutul Neamțului, de D. L. Stăhiescu.

Considerațiuni asupra muntelui Petricica, de Ion Tăzlăuanu.

Al patrulea anuar a apărut în 1933-34, ca omagiul profesorului Gh. Mihailescu, aducând 13 studii:

Profesorul Gh. Mihailescu, de V. Ghițescu.

Un călător francez, acum un veac, prin județul Neamț: I. A. Vaillant, de Constantin Turcu.

Contribuțiuni pentru un istoric al Mănăstirii Durău, de Dimitrie Hogea.

Urme de rotacism pe Valea Bistriței și două legende necunoscute despre Ștefan cel Mare, de P. Gheorghieasa.

Casa cu oleandri, de Ioachim Botez.

Două scrisori inedite (a lui Emil Costinescu către A. D. Holban și a lui Alex. Odobescu către Iuliu Zane) de C. Juvara.

Fabrica de hârtie a lui Gh. Asachi – de la Petrodava, de Gh. Ungureanu.

Expedițiile Regelui Sobieski în Moldova și ținutul Neamțului, de Al. Grigorovici.

Perspectivele arheologiei preistorice în județul Neamț, de M. Cojocaru.

Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangului și ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini, de Gh. Ungureanu.

Mănăstirea Runcu, de C. A. Stoide.

Vânătorii Pietrii, de Preotul C. Matasă.

Istoricul bibliotecii liceului de băieți „Petru-Rareș” din Piatra-Neamț, de Constantin Turcu.

Asta e tot ceea ce s’a putut realiza, deocamdată. În curs de patru ani anuarul a realizat, pentru monografia regiunii, 26 de capitole, însumând peste 320 de pagini de tipar, în afară de numeroase planșe și schițe.

Al cincilea anuar, pe 1934-35, în curs de apariție. Pentru alcătuirea lui am propus vre-o 15-20 de subiecte, dintre care unele vor fi tratate de câțva profesori universitari.

Atâta putem spune, deocamdată, despre acesta.

Iată, dar, adevărata muncă pregătitoare pentru o monografie a regiunii. Ea va trebui să fie opera comună a tot ce e intelectual în acest fermecător ținut, căci nu o singură persoană va fi în stare să aicătuiască această operă, care e mult prea grea pentru o vieață de om, căci multiplă și complexă e vieața unei regiuni”.

Constantin TURCU, 1939

Articolul Scrieri de demult: Pentru o monografie a regiunii apare prima dată în Ecoul muntilor.

-Ilie, vă blestem dacă nu veţi duce şi voi pe copiii pe unde v-am purtat eu! Cât am putut am făcut acest lucru. Cu domnii Panţiru (fratele), Dieaconu, Andraş etc.

Ceahlăul era ca şi acasă pentru dânsul. Dar Ceahlăul însemna munte vecin, iar lângă noi era Grinţieşul Mare, parte a munţilor Bistriţei, încărcat de înălţime şi istorie.

“Grinţieş munte rotat                                  

Şapte veri mi te-am vărat                                

Doar o creangă ţi-am ciuntat

Şi-aceea de fag uscat

 Armele de-am aninat.”

şi  “Bistricioară apă dulce

Cin’ te bea nu se mai duce.”

Aşa sună un cântec vitejesc, poate o doină sau de ce nu o baladă (e mult mai întins textul şi are mai multe variante) ce fac ca munţii noştri să fie faimoşi, munţi pe care domnul profesor şi director Panţiru Constantin (şcoala îi poartă numele) i-a admirat şi respectat. A vrut să zică ceva despre localitatea în care s-a născut. Şi a zis.

Nu existau studii  despre Valea Bistricioarei. Sper să nu mă înşel, dar cred că această monografie este printre primele de pe Valea Bistriţei. Dar domnul profesor a găsit unele date ce autentifică zona din paleolitic. “Pe teritoriul comunei Grinţieş, pe lângă cercetările de la Bistricioara, la Bofu, efectuate în anii 1955-1957 sub egida Institutului de Istorie şi Arheologie, în 1976 s-au descoperit două locuri paleolitice:

-pe o terasă înaltă din stânga Bistricioarei, în locul numit Lutărie de pe dealul Frasinul s-au recoltat 6 unelte tipice din aurignacianul superior;

-continuând investigaţiile, am aflat că material asemănător, cremene pentru amnare se găseşte tot pe o terasă înaltă a Bistricioarei, în locul numit Pârăul lui Oloi din satul Bradu.”

După cum mărturisea autorul, pentru caracterizarea fizico-geografică a regiunii, “un îndrumător preţios au constituit-o lucrările intreprinse în zonă de către Staţiunea de Cercetări Biologice-Geologice şi Geografice – Stejarul – Pângăraţi şi mai ales sprijinul primit din partea conducătorului lucrării, lector doctor universitar Dumitru Chiriac.

