Zilele acestea, elevii mei – proaspăt cititori ai lui Slavici, au formulat cam aceeași concluzie, și anume că nu se așteptau ca finalul din Moara cu noroc să fie atât de violent, că e greu de acceptat schimbarea atât de radicală a lui Ghiță (inclusiv în relațiile de familie) și că textele de anul acesta, din câte își dau ei seama (au auzit câte ceva despre Ion, Patul lui Procust) sunt croite mai degrabă pe linia tragicului.

Totodată, în calitate de mamă, când era băiatul meu mic, la povestea Cei trei purceluși, săream un pic partea în care lupul, căzut pe horn, e mistuit în mod violent de flăcări, dorind să nu-mi sperii copilul cu ideea că răul, în ciuda faptului că merită, poate avea o astfel de soartă.

Lucrurile s-au schimbat, în timp, mai ales când – o persoană înțeleaptă din familie mi-a replicat cu multă relaxare, după ce am povestit scena cu lupul: ,,Lasă-l să moară, că e plină lumea de lupi!”, dar și treptat, când am înțeles că literatura nu poate fi ruptă de lume (cu atât mai mult literatura realistă, care caută, cu prioritate, să creeze impresia de viață) și că, prin texte, noi putem, de fapt, crea adevărate contexte din care să învățăm, fără a plăti prețul timpului și a eșecului pe cont propriu.

În ideea de a varia experiențele de lectură, anul acesta am citit, împreună cu băiatul meu, Sora de zăpadă, de Maja Lunde, roman care a urmat, de fapt, vizionării filmului pe Netflix, ecranizare a unei cărți-bestseller în Norvegia, după apariție, fiind vândut în peste 250000 de exemplare. Romanul reconstituie povestea de prietenie între un băiat – Kristian și o fata de 11 ani, Hedvig, care e posibilă și datorită faptului că fiecare pare a avea ceea ce celuilalt îi lipsește. Acțiunea a plasată în aproprierea Crăciunului (poate fi, așadar, un cadou special oferit cuiva), la Kristian în familie atmosfera e foarte încărcată din cauza doliului pe care îl trăiesc după sora mai mare, decedată de curând, în timp ce – cu prilejul unei vizite, rămâne foarte impresionat de casa fetei, de opulența podoabelor și decorul specific Sărbătorilor. Povestea curge lin, fiecare se îmbogățește trăind această prietenie, până când, băiatul află că Hedvig e numai fantoma unei fetițe moarte într-un accident de patinaj, în urmă cu 50 de ani, care iubise puternic viața și Crăciunul și căreia îi este acum greu să plece în lumea umbrelor.

Romanul (textul e dublat de o grafică pe măsură) propune, astfel, subiecte de discuție extrem de serioase (moarte, vină, durere, familie) și-i provoacă cititorului emoții puternice, dar întoarce, totodată, lupa spre valoarea prieteniei, a empatiei față de suferința celuilalt, a frumuseții pe care viața o poate avea, în cele mai simple experiențe (o cacao cu lapte, un om de zăpadă, o lecție de înot).

Înțeleg, în acest moment, că literatura conține tot atâta emoție câtă nevoie are cititorul să experimenteze, că rămân în memoria noastră cărțile care ne-au provocat trăiri intense alături de experiențele personajelor și că e greșit să catalogăm o carte drept imorală doar prin faptul că face concurență realității (vorba lui Ion Barbu), prin imaginarea unor lumi posibile.

A refuza lectura unui roman (care e, totuși, un univers autonom, complet și funcționabil), pe criterii morale, motivând că-i învață pe elevi violența, e până la urmă, o mare ipocrizie. Copiii noștri nu învață comportamente negative din cărți, ci din viață, iar literatura, atunci când e citită și înțeleasă cu onestitate, ne arată care sunt laturile vulnerabile ale condiției umane, trasează punți între trecut și prezent, avertizându-ne că istoria mereu se repetă, ne pune, așadar, în contact cu emoții diverse, făcându-ne să reflectăm, până la urmă, la propriile noastre trăiri și la perspectivele din care ne raportăm, până la urmă, la viața noastră de zi cu zi.

*Desen dedicat mamei sale de Caraza Alexandru, clasa a IV-a, Scoala Gimnazială „Ioan Luca”, Farcaşa

Ecaterina Carază

Articolul Lectură și emoție apare prima dată în Ecoul muntilor.

