„Mărțișor” este denumirea populară a lunii Martie, luna echinocțiului de primăvară și a Anului Nou Agrar, dedicată zeului Mars și planetei Marte. Încă de la Dragobete, patron al dragostei și al bunei dispoziții pe plaiurile românești, fetele începeau să se spele pe față cu apa provenită din zăpada topită, pentru a-și feri obrazul de razele dăunătoare ale soarelui de primăvară. Asta ne face să înțelegem obiceiul de a purta mărțișor căci,  avea în vedere persoanele sensibile (copii și tinere fete) – pentru a disturba funcția distructivă a soarelui alb, orbitor și rece (închipuit de bănuțul de aur sau argint). În vechime, mărțișorul era primit de copii, fete și băieți, fără deosebire, de la părinți în dimineața zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Amuleta era constituită din cele două fire din lână sau mătase, împletite, înnodate, alb și roșu (sau alb și negru, alb și albastru sau tricolor), ce semnificau lupta vieții asupra morții, a sănătății împotriva bolii. De aceste fire împletite sau înnodate (se credea că firele răsucite apără de duhurile rele) se agăța o monedă metalică de argint sau de aur, se purta legat la mână, prins în piept sau la gât. Mărțișorul trebuia purtat măcar nouă zile, timp în care Baba Dochia își scutura cojoacele sau, în funcție de fiecare zonă a țării, până la apariția pe cer a lunii pline, până la venirea berzelor, când îl aruncau după ele zicând: „Na-ți negrețele și dă-mi albețele”. În unele zone ale țării, mărțișorul era scos la o anumită sărbătoare (Mucenici, Florii, Paște, Arminden) și era agățat pe ramurile înflorite a arbuștilor sau pomilor fructiferi (măceș, porumbar, trandafir, păducel, cireș, vișin, zarzăr). Exista credința că purtătorii mărțișorului nu vor fi pârliți de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoși și frumoși ca florile, feriți de boli și de deochi, plăcuți și drăgăstoși, bogați și norocoși.

Mărțișorul este un obicei cu o arie de răspândire destul de restrânsă, fiind întâlnit doar în spațiul central și sud-est european. Tradiția de a crea și oferi șnurul împletit, care să ofere protecție la trecerea în anotimpul călduros, era întâlnit în urmă cu câteva sute de ani și în Serbia, Macedonia și chiar în Peninsula Italică. Astăzi, mărțișorul a rămas un obicei viu doar în spațiu românesc, includem aici și Moldova noastră de peste Prut. Acest obicei a fost păstrat și în satele vecinei noastre, Bulgaria.

Aromânii puneau mărțișorul în ajunul zilei de 1 martie. Sărbătorile cu ajun și calculul timpului cu o anumită fază a Lunii sunt caracteristice calendarelor lunare care au precedat, la daci, actualele calendare   solar-lunare. Ion Ghinoiu, în cartea „Obiceiuri populare de peste an”, ne spune că „obiceiul mărțișorului este o secvență a unui scenariu ritual de înnoire a timpului și anului primăvara, la nașterea și moartea simbolică a Dochiei. După unele tradiții, firul mărțișorului – funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor, care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului primăvara, la nașterea timpului calendaristic. Întrucât mărțișorul este inseparabil de tradiția Dochiei carpatice, zeița maternă, lunară și echinocțială, se poate afirma cu certitudine autohtonia și vechimea multimilenară a obiceiului. De la români și aromâni, mărțișorul a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-estul Europei”.

La noi, în România, obiceiul mărțișorului s-a păstrat aproape intact de sute de ani. Cea mai conservatoare zonă în ceea ce privește tehnica de confecționare, precum și în ritualul dedicat acestei zile speciale este nordul Moldovei. Nu întâmplător, în această zonă a țării au loc, anual, festivaluri și târguri dedicate mărțișorului străbun. Organizate cu puțin înainte de ziua lui întâi a lui Mărțișor, aceste evenimente reunesc meșteri populari consacrați și oferă publicului șansa de a-și reaminti obiceiurile care ne definesc pe noi, românii, ca popor cu vechi tradiții, și șansa de a vedea pe viu cum se confecționează mărțișoarele autentice, în cadrul unor ateliere. În țară, unul dintre cele mai cunoscute târguri dedicate acestui obicei este cel organizat anual la Muzeul Țăranului Român din București. Ani de zile, la biblioteca publică a Bicazului, în cadrul atelierelor pentru copii, am confecționat împreună cu ei mărțișoare și felicitări pentru mame și bunici. Apoi, le expuneam la târgul de mărțișoare care se ținea la Casa pentru Cultură a Bicazului. Împreună cu noi expuneau și meșteri populari din împrejurimi. Tradiția merge mai departe. Îmi aduc aminte cu multă emoție că, în copilărie, împreună cu mama, bunica și celelalte surori, în ajun de 1 martie, meșteșugeam cu mare drag mărțișoare cu fire de mătase, albe și roșii, și figurinele le croșetam. În loc de canafi  la șnur, făceam steluțe sau butoiașe din capete de mină de pix pe care le îmbrăcam cu mătase bicoloră.  Dăruiam colegilor  de clasă aceste mărțișoare, împreună cu urări de bine. Cele pe care le primeam de la alți copii, le păstram cu sfințenie iar, pe cel mai drag îl agățam în zarzărul din fața casei, după nouă zile de purtat. Dacă 1 martie, când e ziua Babei Dochii, e timp frumos, atunci toată primăvara și toată vara vor fi frumoase. Tot în această zi a Babei  Dochii, un alt ritual cerea ca scorțele, așternuturile, covoarele și hainele să fie scuturate. Fetele mari nu aveau voie să lucreze în această zi, pentru a nu avea parte de soacre rele, asemeni Babei Dochia, patroana acestei perioade de trecere de la iarnă la primăvară. Tot în această zi, ușile și ferestrele ar trebui lăsate larg deschise pentru a intra aerul înnoitor de primăvară.

