Nu este posibil să fie înțeleasă istoria unei mănăstiri, fără cele mai elementare idei despre ce înseamnă, cum se manifestă, care sunt lucrurile de culise ale vieții monahale, ca o sinteză de-a lungul timpului. Viața călugărească are mii de caracteristici, vorbim despre o simbioză trup-suflet diferită total de ceea ce înseamnă căsătoria… și destul de greu de înțeles, monahul trăind o lume distinctă, o altă ordine, disciplină, rugăciune, atitudine, raportare la viață, decât omul simplu din societate. De aceea, nu ne asumăm, nici pe departe o prezentare a monahismului, ci doar a anumitor trăsături vizibile de-a lungul timpului sau a unor elemente esențiale, fără a intra în sfera greu de pătruns a simțirii energiei necreate a harului divin.

Monahismul înseamnă „unire”, contopirea fără divergențe a trupului cu sufletul, lepădare de sine și unirea propriei vieți cu Dumnezeu – dedicarea ei Domnului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34), înseamnă xeniteia, adică demersul prin care călugărul se smulge din mediul său natural (familie, prieteni, colegi etc.). Lepădarea de lume nu înseamnă izolare personală, ci doar una fizică. Călugărul continuă să aibă legătura sufletească a „persoanei” cu lumea și neamul său: el se roagă pentru lume, pomenește pe conducătorii țării, armata, ierarhul, cei vii și cei adormiți. El leapădă doar haina „însângerată” a lumii, ca cea a lui Iosif dusă de frații săi lui Iacov (Facere 37).         A fi călugăr în afară de ideea depărtării de lume (a ceea ce se întâlnește deseori în Biblie și în istoria Bisericii ca fiind drumul spre pustie, spre deșert) reprezintă depunerea a trei voturi/legăminte esențiale: castitate, ascultare, sărăcie. Sărăcia sau lepădarea de cele lumești nu se referă la a fi lipsit de bunuri/obiecte, ci la ca toate să nu fie personale, să aparțină obștii sau oricui decide duhovnicul tău după moarte. Sf. Pavel spune că „Nimeni, ostaş fiind, nu se împiedică de lucrurile lumeşti, ca singur Voievodului să placă” (II Tim. 2,4). Ascultarea se raportează atât pe verticală – spre Dumnezeu și este cea principală, iar după apariția vieții chinoviale și pe orizontală în raport cu duhovnicul starețul sau mai-marele obștii. Castitatea ne amintește de credința eunucilor față de domnitor și de supunerea acestora, dar în acest caz nu are de-a face cu o astfel de practică, însuși marele Augustin, din cauza propriei mutilări este cunoscut nu ca sfânt de Biserică, ci doar ca „Fericit” – „Fericitul Augustin”. Așadar, castitatea nu înseamnă mutilare, ci abstinență sexuală: ca tinerii din escorta lui David (I Regi 21, 2-7), ca Ieremia (Ieremina 16, 1-4), ca Noe în arcă conform tradiției iudaice Midrash Rabbah la Facere și alte exemple.

         Modelul Suprem de călugărie este Sfântul Ioan Botezătorul, cel ce s-a retras în pustie, unde ”avea îmbrăcămintea din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică.” (Matei 3,4), după care a ieșit la râul Iordan să „boteze” cu un botez al pocăinței și să-l prezinte pe Domnul Iisus lumii – Înaintemergător. Domnul Iisus este Fiu al lui Dumnezeu, modelul tuturor, izvor, călăuză și proniator, ca ”Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat” (Simbolul de credință niceo-constantinopolitan).

„Părinții” călugărilor răsăriteni, cărțile și învățăturile de bază ale ascezei vine de la Sfântul Antonie cel Mare și Sf. Pahomie cel Mare, din pustiul Egiptului (sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea). Ei și mulți alții până atunci și până astăzi, cunoscuți sau necunoscuți, ce au dus la împlinire profeția lui Isaia: „să se bucure pustiul; ca şi crinul să înflorească” (Isaia 35,1).

