Imediat după Primul Război Mondial, chestiunea ridicării unei catedrale a Mântuirii Neamului este reluată, aceasta fiind și dorința regelui. La sfârșitul lunii mai 1920, ședința festivă a Sfântului Sinod a luat act de de hrisovul Regelui Ferdinand I, de a ridica la București o catedrală a neamului, la care au fost prezenți episcopii și mitropolitul primat, Miron Cristea. Mitropolitul a declarat că „Catedrala va fi „catedrala mântuirii neamului şi va fi simbolul văzut al unităţii noastre de lege şi credinţă“ („Foaia Poporului”, an XXVIII, nr. 23, 30 mai 1920, p. 6). Problema a fost ridicată și în ședința restrânsă a Sinodului bisericii ortodoxe din 16 octombrie 1920, la care a participat și ministrul cultelor, Octavian Goga, de accelerare a strângerii de fonduri pentru construirea bisericii „Mântuirea Neamului“, după dorinţa expresă a Regelui „care vrea ca într-un an cel mult să fie ridicată şi la ea să contribue toţi cetăţenii” („Dimineața”, an XVII, 17 octombrie 1920, p. 5).

Abia la începutul anului 1929, este reluată problema ridicării catedralei. În februarie 1929, Patriarhul Miron Cristea convoacă comitetul care urma să se ocupe de construirea catedralei, comitet aflat sub patronajul patriarhului și prezidat de către primul ministru iar în lipsa acestuia de către ministrul Banatului, Sever Bocu. Comitetul urma să decidă asupra locului amplasării, construcție care estimată a fi terminată în circa zece ani(„Cuvântul”, an V, nr. 1375, 18 februarie 1929, p. 6.).

Sâmbătă 11 mai 1929, a doua zi a Serbărilor Unirii, pe Dealul Patriarhiei a avut loc ceremonia fixării crucii pe locul unde urma să fie ridicată Catedrala Neamului. La solemnitate au participat membrii familiei regale, ai Regenței și guvernului. Troiţa a fost fixată pe partea stângă a aleei care duce la Patriarhie şi avea următoarea inscripţie: „În preajma acestui loc va fi clădită Catedrala mântuirii neamului. 1929”.

Presa vremii a relatat pe larg acest eveniment. La orele 9.30, cortegiul religios, format din întreg clerul capitalei și acompaniat de corul Seminarului Nifon a pornit de la Patriarhie spre locul unde urma a fi construită catedrala. În spatele troiţii au luat loc clerul care a oficiat serviciul religios şi întreaga asistenţă iar pe dealul din faţă se afla o companie cu muzică şi drapel care a dat onorurile. Fix la ora 10 au sosit regina Maria, principesa mamă Elena, patriarhul dr. Miron Cristea şi d. Gh. Buzdugan, membri ai înaltei regenţe. Se aflau prezenți și mitropoliții Pimen al Moldovei și Gurie al Basarabiei, episcopii Cosma al Aradului şi Triteanu al Romanului și Bartolomeu, al Noului Severin, primul ministru Iuliu Maniu, miniştri I. Mihalache, Al. Vaida-Voevod, Virgil Madgearu, Gh. Mironesou, general Cilioski, Pan Halipa, Sever Bocu, Aurel Vlad, I. Răducanu, Voicu Niţescu, subsecretarii de stat D. R. Ioaniţescu, Virgil Potârcă, Ed. Mirto şi I. Lugojeanu, St. Ciceo Pop, preşedintele Camerei, Bossie, secretarul general al înaltei regenţe, general Nicoleanu, prefectul poliţiei, Dem. Dobrescu, primarul Bucureștiului, Alexandrina Cantacuzino, numeroşi parlamentari, etc. Din partea palatului se aflau d-nii: C. Hiott, ministrul Casei regale, Mocioni, mare maestru de vânătoare, generali Condeescu şi Atanasescu, colonei Svidenek, Manolescu, Iacobici, Drossu şi Ionescu-Munte, maiori Mardare şi Dumitrescu, comandor Păiş, adjutanţi regali și doamnele de onoare Mavrodi, Lahovari, Procopiu, Cantemir, Poenaru şi Plagino. Prezenți au fost și generalii Presan, Panaitescu, Drăguş Miciora, Palada, Toma Dumitrescu, Petala, Schmidt, Hanzu Samsonovici, Economu, Munteanu, D. Popescu etc.

