Vă aşteptăm!

Articolul Chipuri şi icoane… de „Sânziene” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, undeva între anii 1784 – 1788, după răscoalele moţilor, o mare parte a populaţiei din partea de nord a Transilvaniei migrează spre Moldova, fugind din pricina „papistăşiei”. Şi, aşa cum George Călinescu subliniază în lucrarea sa „Ion Creangă” (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964), „din Ardeal s-au strămutat familii întregi de mocani – un Dediu, un Ciubuc Clopotarul, un Creangă cu toţi ai săi şi alţii neştiuţi…”

Odată ajunşi pe partea estică a Carpaţilor orientali, cârdurile de pribegi începuseră a se răsfira şi a se aşeza fiecare pe unde a crezut a-i fi mai bine cu putinţă. De pe la Borca în jos, pe malurile Bistriţei, spre Piatra. Dar şi înspre Pipirig. Şi mai apoi pe la Vânători, Humuleşti etc.

Acel Creangă pomenit de Călinescu, pe numele său de botez Ion, este bunicul mamei viitorului mare povestitor moldovean. Al cărui fiu, David – foarte des pomenit în Amintiri – s-a căsătorit cu Nastasia, ea însăşi ardeleancă, una dintre fiicele mai sus amintitului Ciubuc. Cei doi, David şi cu Nastasia lui, îşi întemeiaseră o familie pe dealurile Piprigului. Doar că, vremurile vitrege îi pun şi pe ei pe fugă. În vremea zaverei, la 1821, ei fug de răul turcilor veniţi în urmărirea eteriştilor şi porniţi să prade Pipirigul. Cu ei iau şi pe cei trei copii pe care îi aveau deja. Printre care şi Smaranda. Cea care, ceva mai târziu, avea să se căsătorească cu Ştefan a Petrei de prin părţile Humuleştiului.

Acesta era fiu al lui Petrea Ciubotarul. Nume care trăda meseria înaintaşilor săi. Amănunt important, căci, aşa cum notează Călinescu, în Moldovaacelor vremi lumea purta opinci, foarte puţini fiind aceia care foloseau ciubote. Şi, cum bunicii şi părinţii lui Ştefan erau oameni gospodari, cu ceva avere, le-ar fi fost imposibil să prospere cu o astfel de meserie aici. Astfel pare posibil ca şi originea acestei familiii, cea a tătălui viitorului scriitor, să se tragă tot de pe undeva din Transilvania.

Portetele celor doi părinţi ne apar în detaliu în opera maestrului cuvântului popular. Cum, de altfel, ne sunt înfăţişate şi chipurile lui moş Vasile şi al mătuşii Mărioara, fratele, respectiv cumnata tatălui său, sau modul de a fi şi de a se purta al bunicului David. O mare familie de moldoveni gospodari, familie din care se trage şi de care este mândru Nică al lui Ştefan a Petrei.

Acesta, fratele cel mai mare a altor şapte odrasle ale Smarandei şi al lui Ştefan, pare a fi venit pe lume la 1 martie 1837. Cel puţin aceasta este data oficială care a fost reţinută pentru posteritate de Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română, autoritatea supremă în domeniu.

Vinovat de controversa în ceea ce priveşte data sa de naştere se face însuşi Creangă, cel nestatornic din acest punct de vedere. Asta, pentru că în numeroase ocazii – crearea unui certificat de naştere cu martori, înscrierea la şcolile pe care le-a urmat, întrunirile de la Junimea şi altele – humuleşteanul şi-a tot schimbat vârsta declarând diverse zile (1 sau 2 martie, 10 iunie), dar şi diverşi ani (1835, 1836, 1837 sau 1839)!

Iar concluzia, în final – se pare – acceptată de toată lumea, i-a aparţinut lui George Călinescu, cel care a justificat oprirea la ziua de 1 martie a anului 1837 ca fiind data oficială a naşterii scriitorului nemţean, referindu-se la un album al scriitorilor, lucrare editată de Junimea: „fiind vorba de o societate serioasă, consider că s-a gândit bine înainte de a înainta această dată. Este data aleasă de Creangă şi, în chipul acesta, intangibilă!”