Nicu Albu (1853-1908), un om de afaceri și politician de excepție, a contribuit semnificativ la modernizarea orașului Piatra Neamț și a județului. A ocupat funcții cheie, precum primar, prefect, deputat și senator, sprijinind industria și comerțul local, construind infrastructură esențială și punând accent pe educație. Mandatul său ca primar (1901-1904) a marcat o epocă de aur pentru oraș, cu realizări precum Bulevardul Ferdinand, Parcul Cozla, iluminatul electric și rețeaua de apă potabilă.

Lascăr Catargiu (1823-1899) a fost o figură centrală a politicii românești din secolul al XIX-lea. Personalitate complexă și uneori contradictorie, Catargiu a jucat un rol crucial în modernizarea României, obținerea independenței și consolidarea monarhiei. A deținut funcția de prim-ministru de patru ori, participând la reforme administrative, economice și militare.

Mihail Sadoveanu (1880-1961), un scriitor prolific, este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori ai secolului XX. Opera sa vastă cuprinde romane, nuvele, povestiri, basme și scrieri de călătorie, fiind caracterizată prin lirism, sensibilitate și o bogată imagistică. Sadoveanu a excelat în descrierea naturii și a vieții rurale, creând o atmosferă fascinantă și evocatoare. Câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale includ „Baltagul”, „Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Hanu-Ancuței” și „Nopțile de Sânziene”.

Visarion Puiu (1879-1964) a fost o personalitate complexă a Bisericii Ortodoxe Române. A ocupat funcții importante, precum episcop al Argeșului și Mitropolit al Bucovinei. A condus Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unde a avut o relație tensionată cu administrația nazistă. A salvat vieți omenești și a protejat patrimoniul cultural românesc din zonă. După război, a ales refugierea în Germania, unde a condus o Biserică Ortodoxă Română independentă în exil. A murit în 1964, fiind reabilitat de Biserica Ortodoxă Română post-mortem în 2007.

Dumitru Almaș (1908-1995) a fost un scriitor prolific, cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și biografiile romanțate. A scris despre personalități marcante ale istoriei românești, precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Stilul său se caracterizează prin claritate, concizie și o bogată documentare istorică. Scrierile sale au contribuit la popularizarea istoriei naționale și la cultivarea sentimentului patriotic.

George Panu (1848-1910) a fost o personalitate complexă a României, un intelectual de vastă cultură, un spirit vizionar și un pionier al turismului montan. A contribuit semnificativ la dezvoltarea turismului pe Muntele Ceahlău și Durău, construind adăposturi pentru turiști, marcând trasee montane și promovând frumusețea muntelui. A fost un susținător al construirii șoselei pe valea Schitului și a contribuit la modernizarea Durăului.

Acestea sunt doar câteva dintre personalitățile marcante care au dat strălucire județului Neamț. Fiecare dintre ei a avut o contribuție importantă în domeniul său de activitate, lăsând o moștenire bogată care merită apreciată și valorificată.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Personalități marcante din județul Neamț: o incursiune în istorie și cultură apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vremea, foarte neprielnică pentru excursii în trecuta lună August, nu ne-a îngăduit să ne realizăm intenţia. În câteva răstimpuri de lumină, abia am avut răgaz să pipăim, fie râpa sălbatică şi poetică a pîrăului Tarcău, fie Palatul Cnejilor dela Răpciuni. Şi dintr`un loc şi dintr`altul regiunea cerului unde trebuia să se găsească tata munţilor noştri apărea într`una înecată în îmbulzeli de nouri.

Toţi Moldovenii ştiu că Ceahlăul nu-i cel mai înalt pisc de pe catena Carpaţilor; măreţia şi înălţimea lui sînt un raport de ansamblu şi de contrast cu munţişorii provinciei, toţi îmbrăcaţi în brad, moale conturaţi, stăpâniţi de măreţia lui aspră şi pleşuvă. Vreme de o săptămînă, deci, Ceahlăul a stat în cer, despărţit de lumea noastră. În lumea aceasta a noastră ploua, şi Bistriţa venea cu ape tot mai tulburi şi tot mai crescute.