Serviciul religios a fost oficiat de clerul patriarhiei in frunte cu arhiereul Tit Simedrea, iar răspunsurile au fost date de Corul seminarului Nifon. Patriarhul în cuvântarea sa a spus: „O pioasă datorie mă îndeamnă să arăt tuturor că ceea ce îndeplinim astăzi pe locul acesta este un prim pas întru împlinirea dorinţei aceluia care în fruntea oştirii sale ne-a dat România întregită. Această datorie trebuie considerată ca o dorinţă imperioasă ce ne vine de dincolo de mormânt. Cuvintele defunctului rege ne vor impresiona mai duios şi vor răsuna mai armonios decât orice cuvinte aşi spune eu. De aceia voi ceti scrisoarea trimisă de întemeietorul României întregite, Sfântului Si-nod a în ziua de 10 Mai 1920”. Patriarhul citeşte apoi scrisoarea regelui: „Înalt prea Sfințitului Mitropolit primat dr. Miron Cristea, președinte al Sf. Sinod, al Bisericii Autocefale ortodoxe române. Preasfinții părinți. Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor Românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotpulternicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la isbăndă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”. Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii neamului, pe care suntem datorii să o ridicăm în Capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumită pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire a celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan-Vodă cel Mare și Sfânt, care după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezu, dătătorul biruinții, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restrişte.

Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleştat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie Mitropoliei Româneşti din Alba-Iulia Ardealului, drept mulţumită celui Preaînalt pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Ţării cu lăcaşuri Dumnezeeşti ca mulțumită Celui de sus, pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuinţe. Iar aceste lăcaşuri închinatu-le el sfinţilor mucenici ostaşi în conştiinţă dreptei jertfiri a oştenilor săi.

Pildă sa ne fie tot şirul de strămoşi, ctitori de lăcaşuri dumnezeeşti, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârşit pildă să ne fie răposatul Rege Carol I care şi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de là Argeş şi Trei Ierarchi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s’au adăugat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumită şi proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi şi poporul Român am avut fericirea a conduce Ţara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor. Unirea Românilor într-un singur Stat naţional. Deci şi sfânta biserică, care dorim a se înălţă întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor Românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă. Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional, neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa, către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile| ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean. Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfinţitului Sinod al bisericii strămoşeşti Înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte Biserici.  Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale”. Al Preasfințiilor Voastre cu creștinească dragoste, FERDINAND, București, 10 Mai 1920”.