Dar cum era persoana Ion Creangă, omul cel de toate zilele? „Era un fecior de ţăran, purta cămaşă largă, ţărănească, iar între «boieri» nu se simţea în largul său.” Descrierea îi aparţine aceluiaşi Călinescu citat de către Constantin Parascan în cartea „Măştile inocenţei” (Editura Junimea, Iaşi, 2000). Aşa ajunsese să-l cunoască şi Titu Maiorescu, profesorul său de la Şcoala normală de învăţători „Vasile Lupu” de la Trei Ierarhi . Asta, după ce Creangă trecuse pe la seminariul de la Socola (1855 – 1858) şi, mai înainte, pe la cel din Fălticeni.

Viaţa monahală nu i-a priit viitorului scriitor. La acest fapt au contribuit neînţelegerile cu socrul său, preot de profesie, dar şi firea sa şturlubatecă. Pe când avea funcţia de diacon, supărat pe croncănitul unui stol mare de ciori ce se aciuaseră pe lângă biserica unde-şi ţinea slujbele, Creangă pune mâna pe o puşcă şi trage câteva focuri. Superiorii săi, pentru a-l mustra, dar iritaţi şi de firea îndărătnică a diaconului, cel care refuza să-şi pună cenuşă în cap, dezvoltă incidentul, ajungându-se până la varianta exagerată conform căreia Creangă ar fi tras înspre… sfânta Biserică!

Cam prin 1867, Creangă este părăsit de soţia Ileana, aceasta abandonându-şi şi fiul. Motivele divorţului (pronunţat abia în septembrie 1873), cel care vreme de câţiva ani a fost ţinut secret, sunt şi astăzi învăluite în mister. „Redevenit ţăran”, expresie a lui Călinescu ce vrea să spună că odată ieşit din familia semiaristrocrată a socrului său, acum putea să se manifeste în voie, să fie el cel de dinainte de căsătorie, „Creangă fu fericit să-şi ia o ţiitoare din prostime – Tinca, n.n. – pe care o ţinu cum se ţin femeile, la departare şi-o bătu în lege când crezu că se cuvine”, dar una care să-i spele, să-i coase, să-i facă de mâncare, aşa cum şi-o aducea el aminte pe Smaranda Creangă, mama sa, cea care, în ochii scriitorului, apărea ca un adevărat model de nevastă de ţăran.

Scos din rândul clerului (divorţul „ajutându-l” în acest sens!) mai întâi, şi apoi din sistemul de învăţământ, nemaiputând să predea învăţăceilor săi în mica „şcoliţă de la Sărărie” din apropierea bojdeucii, fiul lui Ştefan a Petrii Ciubotariul, amintindu-şi de vremea când părintele său făcea negoţ, ceru şi căpătă brevetul necesar pentru deschiderea unui debit de tutun. Asta pentru că ajunsese deja să ducă un trai mizer. Dar, cu siguranţă, a fost şi un mod personal al ţanţoşului şi nonconformistului fost diacon, ajuns acum „vânzător de tiutiun”, de a le râde în nas clericilor, cei care, trecând pe sub geamul prăvăliei sale, se cruceau şi-şi scuipau în sân.

Despre pedagogul Ion Creangă, aflăm de la George Călinescu: „el ademeneşte pe copii cu lucruri de mâncare şi cu medalii de pus pe piept. Metoda intuitivă o aplică din bun simţ, ştiind că nu poţi pricepe ceea ce nu vezi. El arată copiilor tablouri reprezentând plante şi animale, şi ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nas şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul exotic să le rămână pentru totdeauna în gură. Pedepsele sunt date pe o scară raţională, începând cu metania cu câte trei cruci, multiplicată cu numărul greşelilor şi sfârşind cu punerea leneşilor în genunchi pe grăunţele scoase din buzunarul anteriului.”

Întâlnirea lui Creangă cu Eminescu s-a petrecut în vremea când Poetul, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, era revizor şcolar, iar Povestitorul ocupa funcţia de institutor. Vacanţa şcolară a verii 1874 făcu posibilă apropierea sufletească dintre cei doi. Cucerit de „ţărăniile” care îi erau povestite, Eminescu cel deja şcolit pe la Viena şi Berlin, îşi îndeamnă prietenul să-şi aştearnă pe hârtie toate aceste istorisiri. Iar de aici până la introducerea în atmosfera Junimii n-a mai fost decât un pas. Evident, în contrapartidă, Creangă îl duce pe Eminescu în bojdeuca sa, prilej pentru George Călinescu de a-şi imagina seri de poveste la gura sobei, seri pline de… poveşti! Doar că „devenind literat, Creangă intră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul răspunderii şi se umplea de toate sudorile când se apuca să compună ceva.”

