Articolul Ecoul Munţilor la „jubileu”! Nr. 40! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unul dintre cei mai importanți istorici care au analizat această temă este Gheorghe I. Brătianu, autorul lucrării „O enigmă, un miracol și un popor”. În această carte, el descrie existența românilor ca pe un „miracol istoric”, deoarece poporul român a reușit să-și păstreze limba, originile romanice și identitatea culturală într-un spațiu aflat în permanentă mișcare și expus influențelor străine. Pornind de la ideile sale, acest referat își propune să demonstreze romanitatea românilor și continuitatea lor în nordul Dunării, folosind dovezi lingvistice, arheologice, istorice și culturale.

Principalul argument pentru romanitatea românilor este limba pe care o vorbim astăzi. Limba română face parte din familia limbilor romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă și portugheză. Aceasta provine din latina vorbită de coloniștii și soldații romani care s-au stabilit în Dacia după cucerirea acesteia de către împăratul Traian în anul 106 d.Hr. Istorici și lingviști precum Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu și Alexandru Rosetti au demonstrat că structura de bază a limbii române este latină, iar peste 60% din vocabularul fundamental provine direct din limba latină. Cuvinte obișnuite, precum mamă, tată, frate, lumină, apă, ochi, pământ, sunt moșteniri directe din latina populară.

Gheorghe I. Brătianu afirmă că limba este cea mai puternică probă a continuității, deoarece o limbă nu poate supraviețui decât dacă este transmisă din generație în generație în același spațiu. Dacă populația daco-romană ar fi dispărut complet după retragerea romanilor în 271, limba latină nu ar mai fi putut dăinui. Faptul că româna a evoluat aici arată că populația romanizată a continuat să trăiască neîntrerupt pe teritoriul fostei Dacii.

Un alt argument solid al continuității românilor în spațiul nord-dunărean este reprezentat de descoperirile arheologice. Cercetările făcute de arheologi renumiți, precum Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, au scos la lumină urme ale unor așezări stabile, locuite continuu din epoca romană până în Evul Mediu timpuriu.

În Transilvania, Muntenia și Moldova au fost descoperite locuințe semi-îngropate și bordeie specifice comunităților daco-romane; vetre, cuptoare și unelte de uz casnic; necropole și morminte care prezintă elemente de tradiție romană; ceramică lucrată în stil roman, dar adaptată local. Siturile de la Bratei, Mediaș, Morești, Ipotești și Lețcani sunt doar câteva exemple care arată că populația locală nu a dispărut, ci a evoluat continuu. Aceste descoperiri resping teoriile imigraționiste potrivit cărora românii ar fi venit târziu în nordul Dunării.

Gheorghe I. Brătianu consideră că aceste dovezi arheologice sunt „mărturii tăcute, dar decisive”, care sprijină ideea unei continuități neîntrerupte.

Un alt argument important este toponimia, adică numele locurilor. Multe denumiri de râuri, munți și localități din România au origini latine sau provin din cuvinte formate în epoca romană, precum Olt (din Alutus), Argeș (din Argessis) și Cibin (din Cibiniensis). De asemenea, multe localități păstrează nume derivate din termeni latini precum castrum (cetate), villa (sat), pons (pod). Aceste nume au putut supraviețui doar dacă populația romanizată a rămas prezentă continuu în zonă. Toponimia funcționează ca o „hartă istorică” a romanității, confirmând faptul că românii s-au format și au trăit în același spațiu.

Începând cu secolele X–XIII, izvoarele medievale oferă informații clare despre existența românilor (numiți „vlahi”) în nordul Dunării. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul îi menționează pe vlahi în apropierea Carpaților. „Gesta Hungarorum”, o cronică maghiară, vorbește despre românii din Transilvania înainte de sosirea ungurilor. „Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247” enumeră mai multe formațiuni politice românești în Oltenia și Hațeg: Țara Severinului, Voievodatul lui Litovoi și Voievodatul lui Seneslau. Aceste surse demonstrează că românii trăiau în mod organizat pe aceste teritorii cu mult înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldovei.

Gheorghe I. Brătianu folosește aceste mențiuni pentru a arăta că românii nu au migrat, ci au fost un popor sedentar.

