Anul 2009 îl consacră ca poet, marcându-i debutul cu primul volum de poezie, Fereastra zidită. Urmează altele trei, astfel: Cerul fluid (2009), Pomul din curte (2010) și Poza de nuntă (2013), volume sintetice, cu poeme care dezvoltă, cu o mare sensibilitate, metafora-titlu.

Cu peste 50 de ani experiență în domeniul construcțiilor, Mihai Niculiță este un adevărat uomo universale, un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. În cel mai recent interviu, dat pentru o publicație din Piatra-Neamț, mărturisește: ,,Aveam 10 ani când bunicul, înainte să moară, m-a chemat și mi-a zis să mă fac arhitect, să construiesc biserici. Și am ajuns la bătrânețe nu să fac biserici, ci să salvez de la ruină biserici – o parte din ele. Asta e cea mai mare bucurie, că amărăciuni am strâns și strâng și acuma câte nu vă puteți închipui. Duc cu mine tot felul de eșecuri. Sunt clădiri pe care le-am făcut și mi-e rușine să spun că eu le-am făcut. (…) E un domeniu în care niciodată rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor pentru că te exprimi prin alții, nu e ca în chirurgie unde doctorul operează cu mâna lui. Dacă o clădire e mare și muncesc la ea 50-60 de oameni nu poți să-i urmărești în tot momentul. Se strecoară erori. Unele din neștiință, altele din rea-voință. Și la urmă răspunde cel care a coordonat lucrarea. (…) E ca în balada Meșterului Manole, hai să-ți luăm schelele, vezi cum te descurci cu aripi de draniță. E, într-adevăr, o meserie ingrată.ˮ

Ecaterina Carază

Articolul PERSONALITATEA LUNII: UN INGINER-POET – MIHAI NICULIŢĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mama mea când m-o născut,

Greu omăt o mai căzut.

O fost omăt troienit,

Pe lume când am venit.

O tot nins și-o bătut vânt,

Când am venit pe pământ.

O fost omătul cât poarta,

Și mi-o fost amară soarta.

N-am avut în vatră foc,

Și-am trăit fără noroc.

Când norocu-o-trecutpodu’,

O fost ploaie și-o fost glodu.

Când norocu-o-trecut râu’

Pentru mine-o-fost târziu.

O fost frgi și o fost ceață,

Și nu l-am văzut la față.ˮ (Doină, din vol. Pomul din curte)

,,Să-ntoarcem timpul cu un ceas,/Ca și când timpul s-ar supune,/Și s-ar lăsa în urma tras/Și noi l-m putea descompuneˮ (Ora de iarnă).

Existența – săritură tragică într-o piscină goală

Înțelegerea, reflecția produc suferință.

Ecaterina CARAZA

Articolul Poeți de pe Valea Muntelui: Mihai Niculiță (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

cu toate că mult mai puţin o să pară”

(La cumpăna apelor, Lucian Blaga)

Privită ca întreg, poezia lui Mihai Niculiță pare un răspuns și o rememorare, totodată, pe care poetul le formulează din perspectiva omului matur, trecut (și asumându-și această tragică condiție) de prima jumătate a existenței sale. Descendent, pe linie maternă, din italienii Pesamosca, descălecați în Sabasa și nu numai, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca meșteri fãurari în ale construcțiilor de drumuri și poduri, Mihai Niculiță se naște pe 8 noiembrie, 1951, în comuna Borca. A absolvit liceul din localitate şi Facultatea de Construcţii Civile şi Arhitectură a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi (1994), a obţinut titlul de doctor (2007) şi este atestat, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi al Patrimoniului Cultural Naţional, ca specialist în domeniul restaurării structurilor istorice de patrimoniu, realizând diverse lucrări de consolidare, reabilitare şi restaurare.

Anul 2009 îl consacră ca poet, marcându-i debutul cu primul volum de poezie, Fereastra zidită. Urmează altele trei, astfel: Cerul fluid (2009), Pomul din curte (2010) și Poza de nuntă(2013), volume sintetice, cu poeme care dezvoltă, cu o mare sensibilitate, metafora-titlu.

Poezia lui Mihai Niculiță nu e o simplă reîntoarcere la spațiul pur al copilăriei, în ciuda faptului că eroii care populează acest univers imaginar sunt reafirmări ale trecutului, ci pare mai degrabă o construcție personală, un spațiu compensativ în care, din când în când, poetul fuge de-acasă…acasă. Universul poeziei oferă posibilitate mai multor consubstanțialități, așadar e o lume în care trecutul și prezentul coexistă, granița dintre viață și moarte este reversibilă (ca în poemul Onomastică: Bunicii mei venea desculți/pe gheața dintre lumi), iar realitatea și amintirea sunt totuna. Nu ar fi greșit să spunem că Mihai Niculiță este restauratorul propriei copilării, parcurge un drum în căutarea timpului pierdut, cu speranța, poate, de a înțelege prezentul și de a se înțelege.

Odată cu el, cititorul, în oglindă, învață că drumul de reîntoarcere nu e unul singur, că trecutul oferă ocazia de a inventa mereu biografii (Denunț), că ficțiunea, înțeleasă ca posibilitate de a construi lumi, e printre puținele drepturi de care omul încă se bucură complet. Caii din poezia lui Mihai Niculiță Noaptea rup hamurile realului și fug (Cavalcadă), un alter-ego al autorului, care¨- prin scris, reabilitează o realitate ieșită din matcă:

TURME CELESTE

Mă persecută şi acum privirea tragicilor miei,

Duşi spre tăiere, se uită cu speranţă-n ochii mei.

Ascunde-i Doamne, în ieslea cea cu paie,

Să nu-i găsească ucigaşii, să îi taie.

Du-i Doamne, la păscut prin cerul nesfârşit,

Și scapă pe vecie, fragila turmă, de cuţit.

Hristoase, smulge-le din mâini cuţitul, fă minune!

Și turmele de miei, tăiate, să se întoarcă pe păşune.

Și pentru că mieii nu ştiu să spere în Înviere,

Opreşte Doamne, mieii cei duşi la înjunghiere.

(Cerul fluid, 2009)

FEREASTA ZIDITĂ

Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag

Nu poți să faci o ușă fără prag

Nu poți zidi la nesfârșit

Fără să-ngropi în zid, tot ce-ai iubit

Să nu te-aștepți ca zidul terminat odată

Toți cei din jur se vor grăbi la plată

Căci plata ce-o primești pentru acele ziduri

E părul alb și-un chip brăzdat de riduri

Scările-ți vor fi luate fără milă

Și aripi îți vor da din îndoielnică șindrilă

Refuză zborul lor cu acele aripi boante

E o cădere ce te duce-n moarte

Locul căderii nu va fi fântână

Ci groapă îți va fi în veșnică țărână

Dărâmă-n grabă ce-ai zidit

Pereții să-ți restituie tot ce-ai iubit

(Fereastra zidită, 2009)

Ecaterina CARAZĂ

Articolul Poeți de pe Valea Muntelui: Mihai Niculiță (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.