La vârsta de cincizeci de ani, scriitorul ajunsese să aibă o sănătate mult şubrezită. Rezultat, se pare, al unei vieţi nu prea cumpătate, mai ales în ceea ce priveşte mâncarea. Mulţi contemporani ai săi povesteau despre pofta pantagruelică de a mânca a lui Creangă. Dar el suferea şi de epilepsie, iar crizele îl loveau din ce în ce mai des, ajungând ca o dată să cadă chiar în clasă, în mijlocul elevilor.

Rămas singur, fără prietenii literari – Convorbirile se mutaseră la Bucureşti – iar fiul său, care îşi terminase studiile la Viena, întors în ţară s-a căsătorit la Brăila şi apoi a plecat înapoi în capitala imperiului austriac, începe să se teamă că nu mai are timp să istorisească tot ceea ce avea în cap. Continuă să compună noi şi noi acte din frumoasa-i operă.. Doar că scrie din ce în ce mai greu.

Simţindu-se la capătul puterilor, se trage înapoi spre locurile copilăriei, la Humuleşti. Iar moartea bunului său prieten, Eminescu, din vara lui 1889 îi loveşte crunt sufletul. Sfârşitul vieţii sale se produce pe 31 decembrie 1889 la Iaşi, povestitorul lăsând în urma sa o operă monumentală. O operă de care ne bucurăm noi, cei de azi, dar şi cei care vor veni după noi.

În încheiere se cuvine, cred, a-i da cuvântul însuşi Maestrului cuvântului popular, cel care, cu hazu-i caracteristic, consemnează în Amintirile sale: „în sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut.”

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Articolul ION CREANGĂ – O VIAȚĂ AȘA CUM A FOST apare prima dată în Ecoul muntilor.

În data de 13 aprilie 1909, a fost ales Episcop al Caransebeșului, fiind întronizat în data de 8 mai 1910. În data de 7 iunie 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Ulterior, în data de 18 decembrie 1919 a fost ale Mitropolit Primat al României și înscăunat un an mai târziu.

În demnitatea de patriarh a fost ales în data de 4 februarie 1925, atunci când Sfântul Sinod a luat hotărârea de înființare a Patriarhiei Române. Totodată, între anii 1927-1930, a fost membru al regenței, iar în ultimii doi ani ai vieții a fost prim ministru al Guvernului României.

În calitate de Mitropolit Primat, Miron Cristea, în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, a exprimat dezideratul înălțării unei Catedrale Naționale, proiect concretizat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În timpul patriarhatului său au fost construite Palatul și Reședința Patriarhală și a fost restaurată în totalitate Catedrala patriarhală.

Primul Patriarh al Bisericii noastre a trecut la cele veșnice în data de 6 martie 1939, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală.

Printre realizările de ordin cultural ale Patriarhului Miron se numără şi teza sa de doctorat despre Eminescu, lucrare tipărită mai întâi în limba maghiară şi tradusă apoi de Mitropolitul Antonie Plămădeală care a descoperit-o şi a publicat-o la începutul anilor 80.

În cuprinsul tezei de doctorat, poetul național a fost numit pentru prima dată „luceafărul poeziei româneşti“, o sintagmă ce a ajuns să-l definească pe Mihai Eminescu.

Prima parte a lucrării, dedicată vieţii lui Eminescu, denotă o cercetare minuţioasă. Sunt consemnate, cu exactitate, data (15 ianuarie 1850) şi locul naşterii poetului (Botoşani). Ipoteştii copilăriei sunt prezentaţi drept ,,ogor binecuvântat” care l-au inspirat mai târziu pe marele poet: „Liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor – pe care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale , – singurătatea pădurilor şi, în general, contactul direct cu natura au avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii. Trăind în sânul şi în singurătatea naturii, iubind singurătatea, nu s-a putut sustrage de sub influenţa acesteia; aşa s-a dezvoltat una din trăsăturile esenţiale ale fiinţei lui: sensibilitatea faţă de frumuseţile naturii care, în toiul suferinţelor de mai târziu, i-a adus multe mângâieri. În poeziile sale găsim cele mai frumoase descrieri ale naturii. Ele ni-l înfăţişează pe poet ca pe un adânc observator al naturii. Încă din copilărie a legat prietenie cu codrul şi numai aici s-a simţit cu adevărat bine. Mai târziu, nemulţumit de lume şi de propria lui viaţă, va suspina cu nostalgie după acele vremuri, în care a fost atât de fericit, în mijlocul naturii prietenoase“.

