„Sânziană, floare-aleasă,/Fă-mă în curând mireasă/ Și-arată-mi norocul meu,/ Ce mi-i de la Dumnezeu.”

O plantă râvnită de oamenii care cred în puterea plantelor tămăduitoare este și  „Iarba-fiarelor” care înflorește  în Noaptea de Sânziene  și care luminează în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune și „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului , această plantă arată obișnuit, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului.

În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii. Tot în această noapte porțile cerului se deschid și se întorc acasă strămoșii, Moșii de Sânziene.” (Iulia Gorneanu).

Sânzienele închid ciocul cucului, deschid cerurile și, cică, umblă îmbrăcate în ii sau cămăși populare vaporoase din borangic sau marchizet.

Din anul 2013 comunitatea on line  „La blouse roumaine”  a proclamat  ziua de 24 iunie a fiecărui an  „Ziua Universală a Iei”. Această comunitate și-a luat denumirea  de la celebra pictură  cu același nume a lui Henri Matisse. Artiști plasticieni și designeri din întreaga lume s-au inspirat în creațiile lor din valorile estetice ale costumului tradițional românesc de sărbătoare. Iată încă un motiv de mândrie pentru noi, românii. La Bicaz, ATOR – coordonat de preotul Daniel  Dosoftei, împreună cu bibliotecarii bibliotecii publice a Bicazului, au avut inspirata idee de a institui  această sărbătoare de mare impact pentru comunitate.

Anul acesta am organizat cea de-a șaptea ediție a acestui eveniment, vorbim de acum de o tradiție locală care aduce comunității voia bună și frumosul artistic și etnografic.

Ia sau cămașa cu altiță, intrată în Patrimoniul  Imaterial UNESCO, a devenit un brand de țară, un simbol al românismului de pretutindeni. Costumul popular tradițional deține diverse funcții: de protecție și împodobire a trupului, de diferențiere a sexelor și a vârstei, de distincție  socială și ocupațională, de marcare a obârșiei locurilor, funcții ceremoniale și magice. Realizarea cămășilor tradiționale  a constituit o activitate majoră în viața femeilor de odinioară, care erau preocupate permanent să asigure numărul mare de piese de port pentru toți membrii familiei. Femeile coseau  așteptându-și soții din război, fetele așteptându-și drăguții din cătănie. Fiecare ie își are povestea ei unică de viață și frumusețe. Eforturile lor erau sporite la categoria cămășilor de sărbătoare, la care foloseau materiale scumpe, pânzeturi fine și tehnici decorative dificile și care solicitau mult timp, talent și măiestrie. Cele mai spectaculoase ii erau lucrate de fecioare pentru ziua nunții, vorbim despre ia de mireasă și cămașa mirelui care erau păstrate cu sfințenie pentru înmormântare, pentru a închide frumos cercul vieții. Apoi erau iile pentru prima ieșire la horă și iile de Paști urmate de cămășile de lucru. Ia înseamnă rafinament, frumusețe și eleganță. Reginele României tare au îndrăgit și purtat ia, cămașa noastră din străbuni, împrumutându-i distincție și noblețe. Atât Elisabeta, prima noastră regină, urmată apoi de Regina Maria și de Principesele Maria și Ileana, au purtat cu fală și mândrie cămașa națională. Din cânepă, lână, in și bumbac, toate lucrate acasă, româncele au reușit să realizeze, o uimitoare diversitate vestimentară, astfel încât etnologii susțin că portul este cea mai valoroasă și mai bogată creație a artei tradiționale românești, ajungând la rang de haină de sărbătoare la Curtea Regală. Se pare că preocuparea femeii simple de la țară de a fi oacheșă și frumoasă, a ajuns să atingă culmi artistice de nebănuit, chiar dacă nu știa carte, credința, simțul artistic înnăscut și hărnicia au făcut posibil lucrul acesta.

„ Până astăzi nu există dovezi clare despre când anume a apărut în spațiul nostru cămașa femeiască, ia. Avem însă câteva monumente care arată clar cum erau îmbrăcate femeile dacilor acum două milenii. Pe Columna lui Traian, în puținele scene cu chipuri feminine, și pe monumentul de la Adamclisi vedem cămășile încrețite la gât, croiul atât de îndrăgit al iei. Unii cercetători sunt de părere că această piesă vestimentară se purta în spațiul carpato-danubiano-pontic încă de pe timpurile civilizației Cucuteni-Tripolie, respectiv cu șase, șapte mii de ani în urmă.” (Stela Moldovanu – „Măiestria, povestea cusută a iei”).