Încă de la călugării eremiți egipteni, ucenici ai Sfântului Pahomie, de exemplu, exista o datorie a muncii individuale. Aceasta avea două scopuri: independența față de lume și, mai mult decât atât, ajutorarea celor în nevoi. Munca monahului era și calea indispensabilă pentru a înfrânge trândăvia trupului, lehamitea și implicit, gândurile rele. În acest context, al păstrării legăturii permanente cu Dumnezeu spre învingerea ispitelor de tot felul, se promovează ”Rugăciunea lui Iisus” sau ”Rugăciunea inimii”. Este o promovare a rostirii, urmată de o meditație a rațiunii, apoi de o contopire în inimă și o simbioză cu energiile divine. Ființa și energiile, însă, au dat mari bătăi de cap în Biserică, ajungând la mai multe sinoade și mai multe hotărâri: apărătorii isihasmului prin învățătura Sf. Gringore Palama și adversarii lui Varlaam de Calabria (sec. al XIV-lea). Contradicțiile priveau știința, rugăciunea inimii, vederea Luminii dumnezeiești, deosebirea din Ființă și lucrările lui Dumnezeu etc. În privința rugăciunii, Paisie Velicicovschi spunea că ”Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii”, ”Cuibul”, dacă pot să-l pomenesc în acest fel, isihast s-a statornicit la Muntele Athos, de unde, cu alte multe rânduieli, a venit și pe teritoriul țării noastre.

O ”cotitură” esențială în istoria monahismului a fost organizarea chinovială a Sf. Vasile cel Mare. El nici nu amintește de Sf. Antonie, pentru că nu dorea să se refere la asceți, ci la cei debusolați, care doreau un tată/duhovnic spiritual. Imediat ce a văzut problema pustiului ascetic egiptean, după 356 d.Hr., Sf. Vasile cel Mare, prin mănăstirea din Pont întemeiată, dă o altă orientare multor călugări. Astfel, a luat naștere viața chinovială, de obște, organizată strict prin manuscrisele și tipăriturile sale. Mai mult, Sf. Vasile cel Mare are și meritul unor ”asociații” călugărești de binefacere (Vasiliada).

Important pentru noi, referitor la ce informații avem, este venirea în Nordul Dunării a Sf. Nicodim, de la Muntele Athos. Este vorba de aducerea unui nou stil de organizare monahală, nu și de sihăstrie. Este vorba de anul 1365, când vine în Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu I (1377-1383), Mânăstirea Vodiţa (in 1369) şi Tismana (ante 1377). Este, însă, o perioadă foarte târzie, ținând cont că Sf. Ioan Casian, încă de la începutul sec. al V-lea, plecat din Dobrogea de azi, fonda două mănăstiri lângă Marsilia (Franța).

Secolele II-IV sunt cele în care a pătruns nu numai creștinismul pe teritoriul țării noastre, inclusiv în Moldova, ci și asceții, practicile de retragere spre rugăciune. Munții Neamțului, Ceahlăul și împrejurimile au început să fie locul ideal de retragere a sfinților, de izolare de lume și comuniune cu Dumnezeu a asceților.

Toponimile sau anumite tradiții orale sunt tot ceea ce ne-a rămas… era și firesc să nu găsim tratate de locuri și trăiri, în momentul în care vorbim despre izolare, de singurătate, de asceză.

Cristian VATAMANU

Articolul Monahismul – prezență permanentă odată cu creștinismul apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Neamțul nu poate fi izolat de credință, indiferent de vremurile și stăpânirile vremelnice. Aici nu vorbim, însă, de o simplă religie a unor oameni, ci o manifestare a ei continuă, puternică și statornică. Lăcașele de cult s-au împânzit în fiecare sătuc, adunând locuitorii ca sub un scut de protecție împotriva presiunilor venite din Vest: calvinismul și catolicismul. Însăși locul a reprezentat, în mai multe rânduri, un spațiu de refugiu pentru creștinii-ortodocși persecutați de habsburgii din Ardeal.

Credința moldovenilor nemțeni se individualizează, nu atât prin felurimea practicilor și a ritualurilor, ci, mai ales, prin dragostea față de biserici, mănăstiri și preocuparea pentru ca acestea să prospere pentru a putea lupta mai ușor cu tot ceea ce însemna propagandă anti-religioasă.