Mediul acesta – se mai arată – pe care îl va evoca plin de nostalgie mai târziu, îl va face pe viitorul poet admirabil şi profund în descrierile sale de natură.

Lucrarea vizează, în continuare, anii de şcoală ai lui Eminescu, cu tribulaţiile lor, episoadele prezenţei alături de trupa teatrală Tardini – Vlădicescu, ca şi în cea condusă de Mihail Pascaly. E consemnată apariţia poeziei „La mormântul lui Aron Pumnul” şi colaborarea cu revista „Familia”.

Referinţe destul de detaliate sunt făcute cu privire la perioada studiilor la Viena, arătându-se printre altele, că Eminescu ,,a avut aici posibilitatea să facă cunoştinţă cu diferite orientări filosofice şi literare”. De asemenea, că şi-a putut ,,satisface interesul pentru arta teatrală din capitala Austriei”. În aceeaşi perioadă e evidenţiată activitatea lui în cadrul societăţii ,,România jună” , inclusiv rolul avut în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna şi organizarea cu acest prilej, a unui congres al studenţimii române de pretutindeni. Totodată, începutul colaborării la ,,Convorbiri literare” în 1870 cu creaţii (prima fiind „Venere şi Madonă”) care – subliniază autorul tezei de doctorat – ,,spre deosebire de încercările de la ,,Familia”, prezenta un progres considerabil”. Se mai reliefează că poeziile publicate de atunci încolo, în revista condusă de Iacob Negruzzi l-au ridicat pe Eminescu „cu timpul deasupra tuturor poeţilor români de până acum”.

Cât priveşte perioadele şederii la Iaşi, Elie Cristea, vorbind despre funcţia de director al Bibliotecii Centrale Universitare pe care a deţinut-o o vreme poetul, reţine setea cu care acesta s-a aplecat, în acel timp, asupra vechilor cronici, în paralel cu parcurgerea poeziei române anterioare. E punctată şi activitatea în calitate de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (în această funcţie s-a preocupat de modernizarea vechiului sistem de predare în şcolile vremii).

Pe alt plan e evocată relaţia cu Veronica Micle. Puţine rânduri sunt consacrate şederii la Berlin fără însă a se omite interesul acordat scrierilor lui Kant şi Schopenhauer, influenţei jucate de ideile acestora, ale celui de-al doilea îndeosebi, asupra gândirii eminesciene. Urmărindu-l pe poet la Bucureşti, autorul tezei scoate în evidenţă munca ca gazetar la ziarul „Timpul”, având ca rezultat şubrezirea sănătăţii, Elie Cristea se declară a împărtăşi opinia acelora (Haşdeu de pildă) care au apreciat că alta ar fi fost soarta lui Eminescu dacă i s-ar fi asigurat o slujbă stabilă mai puţin solicitată şi în măsură să-i asigure o existenţă acceptabilă. Dar, pe de altă parte, el îşi contrazice această poziţie când, imediat în continuare vorbeşte cu exemple din literatura universală despre temperamentul aparte al oamenilor de geniu, despre faptul că în general poeţii nu sunt capabili să persiste într-o funcţie şi recunoaşte că creatorul „Luceafărului” s-a preocupat puţin şi de persoana şi de soarta lui. Nu acorda interes prea mare banilor şi bunurilor.

Ultimele pagini din lucrarea consacrată biografiei, urmăresc drama destrămării minţii poetului, cu puţinele momente de restabilire parţială şi preocupările creatoare în aceste răgazuri. De asemenea, despre încetarea din viaţă, la 15 iunie 1889 şi înmormântarea sa.

Dacă viaţa poetului era oarecum cunoscută, în privinţa operei Elie Cristea se dovedeşte un veritabil deschizător de drumuri. Tratează, evident, opera cunoscută în epocă. Numeroase manuscrise erau încă inedite, aflate fie în custodia lui Titu Maiorescu, fie în proprietatea fratelui poetului, Matei Eminovici. Opera publicată se bucură, însă, de o veritabilă exegeză: „Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Eminescu, ca şi alţi poeţi de renume din secolul lui, a studiat atent poezia populară, găsind şi înţelegând ceea ce are mai viu în ea, frumuseţea ei nepieritoare. A înţeles întocmai gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială. Poeziile sale de inspiraţie populară sunt adevărate modele ale genului. Citind aceste poezii, parcă auzim vocea poporului. «Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?»…“