Pentru Brătianu, continuitatea românilor este un „miracol istoric”. În opinia sa, poporul român a reușit să supraviețuiască într-o regiune traversată de numeroase popoare migratoare: goți, huni, avari, slavi, maghiari, pecenegi, cumani și tătari. Cu toate acestea, românii și-au păstrat limba latină, și-au menținut tradițiile, au continuat să trăiască în comunități organizate, au format state medievale puternice. Această dăinuire arată că poporul român a avut rădăcini adânci în spațiul carpato-danubian și nu a fost un popor venit de aiurea, ci unul format aici, prin îmbinarea elementelor dacice și romane.

Romanitatea românilor și continuitatea lor în spațiul nord-dunărean sunt demonstrate de o serie de dovezi clare: limba română de origine latină, descoperirile arheologice, numele locurilor și izvoarele istorice medievale. Gheorghe I. Brătianu sintetizează toate aceste date în lucrarea sa „O enigmă, un miracol și un popor”, în care arată că dăinuirea românilor este rezultatul unui proces istoric complex, dar neîntrerupt. Poporul român a păstrat limba latină, tradițiile și identitatea culturală în ciuda tuturor dificultăților.

De aceea, romanitatea și continuitatea reprezintă temelia istoriei și culturii noastre, iar existența românilor în acest spațiu poate fi considerată, pe bună dreptate, un adevărat „miracol al istoriei”.

Bibliografie:

Gheorghe I. Brătianu – O enigmă, un miracol și un poporul român

Vasile Pârvan – Getica

Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Nicolae Iorga – Istoria românilor

Hadrian Daicoviciu –studii arheologice despre continuitate

Maya Bicăjanu, clasa a VIII-a

Articolul Romanitatea românilor și continuitatea lor pe teritoriul nord-dunărean apare prima dată în Ecoul muntilor.

De-a lungul anilor, a moderat talk-show-uri, a adus în fața publicului personalități de prim rang și a oferit telespectatorilor comentarii vibrante de la evenimente sportive. Cariera sa nu a fost doar despre camere și reflectoare, ci și despre oameni. Din întâlnirile cu sportivi, actori, scriitori sau artiști s-a născut volumul „Ghici cine (re)vine la cină?”, o carte care adună povești și confesiuni la fel de vii ca interviurile sale de pe micul ecran. La Bicaz, însă, nu a venit ca să-și etaleze succesul, ci ca să asculte și să încurajeze. „Dacă nu iubești oamenii, nu poți fi jurnalist. Și dacă nu înveți să asculți, nu vei putea să spui povești adevărate”, le-a spus participanților. Tinerii l-au întrebat despre începuturile sale, despre emoțiile primei transmisiuni și despre momentele dificile. Răspunsurile nu au fost niciodată standard, ci pline de sinceritate și umor. „Am greșit și eu de multe ori, dar important este să înveți din fiecare pas. Publicul te iartă dacă simte că ești onest.”

Orele petrecute în compania lui la tabără au fost mai mult decât un atelier de jurnalism. Au fost o lecție despre pasiune și modestie. Între două sesiuni, l-am văzut stând de vorbă cu participanții, povestind despre sport, dar și despre literatură sau viață, fără graba și formalismul dintr-un studio de televiziune. Vasile Arhire nu a fost doar invitatul taberei Catharsis, ci și un interlocutor care a știut să inspire prin naturalețe. Când l-am întrebat ce și-ar dori să lase în urmă după atâția ani de televiziune, a răspuns simplu: „Dacă cineva își amintește că, ascultându-mă, a învățat ceva sau a simțit ceva autentic, atunci nu am muncit degeaba.” Astăzi, într-o lume a informației rapide, vocea lui Vasile Arhire rămâne un reper de echilibru și profesionalism. Întâlnirea de la Bicaz nu a fost doar o oră de curs, ci o experiență care ne-a arătat că jurnalismul nu este despre știri trecătoare, ci despre oameni și povești care merită să rămână. Dincolo de camere, lumini și titluri, Vasile Arhire este un povestitor. Iar povestea lui merge mai departe, alături de cei care aleg să creadă că adevărul, spus cu pasiune, nu îmbătrânește niciodată.

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VIII-a

Articolul Vasile Arhire – jurnalistul care știe să asculte apare prima dată în Ecoul muntilor.

Teatrul influenţează pozitiv procesul de învăţare, dezvoltând psihicul și socialul printr-o metodă plăcută, veselă, fiind în contrast cu acel comportament convenţional și cu învăţarea formală. Oferă o educaţie activă, încurajează originalitatea dăruind libertatea maximă, fiindcă jocul își creează propria lume.