Patriarhul a continuat spunând: „Sf. Sinod a dat cu dragă voie binecuvântarea  cerută de Marele Domnitor. Întru înfăptuirea augustei Sale dorințe se cere mai întăiu designarea unui loc potrivit, după care să te orientezi la facerea planurilor. Desigur, un loc ideal era un deal, o colină solidă ca sol — după putințe, cu situație centrală, spre care în mod concentric să tindă — dacă nu e mai mult, cel puțin 2 bulevarde largi, din completul cărora privind să vezi în zarea îndepărtată cum se ridică dominând o măreață biserică. O asemenea poziție azi nu se găsește în Capitală. Trebuia deci să ne îndreptăm privirea asupra unui loc nu prea la periferia orașului, cu un diametru deja insuportabil, care loc să capete o lărgime cât mai mare, fără cheltueli exagerate, în această vreme de scumpete. Locul acesta îl găsim în preajma acestei cruci acum sfințită de mine și cu apă din rîul Iordan. Piața Bibescu- Vodă — prefăcută într-un parc, ne da o suprafață de 30.000 mp,—iar dacă se acoperă Dâmbovița—ceea ce are să urmeze—mărimea terenului liber crește la 50.000 mp, ceea ce cu cheltueli minimale nu se poate obține aiurea. La aceasta se mai adaugă un alt factor important și pentru mine — ca ierarh suprem al bisericii — mult hotărîtor. Este momentul tradițional, că strămoșii noștri înainte cu veacuri au destinat și dat dealului Mitropoliei noastre—acum devenit Dealul Patriarhiei și celor din preajma lui, un caracter bisericesc creștin. Pe acest deal și în jurul lui — pe temeiul unui plan de sistematizare artistic conceput cu arhitecți și tehnicieni pricepuți, urmașii mei în scaune de patriarh, cari vor avea fericirea să termine Catedrala începută de mine, vor completă și înstări cele isprăvite de mine cu noui așezăminte, încât să se creieze aci o cetățuie a ortodoxismului român, a Patriarhiei noastre, ale cărui instituțiuni să răspândească raze de lumină și de credință nu numai printre fiii țării, ci și pentru întreg Orientul creștin care e legat de noi prin aceeaș credință, sălvată pentru viitorime cu grele jertfe de mucenici.

Rămâne acum să rog pe milostivul Dumnezeu, ca să reverse asupra țării noastre darurile Sale cele bogate, ca din belșugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci toți fiii milioanelor de credincioși ai bisericii mele să poată contribui cât de puțin — fie și numai cât dinarul văduvei din sfânta Evanghelie – pentru zidirea, terminarea și înzestrarea Catedralei noui – ca astfel prin cărămida sa sau prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii să se simtă și sufletește legat de Catedrală, de biserica Patriarhiei Române, de Catedrala Mântuirii neamului cum a botezat-o însuși Regele Ferdinand. Astfel unitatea credinței strămoșești se va menține, va întări și se va forma și pe viitor cea mai puternică unitate și forță sufletească, pe care cu drag o vom pune ca și în trecut la dispoziția țării și a neamului, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin“ („Monitorul Oficial”, nr. 104, 15 mai 1929, p. 3626-3627.).

A urmat la final cuvântul lui D. Dem Dobrescu, preşedintele comisiei interimare a Capitalei, rosteşte apoi următoarea cuvântare: „In tradiţia lui religioasă poporul român ridică o biserică lui Dumnezeu atât după o izbândă ca să mulţumească Cerului pentru ajutorul dat, ca şi după o Înfrângere, ca să îmbuneze pe cel atot puternic pentru pedeapsa primită. Astăzi, când cu ajutorul cerului şi cu virtuţile poporului nostru am înfăptuit unitatea noastră naţională, neamul nostru românesc cîştigă cea mai mare izbândă pentru că înlătură pentru totdeauna pericolul de moarte naţională. Capitală ţării este mândră de comoara de artă şi de aspiraţie pe care poporul românesc i-o aduce şi va şti să se arate demnă de ea prin ajutorul pe care trebue să-l dea şi mândră că devine depozitara celui mai mare simbol al virtuţilor noastre naţionale”. („Adevărul”, an 42, nr. 13921, 14 mai 1929, p. 4; „Cuvântul”, an V, nr. 1546, 13 mai 1929, p. 4; „Universul”, an XLVII, nr. 106, 13 mai 1929, p. 11).

Maiestate, Altețe Regale, Preasfințiților și Iubiți credincioși, O pioasă dorință mă îndeamnă în aceste clipe să vă arăt, cum ceea ce facem azi, la locul acesta, este primul pas întru înfăptuirea dorinței Aceluia Care — în fruntea țărișoarei Sale — a întemeiat România întregită. Dorința Lui trebuie să o considerăm drept o imperioasă poruncă, chiar și azi, când, reamintindu-mi-o, ea ne vine de departe de dincolo de mormânt. Și – fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toți mult mai adânc și vor răsună mult mai duios decât cele mai meșteșugite vorbe ale mele – să-mi îngăduiți a citi scrisoarea pe care Marele Dispărut a adresat-o Sfântului nostru Sinod la 10 Mai 1920.