Din exegeza sa nu putea lipsi „Luceafărul“, pe care îl numeşte „perla literaturii române“. Cel care avea să devină Patriarhul Miron Cristea se simte cel mai bine reprezentat, ca român, de Eminescu patriotul. Când comentează „Doină“, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ şi în special „Scrisoarea III“, transpare un sentiment de mândrie naţională: „Există oare în toată creaţia pămânească o poezie care să se întipărească în sufletul fiecărui român ca Doina? Pot să afirm cu tărie că nu“. Iar după ce prezintă prea bine-cunoscutele versuri din dialogul Mircea – Baiazid, conchide: „Nicăieri nu găsim o frază anume patriotică, dar totuşi citind astfel de pasaje, omul îşi simte inima încălzită de patriotism. Aceasta este adevărata artă! O operă reuşită trezeşte sentimente, pe când una cu fraze multe, dar nesemnificative, ne lasă reci. Chiar şi acele părţi în care nici nu aminteşte de ţară sau de popor, ne sugerează sentimente patriotice. Cine nu simte, de pildă, la citirea unor poezii de-ale lui Eminescu, dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi?!“

Publicistica sa este prezentată ca rod al unei conjuncturi – Eminescu s-a angajat ca jurnalist pentru a-şi câştiga pâinea – fericite, întrucât rămân în urma sa articole de talia celor din „Timpul”: „Sunt cele mai frumoase dintre toate câte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar. Sunt articole energice, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele“.

În epocă avea o reputaţie dobândită ca poet, mai puţin ca autor de proză sau jurnalist: „Eminescu s-a impus în literatura română în special prin poeziile sale. Lucrările de proză sunt în mare parte necunoscute. Unele sunt abia acum scoase la iveală din revistele în care au apărut. Poeziile lui Eminescu au câştigat repede opinia publică românească şi au devenit cea mai îndrăgită lectură a păturii culte româneşti. Prin poeziile sale de o rară frumuseţe el a reuşit să dea cea mai adâncă expresie mulţimii gândurilor“.

Concluziile acestei teze de doctorat sunt valabile şi astăzi: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi ai lumii.”

Cel care l-a descoperit pe Patriarhul Miron Cristea ca eminescolog a fost Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală. Ierarhul cărturar scria că Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dintâi studiu solid – cât se putea la vremea aceea la o universitate străină – despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită“.

Valoarea acestei ample analize este apreciată de mitropolitul Antonie Plămădeală: „autorul reuşeşte (…) să prindă toate marile coordonate ale creaţiei: limba cronicarilor, limba cărţilor bisericeşti, poezia populară”; pătrunde în tehnica cuvintelor noi, şi încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii germane.”

Patriarhul Miron Cristea şi-a exprimat prin intermediul operei eminesciene mândria naţională, făcându-şi un titlu de glorie că aparţine aceluiaşi neam, care a dat literaturii europene şi chiar mondiale un poet de talia lui Mihai Eminescu.

Este regretabil faptul că şi astăzi această lucrare este prea puţin cunoscută…

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul PATRIARHUL MIRON CRISTEA ȘI PRIMA TEZĂ DE DOCTORAT DESPRE MIHAI EMINESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zace-un voinic lângă bradul

Ce se scutură-ntr-un vânt

Care parc-aduce iadul

Şi îl urcă pe pământ.

A-nceput codrul să geamă,

Cerbii fug printre târşoase

Cucuvăi şuier-a teamă,

Ţipete din hăuri scoase.

Arnăuţi plin de firete

Şi cu flinte şi pistoale

Peste douăzeci de cete

Au lăsat satele goale,

Porunca de la domnie:

Să umple munţii de cruci

Prin codri să nu mai fie

Nici sămânţă de haiduci.

Erau mulţi, cu arme bune,

Călăuze vânzătoare

I-au dus pân’ la văgăune

Să-i prindă şi să-i omoare.

Au căzut voinicii toţi,

Toţi cei făr’ de lege zişi:

Este ţara fără hoţi

Dacă ei au fost ucişi?!

Bistriță, râu repezit,

Cu ce oare ţi-am greşit

De tu nu mai ţii cu noi,

Ci cu spurcaţii ciocoi,

Du la vale doar butuci

Şi nu leşuri de haiduci,

Nu du despuiate oase,

Căpăţânele pletoase,

Toţi voinicii de prin sate

Ce-au murit pentru dreptate.