O personalitate demnă de amintit în acest context  este Eliza Brătianu, descendentă a două ilustre familii de domnitori, Știrbei și Brâncoveanu, devenită apoi soția prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, vorbea fluent franceza, engleza, germana și româna, fiind foarte apreciată pentru distincția și inteligența sa. Folosind colecțiile personale de costume, a desenat cu mâna ei planșe cu diverse modele, pe care le-a publicat în 1943 în celebrul album „Cusături românești”.

„Sunt cusături pe care le-am ales din lumea satelor românești .Și dacă le dau azi la iveală, e ca să nu las pierzării aceste expresiuni ale artei noastre țărănești, ale acestei arte geometrizate și abstracte ce ne vin din vremuri străvechi, din fondul de îndărătnică tenacitate ale dacilor care ne-au fost strămoși. Le mai dau la iveală și fiindcă aș vrea ca ele să fie de folos ; să ajute femeilor românce, așa de dibace în arta cusăturilor, să coase folosind izvoadele din cartea aceasta, după tipicul adevăratei noastre arte populare.

Apoi, ne reamintim cu drag de Elena Cornescu și de Maria Panaitescu care au desenat și editat albume cu modele tradiționale românești, cu obârșie străveche. În anii interbelici ia ajunge la apogeul său de realizare artistică, etnografică. Ne mai reamintim cu emoție și de Smaranda Brăescu, campioană europeană la parașutism.  Regele Carol al II-lea a premiat-o cu Ordinul „Crucea de Aur” a virtuții aeronauticii. Smaranda  avea un cult pentru costumele populare  și deținea o colecție impresionantă, din toate colțurile României. Le primea cadou în peregrinările sale prin țară. Nu avea bani pentru rochii de bal de la Paris, și atunci, costumele populare atât de dragi, erau soluția perfectă: erau elegante și impunătoare, făceau reclamă bună culturii române.

Amintim aici și un distins intelectual al interbelicului, cu studii efectuate la Paris, este vorba de baronul  Alexandru Bellu, cel care a donat terenul pentru cimitirul care îi poartă numele ( din București) , a fost pionier al artei fotografice românești. El a pozat femei de la țară în costumul popular, purtat cu nonșalanță și grație. După aceste fotografii s-au făcut cărți poștale care au încântat cu frumusețea lor generații întregi de români. În România anilor ’40, alături de regii timpului, pe banii emiși sunt reprezentate femei torcând, cu sapa în spate, culegând fructe sau alăptând copiii, îmbrăcate elegant în haine populare de o delicatețe rară. Mai marii timpului au ales această metodă-metaforă de a vorbi prin intermediul banilor despre educație, viitor, tradiție și frumusețea identitară  a cămășii tradiționale românești.

La Paris, s-a dezvoltat o comunitate de români valoroși, la începutul secolului al XX-lea : Constantin Brâncuși, George Enescu, Maria Tănase, iar mai târziu Mircea Eliade și Emil Cioran. Printre ei se afla și pictorul Henri Matisse, bun prieten cu românul Theodor Pallady. Matisse ne-a lăsat o valoroasă moștenire, o serie de tablouri cu tema iei românești.

Doar o ie cusută cu mâna te transformă în creator și te învață să meditezi. Cămașa românească nu aparține unei anumite perioade istorice. Hainele tradiționale au fost transmise din generație, în generație, fără a se demoda. Ia este piesa de bază a portului tradițional românesc, este firul roșu dintre străbuni și contemporani, dintre noi, copiii și nepoții noștri. Ia românească reprezintă identitatea noastră culturală, parte din ADN-ul nostru înscris cu măiestrie, eleganță și unicitate în codul valorilor poporului român. Dacă nu vom contribui la păstrarea acestei zile ca omagiu adus minunatei noastre ii, nu ne vom redobândi tradiția strămoșească pierdută pe alocuri. Bine ar fi ca fiecare româncă să aibă în garderoba sa o ie, ie cizelată timp de secole de simțul artistic al țărăncii românce, nu numai ca o formă de apartenență la tradiția și spațiul românesc, ci și ca un element de autenticitate și inedit în peisajul contemporan.