Pentru a afla mai multe detalii despre teatru și rolul său, l-am rugat pe domnul Dumitru Florescu (actor la Teatrul Național din Iași) să ne răspundă la câteva întrebări.

Bună ziua, domnule Dumitru Florescu! Vă mulțumim că v-ați răpit din timpul dumneavoastră prețios, pentru a ne acorda acest interviu. Fiecare din noi este, în primul rând, un om cu o poveste de viață. Cine este Dumitru Florescu?

Sunt un băiat din Liteni, județul Suceava, care nu s-a săturat de joacă. De când am terminat liceul, mi-am propus să fac doar lucruri care mă fac fericit. Și iată, am ajuns actor.

Ce v-a determinat să alegeți această profesie?

Cochetam cu meseria asta din școală, dar nu am crezut că pot ajunge să trăiesc din actorie. Am avut de mic niște abilități care mă făceau unul dintre preferații serbărilor și a evenimentelor din școală. Toți profesorii spuneau că ar trebui să ajung actor, dar eu nu luam sugestiile astea în serios. „Fix de Florescu de la Liteni are nevoie lumea teatrului”, mă gândeam eu ironic. Până într-o zi, când tata m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg la facultatea de teatru. Am fost ușor reticent la început, pentru că auzeam peste tot că actorii mor de foame. Tata mi-a spus că poate nu chiar toți mor de foame. Și a avut dreptate. N-am murit.

Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Îmi plac mult oamenii. Îmi place să vorbesc cu oameni cât mai diferiți, să-i ascult, să le înțeleg bucuriile și necazurile. Îmi place să râd.

Și îmi mai place să merg cu motocicleta.

Ai nevoie de o pregătire aparte pentru a merge la un spectacol de teatru?

Nu e nevoie de nicio pregătire pentru a fi spectator, dar fără îndoială că cineva care citește mult și care are o cultură vastă, înțelege și se bucură mai mult de ceea ce receptează.

În ce măsură considerați că teatrul ne ajuta pe plan emoțional și cum se raportează muzică, literatură și alte tipuri de arte?

Nu-mi dau seama cum îi ajută pe spectatori teatrul, dar pe mine, în calitate de creator, teatrul m-a îmbogățit enorm, prin faptul că m-a pus în situația de a înțelege în profunzime emoțiile fiecărui personaj pe care a trebuit să mi-l asum. Cu fiecare rol pe care l-am interpretat, aproape că am trăit încă o viață. Am devenit mult mai empatic și mai înțelegător inclusiv în viața din afara scenei. În momentele când sunt spectator al unui spectacol bun, mă ajută să mă rup de cotidian, să iau o pauză de la viața mea, așa cum e ea, cu bune și cu rele (slavă Domnului, mai mult cu bune). Literatura ajută mult la dezvoltarea imaginației, fiind creatoare de imagini mentale. În dezvoltarea oamenilor, literatura e esențială. Teatrul e în bună măsură un lux, din cauza accesului destul de limitat al unei bune părți din populație, dar fără cărți, fără muzică, viața ar fi mult mai tristă.

Ce vă amintiți despre primul rol?

Destul de puține. Am trăit atâtea lucruri în anii de după, încât amintirile alea s-au șters în bună parte. Probabil pentru că nu erau neapărat emoții pozitive și creierul a preferat să le arunce la gunoi. Mă simțeam nesigur, vulnerabil, expus. Din fericire, anii și experiența au făcut aceste stări să dispară aproape în totalitate.

În ce măsura un actor poate educa, schimba publicul?

Doar în măsura în care publicul are disponibilitate pentru schimbare. Dacă vine în sala de teatru cu sufletul deschis, cu smerenie, fără pretenția că știe deja totul, orice om poate învăța lucruri.

Cum credeți că ar putea fi mai promovat teatrul în școli decât în acest moment?

Dacă Ministerul Educației ar introduce în programul elevilor ore de teatru, cu siguranță mai mulți s-ar infecta cu microbul ăsta. Altfel e greu, pentru că mulți oameni nu-și permit să călătorească câteva zeci de kilometri până la un teatru.

Care e rolul care v-a marcat cariera dumneavoastră de până acum și de ce?