Ia şi cară de aici

Capete de venetici,

Învolburează-ţi apele

Şi îneacă liftele.

Că ţi-or mulţumi ţăranii

Şi te vor cinsti sărmanii,

N-or mai plânge fetele,

N-or boci nevestele,

Copiii toţi şi-or hrăni,

Bărbaţi-or îmbătrâni

Şi or merge la pădure

Cu ţapină şi secure,

Nu baltag, nu flinte noi,

Ci două perechi de boi,

Să nu trag după boieri,

Ci s-adun blănuri de jderi.

La tine Bistriţă plâng,

Nu ştiu doru’ cum să stâng,

Văd cum pleacă, tineri pleacă –

Săraci în ţară săracă!

C-ai fost destul şi bogată!

Unde ţi-e averea toată?

Eu mă plâng făr’ de folos,

Tu-ţi cobori apele-n jos

Cu catarge şi cu plute:

Mii şi sute, mii şi sute…

Primăvară, mama noastră,

A ieşit iarba pe coastă,

Nu mai stau la plugărie,

Plec iară în haiducie,

Când aud cântec de cuc,

Nu mai pot… mă duc haiduc!

Daniel DIEACONU

Articolul Baladă haiducească apare prima dată în Ecoul muntilor.

La comemorările Eminescu de peste an, din ianuarie și iunie, se întâmplă de fiecare dată minuni. Oamenii providențiali, înzestrați de Divinitate cu har și dar fac numai bine poporului din care s-au plămădit, atât în timpul vieții și mai ales, după aceea. Aceste zile comemorative eminesciene ne adună, ne unesc pentru ca împreună să vibrăm la frumos, la poezie, la sentimente care înalță spiritul .Bine ar fi ca acest spirit al unității să ne însoțească mereu, am fi mult mai greu de manipulat dacă nu am fi dezbinați.

Sunt foarte multe rostiri frumoase care s-au spus , s-au scris și s-au gândit despre poetul nepereche. Prin fermitatea lui în ceea ce privește valorile fundamentale ale neamului nostru, prin lipsa oricărui compromis, prin curajul onestității totale față de cauzele naționale, Eminescu a generat și multe dușmănii, atât în timpul său, cât și mai târziu.

Mihai  Eminescu este printre ultimii romantici ai literaturii europene. S-a inspirat din folclorul românesc, din Shakespeare, Goethe, Novalis, din filozofia germană și din mitologia indiană. Scrierile sale, atât poezia, proza, cât și ziaristica  sunt impregnate de idei filozofice, sunt scrieri în care cu toții ne regăsim, profunde și cu caracter identitar, de o vie și vibrantă actualitate. La rândul său, a fost sursă de inspirație pentru scriitorii și poeții sfârșitului de veac XIX și până în zilele noastre. Rezonăm cu muzicalitatea și profunzimea versurilor și a ideilor ce răzbat din toate scrierile eminesciene, suntem mândri că este român, ca și noi, alături de Creangă, Slavici, Sadoveanu, Nechita, Enescu, Porumbescu, Iorga, Brâncuși etc. A fost ales membru post mortem al Academiei Române.

          Invitații recitalului de muzică și poezie în memoria „luceafărului poeziei românești” au fost Corina și George Nica și Nicu Zotta, veniți primii doi de pe meleagurile Brașovului, iar domnul Nicu Zotta poposește la noi din Buzău…

Corina Nica – poetă, pasionată de muzică, absolventă a Facultății de Litere Timișoara, Universitatea de Vest, mamă a doi băieți, asistentă medicală. În anul 2020, Asociația Art Respect i-a acordat Premiu de excelență pentru arta literară. Au văzut lumina tiparului patru volume de versuri :

-File de jurnal, Editura Astra, 2014;

-Dincolo de cuvinte, Editura Suflet Transilvan, 2016;

-Gânduri de bine, Editura Suflet Transilvan, 2018;

-Terapie prin vers, Editura Izvorul cuvântului, București, 2020.

În prezent, lucrează la un nou volum de versuri.

Nicu Zotta – mai este numit și „omul bun al folk-ului românesc” datorită faptului că în palmaresul său se numără și trofeul câștigat la Festivalul național de folk „Om bun”, ediția 2008.

