Dragobetele este un personaj mitologic din folclorul românesc, cunoscut ca fiul Babei Dochia. El este descris ca un tânăr chipeș, vesel și plin de viață, simbol al tinereții, al iubirii și al bucuriei. În credințele populare, această zi marchează trezirea naturii la viață, momentul în care frigul iernii începe să se retragă, iar primele semne ale primăverii devin vizibile. O veche zicală spune: „Dragobetele sărută fetele”, sugerând faptul că această zi era dedicată dragostei curate și sincere. Se credea că tinerii care se întâlnesc, se privesc cu drag și își arată sentimentele de Dragobete vor avea parte de iubire și noroc tot anul. Totodată, Dragobetele era considerat protectorul îndrăgostiților.

Un rol important în această sărbătoare îl are natura. Se spunea că, în ziua de Dragobete, păsările își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Acest obicei al păsărilor era văzut ca un semn al armoniei și al echilibrului natural, iar oamenii erau îndemnați să urmeze exemplul lor. Astfel, Dragobetele devenea o sărbătoare a iubirii, dar și a respectului față de viață și de natură.

În satele românești de odinioară, Dragobetele era sărbătorit prin obiceiuri simple, dar pline de semnificație. Dimineața, tinerii se adunau și porneau spre câmpuri sau păduri pentru a culege flori timpurii, ghiocei sau alte plante considerate aducătoare de noroc. Această ieșire în natură nu era doar un prilej de bucurie, ci și un moment de apropiere între fete și băieți. La întoarcerea în sat, băieții alergau după fetele pe care le îndrăgeau, iar dacă o fată accepta să fie prinsă și sărutată, acest gest era privit ca un semn al unei viitoare relații. Aceste obiceiuri aveau un caracter simbolic și nu erau privite ca ceva nepotrivit, ci ca o expresie a sentimentelor curate și a respectului reciproc.

Tot în această zi, fetele adunau apa din zăpada topită, considerată „apă magică”, despre care se credea că aduce frumusețe și sănătate. De asemenea, nu era bine să te cerți sau să fii trist de Dragobete, deoarece se spunea că astfel vei atrage ghinionul în dragoste. Spre deosebire de sărbători moderne, axate pe daruri și gesturi materiale, Dragobetele pune accent pe emoții, comunicare și apropiere sufletească. Este o sărbătoare a sincerității și a bucuriei simple, în care iubirea nu se măsoară prin cadouri, ci prin atenție, respect și bunătate.

Pentru generațiile tinere, Dragobetele reprezintă o lecție despre importanța valorilor autentice, despre iubirea exprimată cu sinceritate și despre legătura profundă dintre om și natură. Păstrarea acestei sărbători înseamnă păstrarea unei părți din sufletul poporului român.

Astfel, Dragobetele rămâne nu doar o sărbătoare a îndrăgostiților, ci și un simbol al primăverii, al speranței și al începuturilor frumoase, o zi în care inimile se deschid, iar tradițiile prind din nou viață.

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VIII-a

Articolul Dragobete, sărbătoarea iubirii și a primăverii la români apare prima dată în Ecoul muntilor.

Numărul acesta a primit articole de la  mai mulţi profesori de istorie, erudiţi şi pasionaţi: Elena Preda, Emanuel Bălan, Ana şi Andrei Nica, Daniela şi Vasile Ciubotaru şi contribuţiile lor ne sunt de mare folos.

Remarcăm un studiu despre oierit realizat de mica noastră jurnalistă Maya Bicăjanu, care a folosit surse narative şi bibliografie edită şi o frumoasă iconografie. Au scris pentru noi, ca de obicei, Iolanda Lupescu, preotul Gheorghiţă Anisiea, Valentin Andrei, Ilie Alexandru (ca mai mereu – nostalgic), Lăcrămioara Pop, Mariana Deleanu, Oana Ciucanu, Mihai Panţiru şi alţii. Un interviu interesant ne-a propus eleva Casandra Asavei.

Istorie, etnografie, poezie, invitaţie la călătorii, biologie, realizări didactice, comemorări, sport, recenziii de carte, biografii romanţate. Cu adevărat un caleidoscop.

O bună şi folositoare lectură vă urăm!

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 36! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zona în care se află clădirea este încadrată de munți acoperiți de păduri de conifere, cu pante line ce coboară spre apele Bistriței. În acea vreme, accesul era mai dificil decât astăzi, iar o călătorie până la Bicaz era o adevărată aventură. Tocmai această izolare parțială îi conferea farmecul de refugiu ideal pentru familia regală. Construcția casei a fost gândită cu un plan simetric, cu o arhitectură sobră, dar elegantă, potrivită atât pentru confortul unei reședințe, cât și pentru întâlniri oficiale. Materialele folosite au fost de cea mai bună calitate a timpului, iar finisajele interioare reflectau bunul gust și atenția la detalii specifică epocii.

Un episod deosebit din istoria clădirii s-a petrecut la 6 iulie 1918, când regele Ferdinand și regina Maria au sosit la Bicaz împreună cu principesele Mărioara, Ileana, Elisabeta și principele Nicolae. Era o perioadă grea pentru România, aflată încă sub umbra Primului Război Mondial, iar familia regală căuta locuri unde să se odihnească și să se reculeagă. Vizita a fost un prilej de mare bucurie pentru localnici, care au avut ocazia să-i întâlnească personal pe suveranii țării. Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea și spiritul său artistic, a notat în jurnal impresiile despre loc: munți liniștiți, ape limpezi și oameni simpli, dar primitori, într-un colț de țară pe care îl descria:

„Era un loc de o frumuseţe idilică. Deşi casa nu era destul de încăpătoare, puteam, înghesu­in­du-ne puţin, să ne luăm acolo reşedinţa cu toţii la un loc. Vieaţa în oraş ajunsese de nesuferit şi simţeam nevoia unei odihne mai lungi în aerul curat de la ţară…”

„Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina vieaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi, ne bucurarăm de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele; în fiecare zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare…”

„Toamna era una din acele minunate toamne româneşti atât de însorite şi de pline de culoare. Şederea noastră la Bicaz ne prinsese minunat de bine. Mă simţeam întărită, trupul îmi era de oţel, sângele părea că îmi svâcneşte în vine cu o vieaţă îndoită; mintea îmi era ageră şi plină de aşteptare. Părea că sub fiecare faptă exterioară din liniştita noastră vieaţă de toate zilele, curgea ca un pârău ascuns, o simţire plină de înfrigurare. Eu îmi urmam colindările printre ţărani, care peste tot mă primeau cu o încredere înduioşătoare. Făceam lungi plimbări pe jos, cu maşina, călare, căutam flori de câmp şi cercetam cu nesaţ toate frumuseţile munţilor împrejmuitori. Ballif ne făcuse rost de nişte căluţi de munte şi în costum ţărănesc, însoţită de vreunul din copiii mei, sau de Lili Catargi. Descopeream colţuri minunate unde nu se putea ajunge decât cu multă greutate.”

(Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”)

Anii au trecut, iar clădirea avea să fie martora unui alt moment istoric major. În toamna anului 1939, în plin context al izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, președintele Poloniei, Ignacy Mościcki, a găsit adăpost aici. Fugise din țară după invazia simultană a Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice, iar România i-a oferit refugiu temporar. Între 19 septembrie și 4 noiembrie 1939, Reședința Regală din Bicaz a devenit, pentru câteva săptămâni, un loc al deciziilor importante și al negocierilor discrete. Evenimentul este marcat astăzi de o placă memorială pe fațadă, care amintește trecătorilor că, pentru scurt timp, acest colț liniștit al Neamțului a fost implicat în istoria Europei.

După 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist, soarta domeniilor Coroanei s-a schimbat radical. Toate au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. Reședința Regală din Bicaz a fost preluată de administrația locală și, în 1960, odată cu declararea Bicazului ca oraș, a devenit sediul Primăriei. Funcția sa administrativă a dominat următoarele decenii, însă valoarea istorică a clădirii a continuat să fie recunoscută de localnici.

În ultimele decenii, au existat discuții și planuri de restaurare. Un proiect ambițios, realizat în colaborare cu Muzeul Național de Istorie și Complexul Muzeal Județean Neamț, propunea reabilitarea completă a imobilului și transformarea unei părți într-un muzeu local dedicat istoriei Bicazului și legăturilor sale cu familia regală. Între timp, clădirea a început să sufere: infiltrațiile de apă au afectat fundația și pereții, treptele s-au deteriorat, iar fisurile din ziduri pun în pericol siguranța spațiilor.

Cu toate acestea, locul continuă să fie un punct de atracție. În ultimii ani, evenimente precum „Caravana Centenarul Încoronării” au readus aici vizitatori din întreaga regiune, dornici să afle poveștile din spatele zidurilor. Cei care vin rămân impresionați nu doar de arhitectura casei, ci și de sentimentul că pășesc pe urmele unor figuri importante din istorie: regi, regine, diplomați și chiar șefi de stat străini.

Astăzi, Reședința Regală din Bicaz reprezintă mai mult decât un sediu de primărie. Este o punte între trecut și prezent, între memoria colectivă și viața de zi cu zi a orașului. Restaurarea ei ar putea transforma acest loc într-un centru cultural și turistic de prim rang, unde vizitatorii să descopere nu doar istoria locală, ci și povești despre regalitate, război, exil și renaștere. Păstrarea clădirii nu ar fi doar o datorie morală față de generațiile trecute, ci și o investiție în viitorul comunității.

Dacă zidurile ar putea vorbi, ar spune povestea unui loc unde liniștea munților a fost martoră la întâlniri regale și refugii diplomatice, unde oamenii simpli au privit cu emoție defilarea unei familii regale și unde, în ciuda trecerii timpului, spiritul istoriei încă plutește în aer. Salvarea acestui monument ar însemna nu doar reparații și renovări, ci readucerea la viață a unui simbol al Bicazului, capabil să inspire mândrie și să atragă vizitatori, așa cum a făcut-o și în urmă de mai bine de un secol.

Maya-Mihaela BICĂJANU

Articolul Reședința Regală din Bicaz – între glorie și uitare apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bună ziua, maestre Ovidiu Stanciu! Vă mulțumim frumos pentru privilegiul de a pătrunde alături de dumneavoastră în lumea caricaturii. Pentru început, vom începe cu o întrebare simplă:

Cum ați descoperit pasiunea pentru caricatură?

Eram în liceu și ca orice tânăr, eram și răutăcios, având colegi cu nasul mai mare, ochii încrucișați, de care făceam mișto. Prima oară le-am făcut caricaturi colegilor mei, apoi profesorilor, chiar înainte de bacalaureat. Practic, am descoperit această pasiune prin răutate.

Care a fost prima caricatură pe care ați realizat-o și cum a fost primită?

Prima caricatură, revenind la momentul inițial, a fost a vechiului meu coleg de liceu, care avea un nas foarte mare, fiind primită cu aplauze de toți colegii și cu înjurături din partea lui.

Spuneați că le-ați făcut și profesorilor câte o caricatură. Ce reacții au avut?

Da, înainte examenul de bacalaureat, am făcut caricaturile tuturor profesorilor, care le-au văzut, apoi am dat examenul. Am luat și bacalaureatul și le-au plăcut și profesorilor caricaturile. Mulți dintre profesori chiar au cerut să le ia acasă.

A existat o persoană sau un eveniment care v-a inspirat să urmați acest drum?