Au mai fost folosite date din unele studii efectuate de-a lungul timpului de Ferdinand von Richtofen, V. Uling, V. Zapalowicz, G. Macovei, I. Atanasiu. Dar marea majoritate a acestor lucrări erau generale şi se refereau la regiuni întinse din partea de est a României.

Tocmai de aceea cercetările intreprinse de reputatul profesor Constantin Panţiru asupra fenomenelor fizico-geografice actuale – relief, climă, hidrografie, vegetaţie, faună, soluri – multe din ele realizate pe teren, au necesitat o muncă asiduă şi de lungă durată.

Au fost adunate vestigii ce atestă vechimea populaţiei, ocupaţiile şi tradiţiile locale etc. ce sunt păstrate la Muzeul Grinţieş sau la şcoala din localitate.

Unele date din prezenta lucrare au fost preluate de către Institutul Judeţean de Proiectări sau au constituit baza unor altor monografii despre zonă ce au apărut ulterior.

Ilie ALEXANDRU

Articolul GRINŢIEŞ – MUNTE ROTAT apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima parte este a „generalităților” și cuprinde un scurt istoric. Despre Borca s-a auzit pentru prima dată în 1561, ea aparținând de mănăstirea Slatina, fondată de Alexandru Lăpușneanu. Clima, solurile, pădurile, apele, vecinii, toate sunt studiate în amănunt. Capitolul al doilea este despre „exploaterea domeniului”. Aici se specifică că pentru „exploatarea domeniului” s-au căutat doar silvicultori români, absolvenți ai școlii de silvicultură de la Brănești, care să cunoască interesele locuitorilor. Se face referire și la mijloacele de exploatare, adică scoaterea lemnului din pădure. Se foloseau ulucele, tânjala cu boi, calea ferată, canalul cu apă, transportul pe Bistrița (plutăritul). Unele denumiri vor pune tinerii din ziua de astăzi la grea încercare, pentru că sunt de domeniul trecutului. A existat cale ferată la Borca, a existat funicular, dar ele sunt amintite numai în monografie. Unele au dispărut cu desăvârșire.

Capitolul despre apele minerale prezintă o analiză chimico-biologică a apei minerale numită „borcut”.

Sunt capitole dedicate plantațiilor și pepinierelor, personalului de serviciu, locuințelor. Locuințele există și astăzi, sunt clădiri de patrimoniu. Liceul Borca a întreținut și reparat două astfel de clădiri. În una funcționează CDI-ul, în a doua funcționează serviciul contabilitate. Cantoanele forestiere există și astăzi. Se face referire la gaterul de pe Bistrița, mori, pive, hotel (toate dispărute). Apoi, sunt descrise școlile, bisericile, atelierele școlare, cursurile pentru adulți, bibliotecile școlare, teatrele sătești. Sătenii au fost actori și spectatori la opereta „Prințul Puf”. Există  o societate cultural-economică la Borca, unde se făcea lectură, se țineau conferințe. Din această societate s-a desprins o bancă (Societatea cooperativă). Se puteau face și asigurări pentru vite, în caz că erau atacate de animalele sălbatice. Ultimul capitol este dedicat proiectelor pentru viitor referitoare la plantarea râpelor, canalizarea pâraielor. După cum se poate observa, sătenii, cu siguranță au fost sceptici când s-a instalat Domeniul Coroanei la Borca, dar văzând că au început să apară schimbări în bine, s-au integrat. Au făcut teatru, au citit, au participat la împăduriri, la construirea drumurilor. Viața culturalăși economică era înfloritoare. Au acceptat modelul de casă cu hol pe mijloc, au primit sfaturi la conferințele la care au participat despre creșterea copiilor, întreținerea caselor, creșterea vitelor, igienă. Au participat la cursuri de alfabetizare.

Monografia lui Augustin Berian este un document prețios pentru cei care vor să-și cunoască trecutul local. Această lucrare a fost un punct de referință pentru „Borca, file de monografie”,autor Iolanda-Ana Lupescu, o amplă incursiune în istoria comunei Borca.

Iolanda LUPESCU

Articolul MONOGRAFIA DOMENIULUI BORCA ȘI SABASA-FARCAȘA apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Judec limpede și fac comparație între viața din sat și viața cea de la oraș. Traiul la munte e neînchipuit de frumos și de sănătos. Eu nu am respirat în copilărie colb, pentru că nu locuiam în preajma șoselei și vânturile care se jucau pe vârfurile munților, în vale erau domoale, numai pădurile vuiau profund ca o greime de oameni răsvrătiți. În timpul verii se ridica un praf gălbui de pe nemărginirea brădetului și a țarinilor înflorite. Era polenul florilor! Acela mi-a hrănit pieptul și m-a crescut până la 14 ani! Apa izvoarelor, curată ca lacrimile lui Hristos, mă învioară la tot pasul.