George Nica – chitarist, lutier, artist ceramist și participant la numeroase expoziții tematice din țară. A studiat vioara și chitara la Școala Populară de Arte „Tiberiu Brediceanu” Brașov; compune șansonete folk pe versurile Corinei, partenera sa de viață, cu care cântă împreună pe scenele festivalurilor de profil din țară.

Versurile de calitate și cântările celor trei artiști invitați au creat bună dispoziție, emulație artistică și o stare de visare și aducere-aminte a vremurilor bune în care românii nu erau nevoiți să-și câștige pâinea cea de toate zilele peste mări și țări. În public s-au aflat profesori, preoți, domnul primar al orașului nostru Nicolae Sălăgean, consilieri ai Consiliului Local și cei cărora le bate inima pentru frumos și pentru valorile naționale.  În codul genetic uman sunt înscrise nevoi imperative, cum ar fi dorința de frumusețe, de cunoaștere prin frumusețe, de fantezie și surpriză, de a spune și de a asculta, de a empatiza cu ceilalți semeni, dorința de plăcută petrecere a timpului, după cum mărturisea și Aristotel.

Cel mai frumos omagiu adus poeților și literaților lumii este, însă, să le citim și recitim opera scrisă cu talent, imensă muncă și înaltă conștiință.

„Eminescu nu s-a născut,/ El a fost de la începuturi/ Stea zămislită durut,/ Neaua de la-nceput,/ Ce, Doamne, sfânt peste noi o scuturi…

Eminescu nu a trăit,/ El însăși trăirea era/ Venită dintr-un alt infinit,/ Prin el un popor chinuit/ Într-o sfântă limbă/ Vorbea …

Eminescu nu a murit,/ El e sângele viului glas,/ E cerul senin răstignit,/ În frumosul rostirii,/ A fost zărăzit nemuririi,/ A rămas… ” (Ionel Simota)

Mariana CĂLINESCU

Articolul MIHAI   EMINESCU, îngerul păzitor al limbii și culturii române apare prima dată în Ecoul muntilor.

Două tinere talente locale, Eugenia Petrea din Borca şi Maria Popovici din  Grinţieş, au deschis manifestarea cântând pentru Eminescu, chitara completând vocile lor frumoase.

Muzica folk prezentată de invitaţi a fost un reuşit meleu de melodii compuse pe versuri de Mihai Eminescu şi cântece proprii ale artiştilor sau şlagăre ale Cenaclului Flacăra pe versuri de Adrian Păunescu sau Nichita Stănescu.

Invitat special alături de protopopul Ionel Cuţuhan a fost stareţul Mănăstirii Petru Vodă, părintele Hariton Negrea a fost rugat să vorbească despre un volum colectiv coordonat de doamna Erhan dedicat părintelui Iustin. A urmat un expozeu lung, dar foarte bine primit de publicul de unde parcă se opriseră şi necesarele respiraţii. Cu elocinţă, cu căldură, cu umor a fost schiţat portretul omului, martirului şi duhovnicului care a fost părintele Iustin. Sfântul Părinte pentru mulţi. Marius Coşerariu i-a cerut părintelui Hariton să nu părăsească improvizata scenă pentru a-i fi alături cât va recita o poezie scrisă atunci când, poliţist fiind, a participat la păstrarea ordinii la înmormântarea părintelui Iustin. Ca un făcut parcă, poezia avea o melodie a ei compusă de Dumitrina Erhan şi care s-a cântat pe dată. Şi părintele stareţ nu a părăsit scena până când membrii Asociaţiei „Eu cred” nu au cântat o piesă a lor, deja foarte cunoscută: „Stăpâni la noi acasă”.

Tânărul Cosmin Caia a început să înfierbânte clapele orgii şi s-au născut hore, sârbe şi cântece de petrecere, la microfon succedându-se Ionuţ Stoian, Marius Coşerariu şi un alt artist grinţieşean – Lucian Arsinte. Nu au lipsit „bătăile la podea” sau strigăturile. O mică agapă a fost  oferită de doamna Dumitrina Erhan de sufletul mamei sale, născută şi ea la mijloc de ianuarie. Manifestarea a dovedit că astfel de acţiuni, chiar dacă făcute în frumosul stil românesc „de iureş”, pot fi mai mult decât reuşite. A fost o frumoasă întâlnire românească închinată unor mari români…

Daniel DIEACONU  

Articolul Cu Eminescu și Iustin la… Farcașa apare prima dată în Ecoul muntilor.