Într-adevăr, a existat un american, care a lucrat în America la un mare post de televiziune. Am fost invitat la ziua lui de naștere, să-i fac câteva caricaturi cadou. În acel moment, mi-am dat seama că ceea ce fac eu este necomparabil cu altceva. Voi nu știți, dar poate o să aflați, persoana în cauză se chema Sir David Frost, care a luat interviul unor personalități. La înmânarea cadourilor, care i-au ilustrat pe Elton John, Lady Diana, Eric Clapton, alte persoane care au observat caricaturile, au spus: „E talentat băiatul ăsta. Nu-l aducem la noi, în Anglia?”. Acesta a spus: „Ba da, ba da”, iar din cauză că și-a dat seama că ăștia mă vor, a spus că mai bine mă ține pentru el. În acest fel, am rămas în România.

Cum alegeți ce trăsături ale unei persoane să exagerați în caricatură?

De obicei, trăsăturile se aleg singure. Dacă o persoană nu are nimic ieșit din comun, adică n-are un nas mare, n-are ochi apropiați, atunci încerc să găsesc ceva ca să pară că exagerez. Dar, de obicei, dacă are nasul mare, aleg nasul, dacă are urechile clăpăuge, aleg urechile. Trăsăturile mă ghidează pe mine, nu le caut eu.

Ce tehnici sau materiale preferați să folosiți?

Orice tehnică, de la PhotoShop, la desenat cu bățul de chibrit stins, pe hârtie, precum cărbunele.

Cât timp durează, în medie, să finalizați o caricatură?

De la un minut, la două ore. Fă o medie între un minut și două ore. Nu e o întrebare cu răspuns concret.

Cum găsiți echilibrul între exagerare și recunoașterea personajului?

Tot ceea ce exagerez e o caracteristică a personajului. Dacă te concentrezi doar pe exagerare, s-ar putea să pierzi repede personajul. Deci, dacă eu îți fac ție nasul mare, iar tu îl ai mare de la început, deja nu mai ești tu; adică ești tu, dar cu nasul prea mare. Ca să pot să schimb această lucrare, restul detaliilor le tratez în mod realist.

Care a fost cea mai dificilă caricatură pe care ați realizat-o și de ce?

Nu este caricatură mai dificilă, Există, în schimb, unele caricaturi dificile, în sensul în care au niște elemente care ies în evidență. De multe ori, acele elemente pot să te distragă, adică pot să facă personajul să fie mai greu de desenat. Luăm ca exemplu pe Vasile Muraru; dacă te duci pe zona că are nasul mare, s-ar putea ca din cauza acestui element să pierzi restul contextului. E mai simplu cu oamenii care nu au nimic ieșit în comun. Acolo poți să te joci tu cu ele.

Ați întâmpinat persoane care nu au fost încântate de caricatura lor? Cum ați gestionat situația?

De foarte puține ori, dar s-a întâmplat. Apropo de cum am gestionat, a fost o situație, mă rog, mai multe; dar a fost una în care a venit o duduie, căruia i-am făcut caricatura, s-a uitat și a zis: „M-ați făcut urâtă. Trebuia să mă faceți frumoasă.”. Eu i-am răspuns: „Nu mă supărați, dar dacă voiați să vă fac frumoasă, trebuia să apelați la un medic estetician, nu la mine.”.

Ce provocări întâmpinați în menținerea originalității în lucrările dvs.?

Nu există greutăți. Tot ceea ce fac e original, pentru că le fac eu. Dacă mâine, poimâine, s-ar trezi un grup de oameni, care să mă imite, probabil aș încerca să-mi schimb stilul, ca să nu pot să nu mai fiu concurat de altcineva.

Ați participat la expoziții, concursuri sau colaborări importante?

Da, cum spuneam mai devreme, să fii aplaudat de Lady Diana și de Eric Clapton, e mai important decât dacă ai participa la orice concurs național. Am mai fost pe la concursuri, festivaluri internaționale de caricatură, am luat premii de excelență. Nu pun mult preț pe premii cum pun pe participare. Participarea înseamnă sublimitate.

Cum vă promovați munca în era rețelelor sociale?

Fac caricaturi care-mi plac mie. Se întâmplă, de cele mai multe ori, ca cineva să vrea și el ceva concret. Dacă eu am făcut caricatura lui Eminescu, n-o să-i vrea nimeni caricatura lui;, dar o să-mi zică: „Vrei să-mi faci o caricatură cu fiica mea sau cu mine?”.  De acolo pleacă lanțul slăbiciunilor: ăluia îi place, ăla îi spune altuia, o arată la altul, m-a recomandat celuilalt și tot așa, din gură-n gură, ca telefonul fără fir.

Care este cea mai memorabilă reacție pe care ați primit-o de la cineva căruia i-ați făcut caricatura?

Marinelei Nitu, fosta nevasta a minerului Miron Cozma, i-am făcut o caricatură în care, în loc de gura peșterii, am desenat buzele ei botoxate, iar Miron Cozma era în interiorul acesteia. Într-o zi, m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să-i dau caricatura, deoarece i-a plăcut așa de mult. În urma acesteia, am avut parte de o reacție pozitivă, dar și de una negativă, dar din cauza altei caricaturi. I-am făcut-o mult mai „soft”, fără niciun fel de conotații sexiste, dar cineva, niște fani de-ai ei, au comentat pe peretele de Facebook tot felul de injurii.

Ce artiști sau curente artistice v-au influențat cel mai mult?

Cel mai important artist pe care l-am urmat în caricatură a fost Horațiu Mălăele, pe care voi îl știți ca actor. Acesta face niște caricaturi geniale. Chiar mi-aș dori să fiu Horațiu Mălăele. Eu sunt caricaturist, nu actor, iar el e actor, nu caricaturist.

Ce rol credeți că are caricatura în societate – este mai mult divertisment sau critică socială?