Din zona ce duce spre dealuri și șes, cu altitudini sub 200 m (exemplu zona Romanului sau lunca Siretului), urcând la peste 300 m (zona Piatra Neamț), până la peste 1900 m (zona Muntelui Ceahlău), întâlnim biserici, mănăstiri, schituri și chilii la tot pasul. Zona Muntelui Ceahlău a fost numită ca fiind „Athosul românesc” datorită numeroaselor vetre monahale de la poalele muntelui și de pe munte. Unii au socotit muntele ca un „Tabor românesc” al Schimbării la Față a Domnului Iisus, un loc mai aproape de Dumnezeu decât oricare altul, plin de energia divină. Întreaga zona poate fi considerată o reală „Grădină duhovnicească”, cu mii de biserici, zeci de mănăstiri și schituri, cu văi care se unesc ca într-o Sfântă Cruce, cu frumuseți naturale impresionante. Oameni credincioși, care umplu lăcașele de cult în fiecare Duminică și sărbătoare, care-și doresc să îngrijească permanent casa Domnului, văzând în preot, nu un „Domn părinte” cu un job vremelnic, ci pe „Părintele” care-i îndrumă spre mântuire. Nu întâmplător, sfatul duhovnicilor se aude aproape în fiecare mănăstire, iar zeci de oameni îl ascultă în fiecare zi.

O definiție a spiritului locului poate fi dată prin descrierea sfințirii unei biserici, de exemplu cea din satul Grințieșul Mare. Cu mic și mare, toți enoriașii au lucrat peste două săptămâni, zi de zi, ca totul să fie la înălțime. Sosirea ierarhului locului a marcat bucuria întregii comunități, au fost aduși cei mai frumoși cai, cu calești împodobite ca pentru un împărat, călăreți și țărani îmbrăcați, aproape toți, în straie tradiționale de sărbătoare. Sunetul specific de bucium de munte a însoțit permanent alaiul ce a străbătut drumul îngust spre biserică, iar autoritățile locale și instituțiile statului au fost prezente acolo, nu să dea ordine, ci să „slujească” cu responsabilitate maximă. Doar cei bolnavi sau care nu se puteau deplasa au mai rămas, cred, pe la case, toți ceilalți, după ce au îngrijit animalele de curte, au participat la Sfânta Liturghie și la impresionanta slujbă de sfințire. Pare o descriere a unui obicei de acum câteva sute de ani, dar dacă mai spunem că totul a fost filmat de drone și camere profesionale, cu fotografi profesioniști, cu transmisii în direct din Sfântul Altar și pe scena din exterior și pentru cei din alte zone…gândul revine în actualitate, evenimentul având loc pe 19 septembrie 2021. Prin această scurtă prezentare am dorit să surprindem doar un mic crâmpei din ceea ce înseamnă spiritul omului creștin din zona Neamțului.

La „piciorul” Sfintei Mese, din Sfântul Altar al fiecărei biserici creștine, se pune un mic săculeț cu sfinte moaște de martir, expresie a clădirii credinței creștine pe jertfa celor ce au suferit în timpul persecuțiilor. Sfântul Altar este cel mai sacru loc al edificiului… iar pornind de la această premisă, fiecare palmă de pământ nemțean este un pământ sfânt, stropit cu sânge de martir și păstrând rămășițe ale marilor eroi ai neamului românesc creștin în foarte multe locuri. Sute de troițe marchează locuri unde au căzut la datorie cei ce ne-au apărat țara de-a lungul timpului, dar și multe biserici nu sunt ridicate doar pe „un săculeț” cu sfinte moaște ale martirilor, ci chiar pe osemintele a zeci, sute, mii de eroi martiri pentru păstrarea credinței și a neamului românesc (ex. M-rea Răsboieni și M-rea Sfânta Cruce sau a Eroilor din Brusturi). Nu putem să nu adăugăm pe călugării și maicile care au sprijinit luptele împotriva invaziei musulmane sau străine pe teritoriul țării noastre, ajutorul dat domnitorilor și oștenilor, chiar pe câmpurile de luptă. Au murit apărând tezaurul cultural al mănăstirilor, s-au jertfit ca să nu le fie pângărite lăcașele de rugăciune, au murit de boli molipsitoare ajutând bolnavi, mai ales în timp ce stăteau la căpătâiul celor răniți în lupte. Au slujit în lavra lor duhovnicească, dar și în întreaga țară, acolo unde au fost chemați, acolo unde priceperea, devotamentul, credința și liniștea lor sufletească se considera că este necesară (exemplu bolnițele mănăstirești, acțiunile călugărilor și preoților nemțeni în cele două războaie mondiale pentru îngrijirea răniților etc.).