Toate aceste datini străvechi au menirea de a aduce, în primul rând, în suflet, primăvara, anotimpul reînnoirilor și al dragostei.

Mariana CĂLINESCU

Articolul Mărțișorul – străvechi obicei românesc apare prima dată în Ecoul muntilor.

O credinţă veche spunea că în noaptea de Bobotează, fetele nemăritate se duc şi vorbesc cu porcul şi chiuie şi zic: „Iuiuiu… amu!” sau „Iuiuiu… la anu’!” sau „Iuiuiu… peste doi ani!” şi când o să grohăie porcul atunci se va mărita fata. La sărbătoarea Bobotezei, în iernile geroase se taie și se aduc cu carele cuburi de gheață, care apoi se ansamblează într-o masă, având la capăt o cruce tot din gheață. Aici va pune preotul, în ziua slujbei aghiazmatarul cu apă și busuioc, pentru sfințire. În timpul slujbei se obișnuia să se tragă trei focuri de armă, pentru alungarea duhurilor rele.

La Sânziene (24 iunie), se făceau coroniţe de sulfină şi se aşezau seara, în amurg, pe colţul de nord-vest al acoperişului casei. În zorii zilei, erau cercetate, iar dacă se găseau în coroniţă păr de vacă sau cal, ori un fir de lână, acest lucru însemna că proprietarul animalului era norocos. „Sânzienele” este şi o sărbătoare importantă pentru fete. Se spune că în acea zi se găuresc frunzele. La revărsatul zorilor, fetele strâng flori galbene numite sânziene, umblând prin rouă şi din ele îşi fac coroane şi le aruncă în apa iute a Cracăului şi cântă vechi doine ale locului.

La Ziua Crucii (14 septembrie), se făceau şiraguri de „perje” pe aţă şi se puneau într-un cui la stâlpul casei pentru a se usca lent. Erau utilizate ca leacuri în bolile copiilor.

În a doua jumătate a lunii noiembrie, erau câteva zile numite „Cârcogi”. În aceste zile, femeile nu trebuiau să toarcă sau să coase, pentru „a nu veni lupul la oi”.

În noaptea dinspre Sfântul Andrei (29 noiembrie) uşile şi ferestrele se ungeau cu usturoi, ca să nu intre „strigoii”. Tot ca o măsură de precauţie împotriva lor se scoteau limbile de la „meliţoi”, pentru ca „strigoii” să nu mai „trăncănească” şi să se poată „odihni lumea”. Pentru ca să aibă noroc şi spor la vite, la Sfântul Andrei se ung coarnele boilor cu usturoi şi-i poartă de trei ori în jurul casei. Tot în această zi, tradiţia este să nu se spele, să nu se pieptene, nu se mătură şi nu se dă gunoiul afară din casă. Se ung uşile cu usturoi, ferestrele, gura hornului, făcându-se semnul crucii cu usturoi, se întorc străchinile cu gura în jos, toate cu motiv: să alunge strigoii.

În ziua de Buna Vestire (25 martie), dimineaţa, se făceau focuri în grădini pentru a fi alungate „duhurile rele”.

Femeile însărcinate nu trebuiau să consume borş ,,umplut” în zi de sec sau aripi de pasăre, acestea dăunând fătului. O credinţă veche spunea că dacă unui cetăţean nu-i trăiesc copiii, la o nouă naştere face vânzător pe noul născut unei familii cu mulţi copii care trăiesc. Vânzarea se face pe fereastră, fără nimic deosebit şi câteodată schimbă şi numele copilului.

Se spunea că în ziua de Luni „trebuie început orice lucru de ispravă pentru ca Dumnezeu să ajute a se termina curând şi cu bine; în această zi mulţi postesc pentru diferite boli. Babele postesc Lunea ca să trăiască mult. De asemenea, Lunea nu e bine să dai bani din casă, mai ales dimineaţa, căci îţi dai munca şi norocul. Ciobanii de la stâne nu dădeau brânză Marţea şi Vinerea, căci se spunea că le va merge rău vitelor şi ar fi „stărcit”.

Se făceau clăci, toamna la „deşfăcatul păpuşoilor”, iar iarna se făceau clăci la tors, depănat, ţesut şi munca era de cele mai multe ori însoţită de muzică, o vioară sau o trişcă. Se făceau şi baluri şi hore la care cântau lăutari locali sau veniţi din alte părţi.

Șezătorile s-au menținut până nu demult, organizându-se mai ales în perioada Crăciunului până în postul Paștelui, spre deosebire de clăci, care se organizau atunci când era de lucru (deșfăcatul porumbului).

Amintim şi scoaterea icoanei pentru ploaie. Preotul, dascălul și obștea satului, cu căni de sticlă legate cu fundă roșie și busuioc, ies la marginea satului, lângă apă, și fac aghiazma, cu care sunt stropite casele, grădinile, câmpiile și animalele satului. Uneori, căruțe frumos împodobite, cu alai din sat, pleacă să aducă icoana sfântă, făcătoare de minuni de la Mănăstirea Horaița sau Neamț. Alaiul  era însoțit și de fluierași. Bătrânii satului afirmă că nici nu apucau să ajungă acasă şi începea ploaia.

Dionisie SAVIN

Articolul Superstiţii şi credinţe ancestrale de pe valea Cracăului apare prima dată în Ecoul muntilor.