Caricatura e un fel de critică socială, un copil marginalizat, nedorit.

Cum vedeți evoluția caricaturii?

Nu există evoluția caricaturii. Caricatura e o mină a societății. Cu cât e lumea mai perfectă, cu atât caricatura va avea mai mult de suferit.

Dacă ați face o caricatură a dvs., ce trăsături ați exagera?

Mi-am făcut deja o caricatură, despre care soția mea a spus că în loc să mă fac frumos, m-am făcut urât, dar eu mă recunosc. În afară de ea, toți au spus, „Bă, ești tu!”.

Ce întrebare v-ați pune singur într-un interviu despre caricatură și cum ați răspunde?

Această întrebare este una retorică. Întrebarea ar fi: „Ce caut eu în caricatură?”.

Dacă un tânăr ar vrea să se apuce de caricatură, ce sfat i-ați oferi?

Înainte de caricatură, să se apuce de desen realist, timp de trei-patru ani. Realizarea unui portret presupune proporții, măsurători, ochi, nas și atunci când le poți realiza, începi să vezi ceea ce nu corespunde acelui etalon. Nu poți face, din prima, caricatura.

Vă mulțumim pentru timpul acordat!

Cu mare drag.

Maya Bicăjanu şi Teodora Topoliceanu

Articolul Caricatura: între artă, umor și adevăr apare prima dată în Ecoul muntilor.

Piatra Corbului se află la intrarea în Cheile Bicazului, pe drumul care leagă Bicazul de Lacul Roșu și Gheorgheni, reprezentând un adevărat reper pentru cei ce străbat această zonă montană. Calcarul din care este formată este o amintire vie a unei epoci îndepărtate, când întreaga regiune era acoperită de ape marine, iar depunerile sedimentare au creat această stâncă impunătoare, care, după ridicările tectonice și milenii de eroziune, s-a transformat într-un simbol al rezistenței și frumuseții naturale.

Numele său provine dintr-o legendă locală plină de dramă și mister. Se spune că o tânără pe nume Corbița, fugind de năvălitorii tătari care îi amenințau familia, și-a găsit sfârșitul aruncându-se în prăpastia stâncii, blestemându-i pe urmăritorii săi. De atunci, Piatra Corbului nu este doar o formațiune geologică, ci și o poveste vie, o emblemă a curajului și a sacrificiului, întipărită în sufletul localnicilor și în istoria locului.

Astăzi, această stâncă monumentală nu este doar un obiectiv turistic, ci un punct de întâlnire între natură, legendă și cultura locală, oferind priveliști spectaculoase și o conexiune profundă cu trecutul acestor meleaguri.

Maya Bicăjanu

Articolul Piatra Corbului – între legendă și realitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Teatrul este una dintre cele mai vechi și mai nobile forme de artă, un univers viu în care emoția, cuvântul și gestul se întâlnesc pentru a da glas poveștilor care ne definesc. Pe scenă, timpul capătă altă dimensiune, iar realitatea se împletește cu visul, într-un dans delicat între actor și spectator. Fie că râdem, plângem sau rămânem tăcuți, teatrul ne atinge într-un mod profund, ne provoacă să gândim, să simțim și să ne descoperim pe noi înșine prin ochii altora. Este un act de creație efemer, dar cu ecouri puternice, o artă care respiră prin fiecare privire, replică și aplauze.

Pentru a afla mai multe detalii despre teatru și rolul său, am rugat-o pe doamna Andreea J. Darie (actriță la Teatrul Municipal „Bacovia”) să ne răspundă la câteva întrebări.

M.B – Bună ziua, doamna Andreea J. Darie! Vă mulțumim ca v-ați răpit din timpul dumneavoastră prețios, pentru a ne acorda acest interviu.     Fiecare din noi este, în primul rând, un om cu o poveste de viață. Cine este Andreea J. Darie?

Bună ziua, Maya! Mulțumesc că te-ai gândit la mine. Cine sunt eu? Cine știe… Nu cred că voi afla răspunsul la această întrebare prea curând, însă îți pot povesti câteva aspecte despre rolurile sociale pe care le-am primit de-a lungul timpului. Am fost sportiv de performanță, am practicat handbal 8 ani, apoi am devenit actriță, apoi mamă, iar acum asistent universitar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. Sunt un om care încearcă să își îndeplinească rolurile sociale cu profesionalism și responsabilitate, precum și cel de mamă, care pentru mine este, în fapt, cel mai important și demn de menționat.

Ce v-a determinat să alegeți această profesie?

Voi vorbi pentru început de meseria de actor. Îmi este dificil să precizez ceva concret, căci a fost mai cu seamă o menire, o chemare lăuntrică, acompaniată de inconștiență și o dorință extremă de independență. De asemenea, încercarea de exprimare și de căutare de sine a fost, din nou, un important pilon în luarea acestei decizii. Apoi, în ceea ce privește profesia de pedagog cred că se conturează alte aspecte. În urma finalizării tezei de doctorat „Clovnerie și teatralitate. O cercetare asupra actorului-clovn”, angajarea în cadrul universității a venit ca un pas firesc. Pe parcursul anilor de studii am experimentat predarea sub forma orelor de voluntariat, iar astfel, atât eu, cât și conducerea facultății am sesizat că prezența mea ar putea aduce beneficii studenților. Scopul meu inițial nu a fost acela de a deveni asistent, ci m-a interesat, mai degrabă, cercetarea pe care o începusem, și pe care am bucuria să o continui și acum. Cred că pedagogia implică, pe lângă profesionalizarea responsabilă în acest sens, și har. Mai cred că dascălii devin suma dascălilor adevărați pe care i-au avut. Eu am avut bucuria întâlnirilor cu astfel de profesori, cărora le voi rămâne recunoscătoare pentru totdeauna.

Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Din fericire, hobby-urile mi-au devenit profesie. Îmi place, totuși, să privesc filme, să citesc, să ascult sau să vizionez spectacole de operă și să citesc copilului meu povești.

Ai nevoie de o pregătire aparte pentru a merge la un spectacol de teatru?

Nu cred că se pune problema unei pregătiri aparte, însă consider că nivelul cultural și educațional pe care îl ai îți poate oferi perspective diferite asupra produsului pe care îl vezi. Astfel, spectatorul care nu cunoaște piesa spectacolului, curentul literar în care a fost scrisă, situația geo-politică ș.a.m.d. va avea mai puține informații despre mesajul profund pe care scrierea dorește să îl transmită. Apoi, teatrul este o formă de artă hibridă, care include sensuri multiple și simboluri. Acestea provin, de cele mai multe ori, din conștiința culturală colectivă, care poate fi dobândită doar prin însușirea de informații. Cu cât „bagajul” cultural este mai vast, cu atât spectatorul va avea o privire mai clară asupra produsului pe care îl consumă.

În ce măsură considerați că teatrul ne ajuta pe plan emoțional și cum se raportează muzică, literatură și alte tipuri de arte?

Este o întrebare dificilă. Cu siguranță ne ajută. N-aș ști să nominalizez precis care sunt acțiunile și rezultatele, căci există un grad mare de subiectivitate și cauzalitate. Fiecare individ este diferit, iar contextul vieții sale influențează rezultatele unui demers. Însă, teatrul contribuie la o mai bună exprimare în public, la o cunoaștere mai amplă asupra mecanismelor psihologice de funcționare, construiește sentimentul de empatie și dezvoltă simțul estetic. Cu siguranță aceste lucruri ajută pe plan emoțional. Despre alte timpuri de arte nu aș ști să mă exprim decât folosind deduceri și supoziții. Muzică, fără îndoială, este strâns legată de emoțional, îl desăvârșește și stimulează. Cred că de aceea avem nevoie de a înțelege ce e bine să ascultăm, la ce ne lăsăm sufletul să tresară. Pictura, literatura și toate celelalte tipuri de arte vor impulsiona și oferi imbolduri specifice dezvoltării noastre. Cred că, de fapt, ar fi indicat să ne gândim ce anume ar trebui îmbunătățit pe plan emoțional pentru a ști ce avem de experimentat. Aceasta ar fi, poate, o cheie de căutare.

Ce vă amintiți despre primul rol?

Îmi amintesc întotdeauna bucuria și nesațul jocului. Acestea îmi vor rămâne ca stâlp întotdeauna. Pentru ca, atunci când nu-mi voi mai ști menirea, să îmi aduc aminte.

În ce măsura un actor poate educa, schimba publicul?

Nu știu dacă actorul poate educa, dar poate oferi perspective prin joc, prin interpretare care să intrige spectatorul și să-l facă să caute informații pentru a înțelege. Teatrul este o dezbatere despre orizonturile diferite pe care le avem. Merită să dezbați cu tine însuți, sau cu ceilalți, dacă ești de acord sau nu cu ce ai văzut.

Cum credeți că ar putea fi mai promovat teatrul în școli decât în acest moment?

Cred că cea mai bună variantă ar fi aceea de a se include ore specifice, precum sunt și orele de desen și muzică. Cred cu tărie, de asemenea, că acestea ar trebui realizate de oameni licențiați în arta actorului și regie, căci doar practicienii pot înțelege din interior arta dramatică. Estetica teatrului sau literatura și practica teatrului sunt lucruri total distincte și trebuie tratate ca atare.

Care e rolul care v-a marcat cariera dumneavoastră de până acum și de ce?

Ofelia din „Hamlet” de William Shakespeare este rolul care m-a „bântuit” foarte mulți ani. Recent am realizat o monodramă pe un text scris de mine după faimoasa piesă. Am jucat acest rol în anul II. După 8 ani am făcut acest spectacol. Cred că Shakespeare a surprins complexitatea umană și a relațiilor dintre oameni atât de autentic, încât se vor putea găsi la nesfârșit cărări nebătătorite. Shakespeare este despre ce dorești să vezi, ce alegi să vezi, din ce unghi privești personajul și ce vrei să arăți din el. Este o responsabilitate să conții această libertate.

S-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Teatrul evoluează, la fel ca noi toți. Dacă se modifică în bine sau în rău, nu știu. Poate pentru tradiționaliști, senzația este de degradare, poate pentru progresiști se vede o înaintare greoaie. Nu sunt adepta teatrului ca produs comercial. Cred că teatrul creează gust estetic, și dacă spectacolele promovează divertisment fără font atunci spectatorii vor crede că acesta este, în fapt, teatru de artă. Sunt împotriva comercialismului de acest fel.

Cât de mult contează să aveți ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?

Nu cred că are importanță. Arta actorului ține de compoziție, actorul trebuie să construiască personajul, nu să fie el însuși personajul.

Este teatrul o formă de terapie și pentru actori?

Este pentru actori, atât cât este pentru oricine. Ține de multe aspecte contextuale ca terapia să funcționeze. Dar da, teatrul îți oferă libertatea de a te exprima, mai mult decât, poate, alte profesii. Iar această formă de libertate este interpretată de societate după buna ei înțelegere.

Care au fost momentele/oamenii care v-au făcut să creșteți? Fără de care nu ați fi fost ceea ce sunteți acum?