Neamțul este locul pe care au pășit mari duhovnici și sfinți: pădurile din jurul Mănăstirii Sihla au fost cutreierate de tălpile desculțe ale Cuvioasei Teodora; la Mănăstirea Sihăstria, pedealurile montane din apropiere, până la pădurea izolată de dincolo de Dolia-Boboiești (comuna Pipirig), a trăit și sfătuit, a ajutat și a sfințit locurile părintele Ilie Cleopa; pe stâncile semețe ale Ceahlăului au sihăstrit mulți sfinți: Silvestru, cei ce au dat numele de Peon, Piciorul Sihastrului, Poiana Maicilor etc. Locurile dimprejurul M-rii Neamțului, obștea chinovitică isihastă a fost formată de sfântul neputrezit, în cinstea căruia a fost ridicată o catedrală care încă îl așteaptă să revină, Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul. Piatra aleii din incinta Mănăstirii Neamțului s-a ridicat pentru a scoate spre închinare sfintele moaște ale Sfântului Necunoscut. Mănăstirea Secu a fost leagănul de formare duhovnicească a Sfântului Varlaam, învățatul ierarh care a păstorit nu numai obștea din valea lui Zosin, ci și întreaga obște de credincioși a Mitropoliei Moldovei. Tot în zona M-rii Secu și cea mai nordică, urmașă a vechii M-rii Bogdănești – M-rea Râșca, s-a format și a sfârșit duhovnicește ierarhul Romanului, Ioan. Mai în aval pe Bistrița, au marcat duhovnicește locurile de lângă M-rea Bistrița, Sfinții Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Sfinții Iosif și Chiriac de la Bisericani, Sfântul Cuvios Chiriac, nevoitor în Muntele Măgura, pe locurile unde a fost întemeiată M-rea Tazlău. Revenind mai aproape de culmile muntoase ale Stânișoarei, la M-rea Văratec a sihăstrit Sfântul Iosif, iar la Agapia-Veche, Sf. Rafael şi Partenie.

Linia munților Hășmaș (1792) – Ceahlău (1907) – Grințieș (1757) – Bivolul (1530) pare un zid de strajă al vechilor vetre de sihăstrie: Durău, Hangu, Bistrița, Agapia, Văratec, Horaița, Secu, Sihăstria, Neamț etc. din partea unor eventuale influențe venite de la propaganda catolică și protestantă vestică. Pe această linie a fost clădită una dintre cele mai noi, dar și foarte importante sihăstrii: M-rea Petru Vodă și M-rea de Maici, Paltin, ambele ctitorii ale duhovnicului Iustin Pârvu.

Am enumerat doar câțiva cunoscuți sfinți, duhovnici și oameni desăvârșiți din acest spațiu restrâns ca suprafață, dar enorm ca dezvoltare duhovnicească. Este imposibil să nu remarcăm că mulți dintre țăranii osteniți de pe dealuri, care trăiesc liniștiți pe lângă familiile sau casele lor, pe care-i vedem trăind adânc jertfa euharistică la fiecare Sfântă Liturghie, sunt, la rândul lor, sfinți binecuvântați de către Dumnezeu, care emană stare de bine, liniște și bucurie duhovnicească.

Legendele Neamțului vorbesc despre taine supranaturale și influența divină: legenda Dochiei, Piatra Teiului, Toaca etc. și acest lucru din cele mai vechi timpuri. Neamțul a fost un pământ sfânt al locuitorilor, încă mult înainte de apariția creștinismului și s-a consacrat un pământ dedicat Dumnezeului creștin până în zilele noastre.

Cristian VATAMANU

N. Red.: Studiu realizat de regretatul profesor și teolog în noiembrie 2021. Îl facem cunoscut acum!

Articolul NEAMȚUL – SFÂNT PĂMÂNT ROMÂNESC apare prima dată în Ecoul muntilor.