Ia îmbracă trupul și sufletul purtătoarei. Cusătura este un mesaj. Ea nu doar împodobește, ci leagă. Leagă trupul de suflet, pământul de cer, femeia de rostul ei. Ia este plină de simboluri și semne : cruciulița – cu menirea de a apăra purtătorul de spiritele rele și de a demonstra apartenența la creștinism ; pomul vieții brodat la fir sau în cruciulițe ; luceferii; calea ocolită, dinții lupului, vrâstele sau dungile, motive geometrice (rombul, cercul) și florale, toate florile câmpului, ale pădurilor și ale grădinilor se regăsesc stilizate pe cămăși și bundițe. Decorul este concentrat pe mânecă și împărțit în trei câmpuri : altița, încrețul funcțional sau decorativ, râurii sau șirurile drepte sau costișate urmate de decorul de la marginea mânecilor încheiat cu o dantelă croșetată sau ploiță, cum i se mai spune. Cămașa încrețită la gât a fost cel mai răspândit tip de cămașă femeiască de sărbătoare. De veche tradiție era altița separată de restul mânecii. Apoi sunt cămășile cu stanul drept și mâneca din umăr, cămașa cu platcă (și în unele sate de pe Valea Bicazului această cămașă cu platcă era cămașa de lucru), cămașa scurtă sau cea cea cu poale. Cromatica ornamentării iei diferă de la o zonă la alta, în funcție de vârstă, ocazia cu care este purtată ia și starea socială a purtătoarei. Motivul floral stilizat poate fi interpretat ca simbol al înfloririi interioare și al credinței, legătura dintre om și creație și un omagiu adus vitalității și frumuseții femeii care coase și poartă ia. Simbolurile florale reflectă sufletul femeii.  Galbenul este culoarea grâului, a luminii cerești care coboară în lume, roșu simbolizează pasiunea și puterea vieții. Impresionantă este bogăția simbolisticii semnelor scrise cu acul și ața pe ie. Fiecare dintre noi trăiește propria poveste, cu condiția să și-o poată visa. Nu este ușor să transformi un vis în realitate, dar încă și mai greu este să trăiești fără să visezi. Meșterul popular poate fi un erou. Un popor se ține prin ceea ce face valoros cu mâinile, nu doar prin ceea ce spune cu vocea.

Ia românească merită nu numai un loc în muzeele mari ale lumii, ci și o sărbătoare vie, sub cerul liber, așa cum s-a întâmplat  la Bicaz și în atâtea locuri din țară și Diaspora. La Bicaz, în fața bibliotecii ,am expus pe stative cămășile cusute în cadrul șezătorii care se ține în fiecare zi de marți la bibliotecă. Ansamblul de dansatori „Doina Ceahlăului”, sub îndrumarea instructorului Adrian Gheorghiu, au fost deliciul publicului bicăjean. O surpriză plăcută a fost și solista Rebeca Boboc, bicăjeancă de-a noastră, talentată și cu un farmec aparte, se vede că are profesori buni. Lili Călin a delectat publicul cu păpuși croșetate de ea. A fost un eveniment cultural în care ne-am bucurat unii de alții și de frumusețea muzicii, a dansului și a cămășilor și lucrurilor meșteșugite de iubitorii de tradiție. A fost despre femei care cos stele pe pânză și despre copii care deschi ochii larg în fața unei lumi care încă mai are răbdare. Ia este o rugăciune albă, îndelung muncită, cusută cu dragoste pentru ceea ce suntem  și nu vrem cu nici un chip să uităm. Când vorbim despre ie , nu vorbim despre mode vremelnice, vorbim despre miracol și artă. Româncele au cusut de-a lungul timpului, iar în ziua de 24 iunie  am purtat cu mândrie aceste comori de suflet , de vrednicie și hărnicie, sărbătorind-o pe ea, IA ROMÂNEASCĂ.

La mulți ani IE ROMÂNEASCĂ, simbol al feminității, al rădăcinilor și al neamului!

La mulți ani tuturor celor care o cos, o promovează și o poartă!

Am încheiat manifestarea de la Bicaz cu un moment de reculegere în memoria celui care a fost și este în inimile noastre, omul de cultură, Ion Asavei.  Ziua de 24 ale lui Cireșar s-a încheia pentru noi, bibliotecarele, la Tașca, la Pensiunea Alexandra. Acolo am fost invitate de organizatorii Cenaclului „Ecoul munților” pentru a comemora pe părintele Iustin Pârvu, trecut recent ca sfânt în calendarele ortodoxe, pe poetul nostru național Mihai Eminescu, pe muzicianul patriot Ciprian Porumbescu și pe Ion Asavei, personaj cultural mult îndrăgit de oamenii de pe Valea Muntelui. Însă cenaclul acesta, amintit mai sus, este o altă poveste frumoasă care ni se întâmplă nouă, iubitorilor de carte și informație, de care sunt sigură că va rămâne în analele culturale ale zonei.