Voi începe cu profesorii mei din liceu: prof. de lb. și literatura română Lenuța Andonesei, dirigintele Anca Mihaela Ghiurco, prof. de educație muzicală Teodora Oglan și antrenorul Veniamin Lupan. Apoi indispensabili pentru dezvoltarea mea au fost prof.univ.dr. Emil Coșeru și conf.univ.dr. Tatiana Ionesi, fiind dascălii care au participat la insuflarea pasiunii pentru teatru și pentru frumos, a conștiinței profesională, dărunindu-mi zi de zi exemple pe care să le pot urma. Nu poate fi omisă prof.univ.dr. Anca Maria Rusu, excepțional profesor de Teoria dramei și Istoria teatrului universal, care a știut să planteze în interiorul inimii și minții mele fericirea revelației estetice. Un alt factor decisiv în formarea mea l-a avut conducătorului meu de doctorat, prof.univ.dr. Călin Ciobotari, căruia îi datorez ascuțimea, temperarea și coordonarea gândirii, dar și bucuria de a experimenta multe din șansele pe care le-am avut. Nu în ultimul rând, îi datorez mult din ce sunt astăzi lui prof.univ.dr. Octavian Jighirgiu, care m-a învățat să visez, să iubesc și să sper.

Cât de important este pentru un actor să fie activ, să caute lucruri noi și dincolo de scenă?

Cred că ține de cercetarea profesională și îl văd drept un fapt fără de care nu există dezvoltare. Viața, în toată pluridimensionalitatea ei, este obiectul de studiu al artei actorului.

Ce prețuiți la colegii dumneavoastră?

Prețuiesc la colegii mei mă învață ce înseamnă profesionalismul, dăruirea și bucuria de a fi.

Cum definiți performanța?

Definesc performanță drept cercetare permanentă, dezvoltare, punctualitate și experiment.

Poate teatrul sa facă o lume mai bună?

Nu cred. Îi poate stimula pe oameni să devină mai curioși, să caute, să se educe și astfel să devină ei singuri, conștient, mai buni, mai stăpâni pe sine. Poate oferi perspective asupra consecințelor pe care acțiunile noastre le poate avea. Dar teatrul, în sine, fără a modifica ceva în oameni, fără ca aceștia să își dorească să devină mai buni, nu poate face nimic.

Considerați că ne reprezintă ceea ce vedem la teatru? Este un fel de oglindă a noastră sau este ceva distinct?

Teatrul întotdeauna va fi o oglindă a societății și a omului, fie ea realistă sau metaforică.

 Care este mesajul pe care dumneavoastră îl adresați elevilor?

Credeți în idealurile voastre! Căutați! Munciți! Și creați-vă viața pe care considerați că o meritați. Puterea stă doar în voi. Doar voi sunteți responsabili pentru ceea ce veți deveni! Nu vă mințiți că cineva trebuie să vă ofere ceva de-a gata. E o minciună. Viitorul este în mâinile voastre. Cu bucurie, demnitate, cultură și muncă puteți ajunge oriunde vă doriți!

M.B – Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat!

Maya Bicăjanu, clasa a VIII-a

Articolul Interviurile revistei: Actriţa Andreea J. Darie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unul dintre cei care au trăit și a simțit pe propria piele cruzimea războiului a fost și Ion V. Ciucanu, din comuna Ceahlău. Fiii dânsului, Vasile I. Ciucanu și Teodor I. Ciucanu ne-au povestit despre chinurile prin care bădia Ion a trecut în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

„Tatăl meu, Ion V. Ciucanu s-a născut la data de 9 septembrie 1925, în comuna Ceahlău, județul Neamț. Copilăria și adolescența și-a petrecut-o în locurile natale, ocupându-se cu muncile agricole și creșterea animalelor, mai puțin cu pregătirea școlară. A absolvit totuși patru clase.

  În 1941, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice. A rămas în istorie ordinul măreșalului Antonescu: <<Soldați români, vă ordon, treceți Prutul!>>. Pentru că tatăl meu nu împlinise vârsta de 20 de ani și nu avea armata făcută, nu a fost luat direct pe front. A rămas acasă și împreună cu alți tineri participă la activitățile ajutătoare frontului, activități coordonate de Comisariatul Militar în colaborare cu Primăria. Era un fel de pregătire premililtară. Așa se explica faptul că la întoarcerea armelor împotriva Germaniei pe 23 august 1944, armata română trece de partea rușilor, obligând armata germană să se retragă. În această situație, oamenii din locurile noastre nu știau ce să creadă, ce se întâmplă pe front. Tatăl meu, împreună cu alți tineri făceau tranșee în zona Târgului Neamț, pentru armata germană.

La aflarea veștilor despre schimbările făcute pe front, au fugit acasă, pe jos. După câteva zile, în timpul nopții, noile autorități și cu organele de poliție însoțiți de un activist sovietic, s-au deplasat la casele tinerilor care participaseră la săpat tranșee la Târgu Neamț, i-au trezit din somn și fără să le spună nimic, i-au transportat undeva în orașul Dej. Acolo erau adunați toți cei care urmau să fie deportați în lagăre, în Uniunea Sovietică la Dnepropetrovsk.

Așa a început coșmarul, au fost încărcați în trenul care transporta vite și trimiși către Dnepropetrovsk. Odată ajunși acolo, au fost tunși, li s-au luat hainele și li s-au dat ținute de lagăr (ca la pușcăriași). După ce au fost îmbrăcați în hainele specifice lagărului, au fost repartizați în barăci, alături de români, nemți și unguri. Aceștia duceau un trai foarte greu din cauza bolilor ce se răspândeau mereu, din cauza paraziților, a lipsei de mâncare și din cauza cadavrelor, care dădeau de cele mai multe ori în putrefacție. Erau nevoiți să împartă paturile suprapuse, încăpând abia câte trei persoane pe o saltea.

În funcție de condiția fizică și de meseriile pe care le cunoșteau, deținuții au fost repartizați la muncă. De menționat este faptul că cei din lagăr erau puși la cele mai grele și mai umilitoare munci, nu aveau nici un fel de drepturi și erau păziți mereu de santinele înarmate. Erau considerați deosebit de periculoși, pentru că au ajutat armata germană împotriva rușilor. Cei care nu rezistau la efortul fizic și cei care încercau să fugă erau împușcați. De cele mai multe ori, deținuții se băteau între ei pentru ca să le ajungă mâncarea, fiecare apărându-și <<gamela >> ca pe un lucru <<sfânt>>.