În asemenea ceasuri de umezeli mişcătoare, subt pîcla posomorîtă a bătrînului din veacul cel vechiu, ne-am putut abate o jumătate de ceas şi la acele ruini dela Răpciuni, unde oamenii de azi şi onorata comisiune a monumentelor istorice îngăduie să se dărîme zidirile trecutului. Se ştie că acele locuri dela Răpciuni, dela Hangu şi din munte au fost pînă cătră mijlocul veacului trecut în stăpînirea Cantacuzinilor. Aceşti boieri neliniştiţi, în vrajba cu domnia încă dedemult, într`una uneltitori şi într`una bănuiţi, foarte îndrăzneţi şi foarte semeţi, au clădit aici, cu şanţ exterior, zid, turnuri şi meterezuri, o cetate în care veghea necontenit un biluc puternic de lefegii alvaniţi. Cînd cneazul cantacuzin îşi simţea nesigură cerbia în casa lui din Ieşi, încăleca în pripă în puterea nopţii cu neamurile de parte bărbătească şi, în puţină vreme, trecea la apa Moldovei, la apa Bistriţei şi ajungea subt Ceahlău la cetate. Încă mai sînt în picioare o parte din aceste ruini, cu paraclisul. Ele au fost celebre cîndva şi în străinătate, îndemnînd pe autori dedemult să-şi exercite asupra lor fantazia. „Castelul Carpaţilor”, romanul lui Jules Verne, pe care l-aţi citit şi dv. să ştiţi nimica; căci, dacă aţi şti, aţi avea încă un motiv de nemulţămire şi protestare.

Pe cînd coboram dela acele ruini printr`o gospodărie a satului Răpciuni, iată cîţiva tineri excursionişti, care se grăbiau să suie la schitul Durău. Aflînd că este de văzut ceva acolo, s`au oprit şi au cotit din cale. Celebrul Castel al Carpaţilor nu mai este nici măcar un punct de atracţie pentru excursionişti; pe hărţile plimbărilor de vară nu-l mai înseamnă nimene. Cînd şi cînd scriitorii noştri îl pomenesc. Ionel Teodoreanu a vorbit despre turnul de acolo al Domniţei Milena; Preotul Matasă a scris o carte întreagă despre Palatul Cnejilor. Autorităţile şi stăpînii de astăzi ai locuitorilor, comisiunea monumentelor, oficiul de turism au, probabil, un in interes de pietate ca totul să se distrugă, ca pe urmă să aibă arheologii prilej de investigaţie, istoricii prilej de supoziţii, poeţii prilej de perioade lirice. Sînt bine încredinţat că, în doi- trei ani, cînd mă voiu întoarce iarăşi în acea paragină, n`am să mai găsesc nici pisaniile dela Antonie-Vodă Ruset care ornează încă zidăriile ce mai sînt în picioare. Una din ele va trece la o locuinţă particulară, ca să-şi şteargă mosafirii picioarele înainte de a intra în casa gospodarului, iar cealaltă va fi sfărmată cu ciocanele şi amestecată cu pietrişul şoselelor. Inscripţiile paraclisului, arcadele ferestrelor, resturile iconostasului vor fi ofensate şi umilite în acelaşi chip.

Am să vă comunic un secret. Nici nu se poate să fie altfel într`o ţară nouă, care n`a trecut în stadiul conştiinţii de legătură cu trecutul şi viitorul: pe asta de altfel se bazează cultura.

Cimitirele satelor noastre sînt triste paragini. Tot acolo, în valea Bistriţei, şi tot în vara asta am văzut un mic cimitir de ofiţeri căzuţi în vremea războiului, cu toate mormintele profanate. Preoţii urmăresc pe stilişti şi fac politică. Dar de un veac, în ţara asta, guvernanţii lasă în părăginire tot ce este rămăşiţă dela părinţii noştri. Cînd, la 1856, tîrgoveţii din Tîrgu- Neamţ au început a construi  case şi hanuri cu piatră dela Cetate, a trebuit să se găsească un nebun, un oarecare boierănaş scăpătat care să se ducă la Domnie, să îngenunche la Vodă Grigore Ghica şi să ceară protecţie pentru locul sfînt. Încă de acum optzeci de ani guvernele au secularizat averile sfintelor lăcaşuri. Negreşit, aceste averi trebuiau sustrase dela folosinţa străinilor; dar nu era îngăduit ca testamentele donatorilor să fie călcate în picioare. Averile instituţiilor de binefacere, cum e Sfîntul Spiridon, de pildă, au fost răpite pur şi simplu prin  legi ad-hoc, cu dispreţul dispoziţiei sacre  a donatorilor morţi. Cred că nicăieri în lume nu s`a făcut asta. Deci Sfîntul Spiridon, ridicat la înflorire odinioară prin pietate, astăzi a ajuns în mizerie.

Epocile de invazii şi de nesiguranţă, care au durat pînă  în pragul istoriei contimporane, explică o anumită psihologie a mulţimii noastre rurale: atunci nimic nu era statornic, nimic nu era sigur. Liniştea apelor şi hodina vîntului au fost viaţa sărmanului. Dar un stat se presupune că e guvernat de o elită conştientă, care are o răspundere faţă de Dumnezeu şi de crîncenele jetfe ale trecutului. Dar e destul. Au mai vorbit şi alţii despre asta şi vor mai vorbi. E aşa cum spun eu: peste trei ani, pisaniile acele dela Antonie Vodă nu vor mai fi”.