Din păcate, dorința regelui întregitor va putea fi materializată abia după 96 de ani de la punerea pietrei de temelie și pe o altă locație.

prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul 1929, punerea pietrei de temelie a Catedralei Mânturii Neamului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mărturiile arheolgice arată că această micro-depresiune intramontană a fost locuită încă din neolitic şi din epoca bronzului, perioada antică, a civilizaţiei daco-romane, după cum o certifică mai multe artefacte: topoare de piatră neolitice, inele de bronz, o lance de bronz sau monede romane.

Un hrisov din 1604 poate fi considerat documentul de atestare documentară a Tulgheşului, o primă menţiune a toponimului într-un act oficial de cancelarie. Nu o localitate, ci un hotar de moşie. Dar este un nume pe care l-au dat nişte oameni prezenţi pe aceste locuri, fie ei străjeri ai graniţei, venind din satele din Subcarpaţi, care aveau această datorie faţă de domnie sau faţă de mănăstiri. Căci, dacă la început domeniul a fost domnesc, a devenit treptat mănăstiresc, al Bistriţei şi Neamţului, cele mai vechi mănăstiri ale Moldovei, apoi al Secului, Bisericanilor, Pângăraţilor sau mai apoi a mănistirilor Hangu-Buhalniţa şi Pionul. Sau fie ei tăietori de lemne, plutaşi, ciobani ce-şi aveau aici târlele, haiduci sau sihaştri şi călugări. Evidenţiem faptul, consemnat de documente, că avem acest toponim cu mult înainte de venirea ungurilor în aceste locuri, graniţa veche fiind în zona Bilborului. La fel era şi pe Valea Bicazului, hotarele fiind dincolo de comuna actuală Bicaz Chei. Micro-depresiunea era mult mai uşor legată de satele astăzi din judeţul Neamţ (Grinţieş, Hangu, Largu), decât de Gheorgheni, unde totuşi, în vechime, erau mai mulţi armeni şi români decât secui şi unguri. Deci trebuie să-i căutăm provenienţa în limba veche românească, aşa cum a fost şi cazul oronimului Ceahlău. Apar toponimele Tulgheş, Pietrele Roşii, Hurduga, Teiul, Fruntea Bubei, Rătunda.

Un alt document prezintă toponimul Tulgheş, în varianta Tulghiş, un hrisov de cancelarie din 1629, care arată că episcopul de Huşi, Mitrofan, şi alţi ierarhi şi călugări adeveresc izvodul cu hotarele mănăstirii Hangul. Amintim toponimele: culmea Păltinişului, Tulghiş, Bistricioara, gura Barasăului, Poiana Corbului. Sunt toponime pe care le aflăm şi astăzi. În perioada următoare s-au mai emis documente în care apare toponimul Tulgheş de către Cancelaria Moldovei, sunt acte de hotărnicie, existând conflicte pentru moşii între mănăstiri şi laici, în regiune devenind mare proprietar familia Cantacuzino.

Localitatea a fost anexată de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi, la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg, primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Astfel, Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.

La 1778 era înmormântat la Tulgheş un preot slujitor al unei biserici din Tulgheş. Este menţionată o parohie unită la Tulgheş în 1800, iar la 1815 este construită biserica de lemn de la gura pârâului Marc, cu munca unor meşteri din Răpciuni, pe atunci comuna Hangu, peste hotar. Nu e de mirare că arhitectura seamănă cu cea a bisericilor din Răpciuni, Galu, Farcaşa sau Grinţieşu Mare. Pendulările peste graniță nu au putut fi oprite de nici o stăpânire, așa cum o arată documentele vremii, memorialistica, presa sau mărturiile de istorie orală.

Prof.drd. Carmen Țepeș

Articolul Tulgheșul : toponimie și istorie apare prima dată în Ecoul muntilor.