Fiecare rol m-a îmbogățit. Am avut parte de o evoluție constantă în cei 15 ani de când am intrat la facultatea de teatru, deci nu pot vorbi despre un singur rol care mi-a marcat cariera. Încă îl aștept pe cel care să îmi schimbe viața în mult mai bine.

S-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Fără îndoială. Totul se schimbă, nu doar teatrul. Apar proiecții, holograme, tot felul de efecte. Dar în esență, funcția principală rămâne neschimbată. Aceea de a spune povești.

Cât de mult contează să aveți ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?

Pentru mine nu contează mai deloc. Nu știu, însă, ce părere are personajul despre chestiunea asta, fiindcă vrea, nu vrea, împărtășim același corp și aceleași experiențe de viață. Unde memoria nu ne ajută, intră imaginația la treabă.

Este teatrul o formă de terapie și pentru actori?

Absolut. Explorarea diferitelor destine ne îmbogățește, fără doar și poate. Iar ce se întâmplă pe scenă e pur și simplu magic. Aproape orice durere sau disconfort pe care îl ai înainte de spectacol dispare ca prin minune o dată cu ridicarea cortinei.

Ce determină, până la urmă, un actor să-și asume o asemenea responsabilitate?

Inconștiența. Când te apuci de treabă nu te gândești că ești responsabil de ceva.

Care au fost momentele/ oamenii care v-au făcut să creșteți? Fără de care nu ați fi fost ceea ce sunteți acum?

Dincolo de răspunsul evident: mama și tata, au fost mulți oameni care m-au ajutat să cresc, dar fără îndoială cel mai important în formarea mea actoricească este prof.univ.dr. Octavian Jighirgiu, cel care a creat fundația pe care experiențele ulterioare au construit. În ceea ce privește momentele, afirm cu tărie că am învățat cel mai mult din experiențele negative; spectacole slabe, roluri care nu mi-au ieșit. Când ceva merge foarte bine, te bucuri și atât. În schimb, când ceva nu funcționează, îți pui întrebări, te frămânți și atunci apare evoluția.

Cât de important este pentru un actor să fie activ, să caute lucruri noi și dincolo de scenă?

Este vital. Un actor sărac în materie de experiențe își epuizează rapid resursele și nu mai are ce arăta, după o perioadă.

Am avut privilegiul să vă văd jucând alături de Maia Morgenstern în piesa „Baltagul”. Cum este să jucați alături de nume celebre ale teatrului românesc?

A fost o experiență foarte plăcută din care am avut enorm de învățat. Doamna Maia Morgenstern este un mare talent cu un bagaj de viață plin ochi. Dar totodată un om. Ne raportăm uneori la aceste nume mari ca la niște semizei și avem impresia că e imposibil de ajuns acolo. Lucrând cu dumneaei, am cunoscut un om ca mine, ca tine, ca oricine altcineva. Un om care a muncit enorm și care și-a dorit mult de tot să facă asta. Și se cunoaște.

Ce prețuiți la colegii dumneavoastră?

Prospețimea, generozitatea, prietenia.

Cum definiți performanța?

E greu să-mi dau cu părerea despre performanță, în condițiile în care nu simt că fac așa ceva. David Popovici face performanță, eu doar fac ce mă face fericit și îmi dau silința să fiu cât mai bun la asta.

Poate teatrul să facă o lume mai bună?

Teatrul poate doar să spună povești. Spectatorii sunt cei care pot face lumea mai bună.

Considerați că ne reprezintă ceea ce vedem la teatru? Este un fel de oglindă a noastră sau este ceva distinct?

Fiecare spectator se raportează la ceea ce vede din perspectiva lucrurilor pe care le-a trăit sau auzit sau citit. Spectacolul în sine nu, dar percepția oamenilor despre ce au văzut este acea oglindă despre care vorbești tu.

Care este mesajul pe care dumneavoastră îl adresați elevilor?

Citiți! Gândiți! Învățați! Jucați-vă (nu pe telefoane sau pe calculatoare)! Și cel mai important, fiți fericiți!

Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat!