Mihail SADOVEANU, Palatul Cnejilor, în „Însemnări ieşene”, Revistă bilunară,  Anul I, Vol. II. – Nr. 19, 1 Octomvrie, 1936

A preluat Ilie ALEXANDRU

Articolul Palatul Cnejilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Întâmplarea respectivă mi-a rămas în minte, gândindu-mă că nu doar realitatea influențează literatura, ci că, la rândul ei, poveștile contaminează realitățile în care trăim, producând noi și noi universuri, încât, de la un timp, e greu să discernem ce e adevăr, ce e legendă și ce e ficțiune.

Comuna Farcașa, cu sate de oameni gospodari, vrednici și pricepuți la multe, se poate lăuda cu eternitatea ei literară, fiind menționate locurile acestea în texte ale unor scriitori care le-au consacrat. De la Mihail Sadoveanu, care, prin eroina romanului Baltagul, Vitoria Lipan, face o incursiune de-a lungul Bistriței, printre aceste făpturi de mirare, până la Calistrat Hogaș și Ion Creangă, toți evocă această zonă a muntelui, evidențiind nu doar aspecte relevante pentru istoria sau geografia locului, cât și tipologii și comportamente care stârnesc admirație și în rândul cititorilor de astăzi.

În figura lui Dăvidică de la Farcașa, colegul lui Nică de la Fălticeni, Ion Creangă zugrăvește o figură de o mare sensibilitate: „Dăvidică, flăcău de munte, cu barba în furculiță și favorite frumoase, cu pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele și scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare.ˮ (Amintiri din copilărie)

Iuți și nestatornici ca apele, sătenii evocați de Sadoveanu se integrează firesc într-o natură când potrivnică (Vitoria cu Gheorghiță, când intră în Farcașa, întâmpină un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri și vârtejuri de ninsoare), când prietenos-idilică: „În față, pe stânga și-n dreapta noastră, munții Sabasei, Borcii și Farcașei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanțe de aur; iar peste această priveliște nețărmurită, arșița de cuptor aruncase o rețea subțire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfățișarea unei mări de opal. Căldura era covârșitoare și întreaga natură părea că răsuflă greu…ˮ (Pe drumuri de munte)

În ciuda impresiei că literatura ne învață despre trecut, când citim astfel de pagini, ne dăm seama că, de fapt, trecutul e încă actual și că poveștile despre alții sunt, de fapt, povești despre noi, oamenii, că nu doar omul sfințește locul, ci se lasă – la rândul său, sfințit de locuri și că, vorba cronicarului… nasc și în Farcașa oameni!

Ecaterina CARAZĂ

Articolul Comuna Farcașa și literatura română apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alecu Russo vedea astfel pe omul din munţii Neamţului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidanului (termen peiorativ din vechime pentru evreu, n.n.) toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci. Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…” (A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270).

Wilhelm de Kotzebue, un neamţ căsătorit cu fiica boierului de la Hangu, scria despre muntenii de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui” (W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56).

În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie” (M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16).

Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…

Daniel DIEACONU

Articolul Despre muntenii Neamţului de demult… apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Iată ce am văzut eu în satul Dreptu, din comuna Galu, judeţul Neamţu. Am văzut un învăţător tânăr, cu numele Costică Romanescu. Fecior de preot, are un frate inginer, ar fi putut face studii mai intense, însă a preferat să rămână în legătură cu poporul şi să nu-şi întârzie proiectul de a pune în fapte dragostea lui pentru cei mulţi şi pentru neam”. Aşa ni-l prezintă Mihail Sadoveanu în anul 1937 pe Constantin Romanescu, dascăl într-un sătuc de pe Valea Muntelui.

S-a născut în 1906, în satul Grinţieşu Mare, comuna Bistricioara, din părinţii Alexandru Romanescu, preot, şi Virginia Romanescu, casnică. Primele patru clase primare le-a urmat în Grinţieş, între anii 1913-1917. Din cauza războiului, Grinţieşul fiind situat la fosta graniţă cu Austro-Ungaria, marea majoritate a locuitorilor au fost evacuaţi sau au luat calea codrului, ferindu-se din calea gloanţelor. Între anii 1919 şi 1924 este elev la Şcoala Normală „Vasile Lupu” Iaşi, pe care a absolvit-o cu „Diploma de capacitate pentru învăţători.