Cei mai puternici luau mâncarea celor slabi sau celor care erau de altă națiune. După o perioadă de timp, tatăl meu s-a evidențiat prin muncă, executând muncile cele mai grele, motiv pentru care a fost ales de comandantul lagărului, să plece la un colhoz, pentru a avea grijă de cai. Ori de câte ori avea ocazia, le strecura colegilor săi din lagăr, din ceea ce primea de mâncare. Pedeapsa pentru cei care încercau să strecoare deținuților din lagăr mâncare sau alte obiecte, era pedeapsa cu moartea.

Șeful colhozului i-a arătat caii, dându-i sarcini precise și stricte în ceea ce-i privește. Caii trebuiau să fie bine îngrijiți, alimentați, adăpați, deoarece șeful colhozului trebuia să inspecteze lanurile de cereale, pe zeci și sute de hectare.

Caii erau schimbați zilnic. A fost obligat să învețe limba rusă „din mers” pentru a putea comunica cu cei din colhoz. Pentru seriozitatea și sârguința cu care-și îndeplinea sarcinile, șeful colhozului a prins drag de el și i-a promis că-l va scoate din lagăr. Acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece, în urma înțelegerii dintre guvernul României și cel al Uniunii Sovietice, s-au eliberat deținuții din lagăre și au fost trimiși în țara de origine. Astfel a beneficiat și tata de libertate, ajungând acasă în 1948.

Avea o forță fizică uimitoare. A învățat în lagăr să muncească la construcții, așa că, în afara lucrului cu caii, a devenit un foarte bun  constructor. În 1950 se căsătorește cu Ioana Lăcătușu și au avut șapte copii, toți șapte fiind baieți.”

Soarta nu a fost blândă cu dânsul în 1965, când soția dânsului se îmbolnăvește, rămânând paralizată pe tot restul vieții. A fost nevoit să se împartă între problemele familiei: creșterea celor șapte copii și îngrijirea soției.

Un lucru ce trebuie subliniat este modul în care Bădia Ion și-a crescut copiii, insuflându-le dragostea și respectul față de familie. În 1991, îi moare soția, tanti Ioana, ca mai apoi inundațiile din 2005 să-i distrugă o parte din grădină și grajdul de animale.

Pe lângă toate acestea, în anul 2009 i se amputează un picior, motiv pentru care rămâne imobilizat la pat, deplasându-se cu ajutorul unui scaun cu rotile.

Se stinge din viață în martie 2011, la vârsta de 86 de ani, lăsându-și în urmă cei șapte copii, care vor duce mai departe tradiția și obiceiurile familiei, arătându-și astfel respectul față de părinții și înaintașii săi.

Maya-Mihaela Bicăjanu

Articolul Bădia Ion – exemplu de sacrificiu și devotament apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autor: Paige Britt

Categorie: Fantasy

Vârstă recomandată: 12+

Editura: Arthur

Număr de pagini: 360

Anul publicării: 2018

Sinopsis:

 În această carte ne este prezentată povestea Penelopei, o fețită care își dorește să devină o scriitoare. Mama sa nu este de acord cu acest vis, încât ajunge să-i facă zilnic un program extrem de „important”, care trebuie respectat cu atenție. Într-o zi, fiind în vizită la vecina ei permisivă, Penelope este sfătuită să privească o filă velină de caiet, fără a clipi. După un timp, aceasta se trezește în lumea fermecată numită Tărâmul Posibilităților. Penelope se întâlnește cu Mărar, un bărbat foarte înalt, pasionat de ciuperci. Cei doi pleacă în căutarea Marei Zăbovitoare, cu scopul de a se întoarce în lumea reală.

Citate din carte:

 „Mărar a condus-o pe Penelope în sufragerie și a așezat-o în capul mesei, care era făcută dintr-o buturugă uriașă. Pe urmă a adus din bucătărie un vas alb. Peste marginile vasului se revărsa un sufleu gigantic de culoarea lavandei.

– Bon appetit!, a zis el aproape în șoaptă, punându-l ușurel pe masă.

– Arată delicios, a zis Penelope, care de fapt nu era chiar atât de sigură.
– Ssst! Nu-l deranja!

– Iartă-mă, a șoptit ea.

Mărar și-a suflecat mânecile, a luat o lingură mare, plată, pentru servit și s-a apropiat de sufleu de parcă era viu. A potrivit unghiul de câteva ori înainte să lovească rapid una dintre multele crăpături delicate de la suprafața sufleului. ”

Alte recenzii:

„Extravagant și presărat cu jocuri de cuvinte, Șirul pierdut al timpului ne aduce aminte de călătoria alegorică din Vama fantomă ,precum și de alte aventuri îndrăgite.“ (Kirkus Reviews)

Recenzie:

„Șirul pierdut al timpului” este un elogiu adus imaginației și creativității, care scoate în evidență cât de important este pentru noi să luptăm pentru a ne atinge visurile, să ne facem timp pentru noi înșine și cât de importantă este prietenia.

Notă: 5/5

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VII-a

Articolul De la cei mici care citesc: Recenzie de carte – Șirul pierdut al timpului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autor: Richard Adams

Categorie: roman

Vârstă recomandată: 12+

Editura: YoungArt

Număr de pagini: 576

Anul publicării: 2012

Sinopsis: În acest roman ne este prezentat un grup format din câțiva iepurași care s-au decis să-și părăsească vizuina, pentru a-și căuta norocul în lume. Drumul este lung și obositor, dușmanii sunt pretutindeni, însă cea mai mare primejdie pe care trebuie să o înfrunte este frica, care riscă să-i paralizeze. Aceștia sunt ghidați de iepurașul Cinci și de viziunile sale, împreună cu viteazul Alună, care este fratele său.