Laptele oilor, dulce și acru, mă face și astăzi să înghit în sec, când mi-aduc aminte de plăcerea cu care îl sorbeam în copilărie. Carnea mieilor de la Paști și pastrama oilor tăiate toamna, mușchiuleț de căprioară și de ciută, din când în când păstrăvi copți în frunză de captalan sub spuză, slăvoci de pe pâraiele Domesnic și Mihăeț, caș dulce, urdă, jintiță și balmoș, erau iarăși o particularitate a locului cu care nu m-am mai întâlnit pe cărările întortochiate pe unde am umblat.

Viața sufletească în zile de sărbătoare și de vreme bună, când de la mic la mare eram îmbrăcați în hainele noastre strămoșești, când în cete , pe familii și pe prieteșuguri plecam și veneam de la biserică, de la serbări școlare, de la horă (sau de la gioc), de la nunți și hramuri, de la iarmaroace, încă nu o pot uita.

Dar nu-s numai zile cu soare!

În singurătatea munților erau clipe când nimeni nu-ți sărea în ajutor; când veneau vești de la stână că lupii ai sfârtecat și crampoțit oile și vacile și ni se aducea câte o bucată de piele drept mărturie; când seceta usca grădinile și fânețele de răgeau vitele de foame și oamenii plângeau cu ochii la cer, pierzând animalele dragi în mâinile negustorilor, pe nimica toată, -am văzut vaci vândute cu 20 lei bucata-, atuncia trăiam zile grele. Ș-apoi când apele văzduhului înfundau adâncurile văilor, ridicându-se către casa noastră cu gândul de a o mâna devale, atuncia mă rugam lui Dumnezeu să îi îndrepte către alte meleaguri.

Ocupația pipirigenilor.

Pipirigenii sunt crescători de vite. Toți au: oi, vaci, boi, cai, porci etc. Toți verează oile la stâni în cârduri, câte 400-500 de oi la stână. Iarna le iernează acasă cu fân, strujeni, ba câteodată și cu ovăs.

A doua ocupație a lor este lucrarea lemnului în pădure. O jumătate din ei, sunt foarte buni lucrători în pădure. În Pipirig sunt azi cinci fabrici de cherestea; mai fac și chirie cu lemne la Tg. Neamțului. O parte pleacă vara la câmp, în județul Iași și lucrează pământul de pe care-și strâng păpușoiul, de care duc lipsă. În Pipirig se face puțini păpușoi și Pipirigenii duc lipsă numai de mămăligă, încolo au de toate, în special au apă bună. Acestea sunt cele trei feluri de ocupații ale Pipirigenilor.

În pădurile Pipirigului, cele mai sălbatice păduri din jud. Neamț și poate chiar din întregul șir al doilea al Carpaților Moldovei, sunt la Pipirig. Aici locuiesc și cele mai variate și mai multe animale sălbatice ca: cerbi, ciute, căpriori, lupi,urși, vulpi, mistreți, jderi, râși, veverițe, pisici de munte, cocoși sălbateci, găinuși, nevăstuici, dihorul – vânătorul de găini, bursucul, vidra și altele.

Comuna Pipirig

Suprafața comunei în km pătrați 23 km².

Populația:

1. Numărul sufletelor           4130;
2. Bărbați                             1940;
3. Femei …………………………2190;
4. Capi de familie…………….1028;
5. Știutori de carte…………….3200;

Bărbați      150;

Femei ……..230;

6. Analfabeți…………………….380;
7. Funcționari…………………..49;
8. Cele mai vechi acte de stare civilă sunt din anul 1846;
9. Numărul fabricilor……………..5
10. Numărul stânelor…………17;
11. Numarul târlelor………….21;
12. Numărul pivelor…………5;
13. Numărul morilor…………10;
14. Numărul carierelor de piatră……..1

Pădurile:

1. Numărul parchetelor………….11
2. Cantitatea materialului în m³ 35000 esențe brad;

Vitele;

1. Numărul vacilor…..485,
2. Nr. Cailor  ………..405;
3. Nr. Boilor………….42;
4. Nr. oilor…………..3219;
5. Nr. porcilor………610;
6. Nr. găinilor………4115;
7. Nr. gâștelor………..200;
8. Nr. rațelor…………150,
9. Nr. curcelor …….55.

Populația comunei pe sate:

1. Satul Boboești suflete 889 cu Dolia;
2. Pipirig –    suflete 772;
3. Dolhești-    suflete 782;
4. Pâțâligeni- suflete 508;
5. Plotun-       suflete 580,
6. Stânca-     suflete 509

Total general suflete 4130.

Nr. Bănci populare ….1

Nr. cooperative de păduri…..2

Nr. cămine culturale…..1

Nr. cârciume                 7

Nr. prăvălii                   10

Nr. concubinaje…………18

Nr. criminalilor ………..14”.

A selectat Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Dintr-o carte de la 1936 despre Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.