Între anii 1924-1927 activează ca învăţător la Şcolile Evnea şi Voşlobeni din judeţul Târnava Mică (actualul judeţ Harghita). După terminarea armatei, din 1928 şi până în 1931, este dascăl la Şcoala Grinţieşu Mare, comuna Bistricioara. Din 1931 şi până în 1967, când se pensionează, călăuzeşte paşii „micilor odrasle” ale muntenilor din satul Dreptu, comuna Galu, unde a fost şi director.

În lunile iulie şi august 1926 a urmat „Cursurile de vară ale şcolii de maiştri pentru învăţători” de pe lângă Şcoala Normală Deva, absolvind cu titlul de maistru. De remarcat că a fost singurul dintre cursanţi care a urmat, în paralel, patru cursuri (tâmplărie, rotărie, dogărie, aparate pentru lecţiile de fizică). Tot în această scurtă perioadă, nu se ştie de la cine şi când a avut timp, a învăţat să împăieze păsări şi animale.

Tânărul învăţător a găsit la Dreptu o şcoală în curs de construcţie, începută de învăţătorul Vasile Ţifescu, care decedase în 1930. Iată ce spune în cuvinte simple, Mihail Sadoveanu: „Când a fost numit, acum câţiva ani în satul Dreptu, şcoala era urzită; era una dintre clădirile pornite sub impulsul ministrului dr. Angelescu şi rămase neisprăvite. Tânărul a convocat pe oamenii înţelegători şi copiii mai mărişori; s-a desculţat, şi-a suflecat mânecile, dând cel dintâi pildă, a strâns lut, a făcut cărămida, a stins var. După ce a încheiat toate zidurile, meşterul improvizat a acoperit clădirea. După ce s-a coborât de pe acoperiş, a devenit tâmplar, lucrând cu aceleaşi ajutoare, ferestrele şi uşile. După ferestre, uşi şi duşumele, a venit rândul sobelor. Aveam impresia că mai ales cu acest meşteşug ţinea să se mândrească învăţătorul Costică Romanescu. După ce a tencuit şi văruit, punând el însuşi mâna în calitate de arhitect şi meşter la toate, a venit şi rândul zestrei şcolare propriu-zise: dulapuri, bănci, catedre. Deci şcoala a început sub bune auspicii. Sătenii şi copiii au îmbrăţişat de la început cu drag pe asemenea învăţător.”

Neîntrecut vânător, a considerat că păsările şi animalele ce populează pădurile României pot să-şi „prelungească existenţa”. Le-a naturalizat, aşa cum învăţase odinioară la Deva, şi a înfiinţat un muzeu „bine întocmit”. Printre exponate pot fi văzute animale mari precum ursul, lupul, vulpea, ţapul, mistreţul, bursucul etc., dar şi păsări autohtone sau aflate în trecere prin această zonă.

A încropit un atelier, într-o sală largă, şi aici, sub directa îndrumare şi supraveghere a „maistrului învăţător”, calfele lui, elevii de atunci ai şcolii, au deprins toate meseriile pe care acesta le cunoştea: lemnărie, fierărie, tinichigerie, împletituri, tâmplărie etc. De pe mâinile lui şi ale elevilor au ieşit lucruri deosebite, de care a beneficiat tot satul şi nu numai.

Cele aflate şi relatate ne-ar putea face să credem că domnul învăţător şi-a petrecut aproape toată viaţa în clasă şi atelier. Nu, el era un împătimit al naturii. Avea acasă o prisacă şi un lot pe care practica grădinăritul şi pomicultura. Şi nu o făcea singur. Lua cu el elevii, pe care-i învăţa tainele acestor meserii. Pe cei mai buni îi recompensa cu miere dulce, dar şi cu pomi altoiţi, care între timp au devenit copaci roditori.

A mai făcut şi alte lucruri „mărunte”: a fost director de bibliotecă şi de teatru, a construit un radio şi, ca un bun gospodar, a lăsat în urmă şi o …gospodărie. Iată cum îşi încheie Mihail Sadoveanu povestea unor „modeşti învăţători”: „Prin soţia sa, şi ea învăţătoare, domnul învăţător de la Dreptu a făcut pe sătence să deprindă creşterea gândacilor de mătasă şi ţesăturilor celor mai meşteşugite… Dar ce gospodărie are domnul învăţător! Şi ce soţie vrednică! Şi ce om care nu se plictiseşte e dânsa! Şi ce însemnează dânsa pentru colţul de lume în care munca lui cea cu dragoste se produce!”.

Ilie ALEXANDRU, Dumitrina ERHAN, Vasilica ANCUŢA

Articolul „Opera unui modest învăţător” – Constantin Romanescu apare prima dată în Ecoul muntilor.