Citate din carte:

„În clipa aceea vocea s-a auzit foarte limpede, strigând: ”Thlayli! O Thlayli!”

„Auzind asta, cei patru iepuri au fost cuprinși de-a dreptul de panică. Au încremenit. Apoi Barosanu, privind în gol, a început să-și croiască drum printre ei către ieșirea din șanț. <<Trebuie să mergi, a mormăit, atât de încet, încât Alună abia îl auzea. Trebuie să mergi când te cheamă.>>”

„Alună s-a speriat așa de tare, că nu-și mai putea aduna gândurile. La fel ca pe malul râului, toate din jur au devenit ireale, ca într-un vis. Cine – sau ce – îl chema pe nume pe Barosanu?”

„ – El-ahrairah, neamul tău nu poate cârmui lumea, căci nu îngădui eu așa ceva. Lumea întreagă o să-ți fie vrăjmașă, Prințule cu o Mie de Vrăjmași, iar când vei fi prins, vei fi omorât. Dar mai întâi trebuie să fii prins, scârmătorule, urechi-ciulite, alergătorule, prinț care iute simte primejdia. Să fii viclean și cu tolba plină de șmecherii, și neamul tău n-o să fie niciodată șters de pe fața pământului.

„Și atunci El-ahrairah pricepu că, deși nu rabdă bătaia de hoc, Frith (soarele) îi este prieten. Și în fiece seară, când Frith și-a încheiat treburile zilei și șade în tihnă pe cerul înroșit, El-ahrairah și odraslele sale și odraslele odraslelor sale ies din vizuini și mănâncă și se joacă sub ochii lui, căci le este prieten și le-a jurat că niciodată nu vor fi șterși de pe fața pământului.”

Alte recenzii:

„Captivantă… Fantastică… O poveste intensă cu suspans, urmăriri periculoase și acte temerare și eroice.” (Chicago Tribune)

„Ce alinare e să citești despre niște personaje înzestrate cu onoare, demnitate și curaj, care-și riscă viețile pentru ceilalți și care nutresc pentru familiile lor, prieteni și comunitate o dragoste puternică și trainică!” (New York Review of Books)

„În același timp epopee, bildungsroman și poveste de viață, romanul se citește, în aceste vremuri marcate de fenomenul migrației, ca un text foarte contemporan. Un adevărat regal.” (La Quinzaine litteraire)

Recenzie: „Watershiip down”, minunatul roman al autorului Richard Adams, reprezintă o odisee despre supraviețuire, curaj și loialitate care ne va ține pe toți în suspans până la cea de-a ultima pagină a acestuia.

Notă: 5/5

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VII-a

Articolul De la cei mici care citesc… WATERSHIP DOWN apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autor: Rui Zink

Categorie: microroman

Vârstă recomandată: 12+

Editura: Humanitas Fiction

Număr de pagini: 112

Anul publicării: 2006

Sinopsis: În acest microroman ne este prezentată viața unui băiat portughez în vârstă de 15 ani, ai cărui părinți au decis să divorțeze. În urma aflării acestui lucru, băiatul a hotărât să plece pe o ambarcațiune alături de câțiva pirați, care încercau să-l captureze pe Anibalector, un monstru pasionat de cărți. La un moment dat, o furtună uriașă se dezlănțuie pe mare, zguduind ambarcațiunea cu o asemenea forță, încât băiatul cade din ea. Câteva ore mai târziu, acesta se trezește în peștera monstrului, în care ajunge să petreacă câteva zile citind alături de el.

Citate din carte:

 „Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vândut) de către însuși stăpânul său, ceea ce de altfel mulți dintre noi fac cu destulă plăcere și, aș spune eu, la un preț suficient de modic.”

„Un cititor, aidoma unui prădător, în unele ocazii n-are altceva de făcut decât să aibă răbdare. Să plece și să se întoarcă în altă zi, ca să vadă dacă de astă dată merge mai bine.”

„Când suntem bine dispuși, avem o vedere periferica, vedem binele și răul. Când suntem prost dispuși, vedem doar răul. E adevărat, nu-i așa?”

„Învățasem și că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înțeleși de cei din jur.”

„Tot ce e bun are un sfârșit. La fel și tot ce e rău, doar că, din nu știu ce motiv stupid, mai degrabă ne dăm seama de cât de puțin durează lucrurile bune.”

Alte recenzii:

„O parabolă despre lumea de azi şi o minunată lecţie de citit.“ (Ioana Pârvulescu)

„Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuţei mele lumi interioare, al micuţei mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant. Dar când citesc… Nu există îngrădiri – doar miile de ani de cuvinte şi imaginaţie, cei ai generaţiilor şi generaţiilor de scriitori…“ (Rui Zink)

„Cititorul din peșteră nu e o carte mare, ci o mare carte, care ar trebui să devină lectură obligatorie în școli.” (iOnline)

„Cititorii vor explora, alături de protagonist, literatura lui Camoes, Pessoa, Bocage, Alberto Pimenta, Melville și Tolstoi, străbătând proza, ficțiunea și poezia lumii.” (Sol)

Recenzie:

„Cititorul din peșteră” ne prezintă admirația și dragostea profundă față de lectură, devenind în acest fel o carte potrivită pentru orice vârstă, fragedă sau înaintată, pentru pasionații de lectură, cât și pentru cei care nu au descoperit încă gustul acesteia. Însuși autorul ne-a sugerat ca „adultul să o citească de parcă ar fi o relatare pentru tineri, iar tânărul ca și cum ar fi o nuvelă pentru adulți”.

Notă: 5/5

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VII-a

Articolul De la cei mici care citesc! Cititorul din peșteră apare prima dată în Ecoul muntilor.