Istoricul Gheorghe Bichir, care a dedicat mai multe studii „culturii carpice”, în lumina izvoarelor istorice şi a cercetărilor arheologice, a arătat că ţinutul Neamţului a fost locuit în vechime de carpi, o seminţie dacică ce ar fi dat şi numele munţilor Carpaţi. Ei au preferat zona de podiş, văile Moldovei şi Siretului, Subcarpaţii, dar au fost şi locuitori ai zonei montane, la Hangu, conform materialului arheozoologic descoperit, a fost prezentă o comunitate de vânători şi crescători de animale.

Alţi autori au considerat că pe această vale a Bistriţei, pe cursul ei mijlociu şi apoi pe valea Bistricioarei, prin trecătoarea Prisecani s-a desfăşurat exodul populaţiilor scitice spre Câmpia Panonică, timp de aproape trei secole.

În locul numit Hangu-Cetăţica, nu departe de vechiul centru administrativ al comunei, satul Răpciuni, s-au descoperit urmele unei aşezări dacice, o „cetăţică” şi Petrodava, localizată lângă Piatra-Neamţ, nu este foarte departe, la nici 50 de km pe vechea cale înainte de apariţia lacului. De asemenea, muntele Ceahlău are o bogată mitologie, din care nu lipsesc legendele referitoare la perioada dacică şi menţionăm legenda „Dochiei şi a lui Traian”, considerată de G. Călinescu unul dintre miturile fundamentale ale românilor. Toponimia vine şi ea în sprijinul ideii că muntele Ceahlău a fost un munte sacru pentru daci: Masa Dacică, Stânca Dochiei, Vulturul lui Traian, Pavilionul Dacic, Stânca lui Cobal.

Interesante sunt şi urmele aparţinând culturii geto-dacice târzii, găsite la Ceahlău şi localităţile învecinate (Hangu, Buhalniţa, Fârţigi, Secu, Izvoru Alb). Topoarele de fier, vasele de lut lucrate cu mâna şi la roată, bordeiele şi locuinţele de suprafaţă cu resturi de vatră din lipitură simplă, aplicată direct pe fundul locuinţelor, ceştile dacice, fusaiolele şi greutăţile de pus la războiul de ţesut sunt dovezi concludente ale vieţuirii pe aceste meleaguri încă din timpuri îndepărtate ale istoriei. Ele se constituie, totodată, în mărturii privind continuitatea noastră în vatra strămoşească de la poalele Ceahlăului, continuitate reliefată şi de urmele materiale din epoca feudalismului timpuriu şi a celui dezvoltat descoperite la Ceahlău precum şi în unele localităţi înconjurătoare (Hangu, Buhalniţa, Grozăveşti, Cârnu).

Un argument important în sprijinul ipotezei că această zonă, ce are ca punct dominant muntele Ceahlău, a fost locuită de către daci este toponimia şi numeroasele legende ce au ca protagonişti pe supuşii lui Decebal. Şi nici toponimele şi nici legendele nu sunt puţine şi ele au atras atenţia unor mari oameni de cultură: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Lazăr Şăineanu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Romulus Vulcănescu.

Muntele Ceahlău a fost considerat de către unii autori ca fiind unul dintre munţii sacri ai geţilor alături de Şureanu (din Parâng) şi Găina (din Apuseni), ba mai mult s-a emis ipoteza că ar fi fost chiar Kogaionon-ul amintit de geograful grec Strabon, muntele marelui zeu Zamolxis şi al preotului Deceneu. Strabon îi dădea acest nume grecesc ce înseamnă scoică, carpace, preluat de la negustorii greci ce ar fi ajuns şi pe aceste locuri. Spunea că acest munte este zărit din mari depărtări şi poalele sale erau udate de o apă “îndelung călătoare”. Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Asachi menţionau faptul că Ceahlăul se individualiza între ceilalţi munţi ai Moldovei şi era zărit chiar de la Cetatea Albă şi era ca un “far călăuzitor” pentru păstorii tranhumanţi numiţi ţuţuieni. De asemenea, Bistriţa era un râu care a fost din vechime o cale lesnicioasă pentru plutele ce coborau din munţi către Petrodava sau pe Siret spre Dunăre şi Marea Neagră.

Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe aceste locuri şi a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii şi-a aflat izvor de inspiraţie în această tradiţie: Deceneu, marele preot, îşi afla odihna într-o peşteră a muntelui şi, la rugămintea prinţului Arald, face apel la ajutorul lui Zalmoxis. Spun bătrânii că dacii urcau pe platoul din vârful muntelui de unde trăgeau cu săgeţi în norii care umbreau chipul zeului cerului, Gebeleizis, sperând astfel să-i alunge. Amintim şi numeroasele legende care au ca eroi pe dacii lui Decebal şi care îşi află sfârşitul pe acest munte invocând sprjinul lui Zalmoxis. Unele toponime par să se alăture ipotezei enunţate anterior: Stânca Dochiei, Stânca lui Cobal, Vulturul lui Traian, Masa Dacică, Pavilionul Dacic, Jilţul Zeilor. Legenda şi istoria par să se împletească. 

Daniel DIEACONU

Articolul Dacii la muntele Ceahlău. Kogaiononul?! apare prima dată în Ecoul muntilor.

În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui.

Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân cioban, pe nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegând păşunea grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică.

Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite.

Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit.

Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate.

Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale.

Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori, când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale.

Culeasă și prezentată de Daniel Dieaconu

Articolul Clăile lui Miron apare prima dată în Ecoul muntilor.