Maya Bicăjanu, clasa a VII-a

Articolul Dumitru Florescu, actor la Teatrul Național din Iași, se destăinuie revistei „Ecoul Munţilor” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autor: Hiro Arikawa

Categorie: Povestiri

Vârstă recomandată: 12+

Editura: Humanitas Fiction

Număr de pagini: 265

Anul publicării: 2021

Sinopsis: În această carte ne sunt prezentate 7 povestiri, ai căror protagoniști sunt niște pisici. Povestirea care îți captează atenția într-un mod deosebit este cea a lui Hachi, un motan cumpătat, gingaș și naiv. În urmă cu mulți ani, acesta a fost găsit pe vârful unui deal de către doi elevi: Satoru și Ko-chan. Fiindcă părinții săi erau de acord să adopte pisoiul, Satoru l-a luat acasă și i-a pus numele Hachi, datorită codiței îmbârligate. Aceștia se distrau de minune împreună, până când s-a ivit un eveniment neașteptat. Părinții lui Satoru au fost uciși într-un accident rutier, lăsându-l pe bietul băiat orfan. O rudă îndepărtată a acestuia s-a oferit să-l ia în grijă, însă a fost nevoită să plaseze motanul unei alte familii, deoarece ea era alergică la feline.

Fragmente din carte:

„Măiculiță! Poalele muntelui erau scăldate într-o lumină atât de puternică, de-ai fi zis că-i plină zi.

Nemaipomenit! Oamenii ăștia chiar știu să facă din noapte zi!”.

Alte recenzii:

„Cărțile lui Hiro Arikawa sunt adevărate ode închinate prieteniei și pisicii. Sunt cărți pline de sensibilitate, frumoase, pe care pisicofilii știu să le găsească imediat. Dar cei care iubesc pisicile ar trebui să aibă la îndemână o batistă citind Motanul care și-a luat rămas-bun, pentru că scriitoarea atinge, cu intensitate, corzile emoției într-un mod specific japonez. O lectură foarte plăcută, cu umor delicat și, în unele pasaje, de o profunzime uluitoare. Un volum de povestiri perfect pentru orice stare de spirit.” – (meerlezen.nl)

„Hiro Arikawa are un talent inegalabil de a face din pisici o sursă credibilă de literatură.” – (Asian Review of Books)

Recenzie: „Motanul care și-a luat rămas-bun” ne oferă ocazia de a vedea lumea prin ochii a șapte feline diferite, fiecare având propria ei poveste de viață. În centrul acestor povestiri se află iubirea, grija pentru ceilalți, inocența și devoțiunea, însă întâlnim și emoțiile pierderii, dar și ale regăsirii. Toate acestea își dau mâna pentru a ne povesti cele mai frumoase întâmplări.

Notă: 5/5

Maya-Mihaela Bicăjanu

Articolul De la cei mici care citesc: Recenzie de carte – Motanul care și-a luat rămas-bun apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pasionată de literatură, este un devorator feroce de ficțiune istorică, volumele despre Holocaust ocupând un loc de frunte între preferințele ei, însă a citit cu aceeași dragoste descrierile lui Sadoveanu. Cornelia Funke și trilogia ei: „Inimă de cerneală”, „Sânge de cerneală” și „Moarte de cerneală” și Fredrik Backman, autorul volumelor: „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, „Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung” sunt scriitorii pe care i-ar citi oricând și oriunde.

Este editor al revistei clasei; scrie și pictează; uneori, un personaj din narațiunile sale prinde viață în desene grafice sau în tușe pastelate, cum s-a întâmplat, de altfel, cu personajul imaginat în compunerea de la etapa județeană a Olimpiadei de Limba română de anul acesta, Homaruccinni. La această competiție a obținut locul al II-lea, cu 93 de puncte și s-a calificat la Olimpiada Mică, Concursul Național Transcurricular de Lectură și Interpretare „Ionel Teodoreanu”, etapa națională, desfășurat la Iași în perioada 16-19 mai 2024, unde a obținut o binemeritată Mențiune. Pe lângă miile de tomuri, are o colecție impresionantă de puzzle-uri de peste 1000 de piese pe care le asamblează într-un timp record. Iubește animalele, la fel de impresionantă este și colecția de pisici și a legat o prietenie strânsă cu Obama, un Golden Retriver docil și iubitor.

Ne dorim ca această colaborare la revista „Ecoul Munților” să-i deschidă noi perspective de a-și descoperi și cultiva pasiunile, îi vom urmări cu atenție drumul spre succes și îi vom încuraja eforturile meritorii!

Cristina CHIRILĂ

Articolul Cine sunt micii noştri redactori?! Maya Mihaela Bicăjanu apare prima dată în Ecoul muntilor.