Sursele de inspirație: Internet, Stela Moldovan – Povestea cusută a iei

Mariana Călinescu

Articolul 24 Iunie – zi cu multiple valențe culturale si religioase apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vineri, 17 ianuarie, ora 16,00, la sediul Bibliotecii Orășenești Bicaz a s-au serbat 175 de ani de la nașterea  poetului nostru cel fără pereche și Ziua Culturii Naționale. Cu plecăciune și sfială , activitatea de la biblioteca comunității noastre s-a vrut a fi un sincer și pios omagiu adus marelui poet al neamului nostru. Programul a debutat cu prelegerea „Opera literară eminesciană și însemnătatea ei în cultura românească”, prelegere susținută de doamna prof. Cristina Marin. Apoi, copii ai Școlii Gimnaziale „Regina Maria” Bicaz, coordonați de doamna prof. Elena Ropotoaia și doamna învățătoare Maria Scripcaru și ai Școlii Gimnaziale Bicaz Chei, coordonatoare doamna prof. Cristina Marin, au recitat și cântat  din lirica eminesciană. Sala a fost ticsită de lume. Mulți copii, spre deliciul adulților, au făcut ca totul să fie o reușită datorită candorii și drăgălășeniei lor. Oricum, copii și adulți, au constituit un singur trup și un singur suflet în bucuria pentru frumos, vers și muzică, așa cum sigur i-ar fi plăcut geniului eminescian să fim, uniți și treji la tot ce este înălțător pentru spirit.

Marin Sorescu  a afirmat cândva că Eminescu este „ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleșească. Este ceea ce se adaugă, când ne lipsește totul. Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă.” În toată țara s-au făcut slujbe de pomenire a Eminescului nostru drag, inclusiv la mormântul său din Cimitirul Bellu. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop ne spune că „Eminescu a născut poezie, proză, teatru, basm, eseu, reportaj, istoriografie, filozofie, discurs politic, sociologie, considerații matematice, fizice, economice.”  Cele două trăsături ale sale, cea de literat și de gazetar asumat, nu pot fi separate, ele constituie caracterul său puternic vizionar. Toată problematica abordată în articolele apărute în ziarul Timpul este actuală, din păcate. Eminescu este și va rămâne stâlpul de foc al culturii române și creatorul limbii române literare. El a fost un mare iubitor de țară, a fost vocea acestui popor blând, bun și omenos, astfel încât scrierile sale ne readuc, de fiecare dată când le parcurgem, în contact cu tot ce este mai viu și curat în ființa neamului nostru. S-a mai afirmat zilele acestea că „ar trebui să ne propunem să renunțăm la amputarea culturii, din teamă de a nu deveni din săracii Europei și săracii ei cu duhul. Nu merită să-ți propui să oferi poporului pe care-l conduci doar pâine și apă. Cultura nu dă de mâncare, dar hrănește sufletul. Să deschidem o fereastră mare și cu mai multe fațete spre o lume care să ne înțeleagă și să înceapă să ne iubească, pentru că o merităm pentru cultura care o avem.” Datorăm aceasta poetului nostru național, geniului creator eminescian, el a așezat  România pe harta culturală a lumii.

    Partea a doua a activității a găzduit lansări de carte:

-„Susurul timpului …” ; „Fă-ți din suflet colț de rai!”, cărți de versuri, autoare  doamna psiholog Georgiana Ciubotaru-Pîntea și „Vânătorul milos”, poveste gândită, simțită și scrisă de George Pîntea, fiul doamnei Georgiana.

Atmosfera vibrantă, încărcată de candoarea copiilor , frumusețea liricii eminesciene și a muzicii, ne- a făcut să uităm pentru două ore de realitatea tulbure în care viețuim zi de zi.

La finalul evenimentului, publicul a avut posibilitatea de a face rost de cărțile amintite mai sus, cu autograful autoarei și de a ne bucura împreună de o plăcintă, o cafea, un pahar cu vin, toate acestea  povestite relaxat și prietenos, așa cum i-ar fi plăcut celui mai bun prieten al „luceafărului”, Ion Creangă.

Nu-i tîrziu niciodată să inoculăm copiilor valorile poporului nostru atât de greu încercat în toată istoria sa.

„Și dacă teiul n-a murit

Și-i vremea amintirii,

E că la tine m-am gândit,

Poete al iubirii.

Și dacă inima-mi e grea

Și viața e nedreaptă,

Eu știu că dincolo de ea

Luceafărul ne-așteaptă.

Și dacă anii n-i se duc

Spre sfânta veșnicie,

E ca aminte să-mi aduc

De tine, cu mândrie.

Și dacă azi un blând ecou,

În unduiri discrete,

Mă cheamă iarăși în Copou

Îți mulțumesc, POETE!

(Și dacă …, Ioan Sabău Pop)

bibliotecar Mariana CĂLINESCU

Articolul 2025 – Anul Mihai Eminescu apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Biblioteca „Mihai Eminescu” Bicaz a avut loc o dublă lansare de carte, este vorba despre două volume de poeme ale doamnei prof. Aspazia Sandu: „Orizontul în mișcare” și „Bagaje pentru cală”. Aceste două volume de versuri întregesc zestrea cultural- educativă a poetei bicăjene (douăzeci de volume de versuri pentru copii și adulți), lăsată nouă și urmașilor noștri, cu generozitate.  Tot ceea ce a simțit, gândit și trăit  de-a lungul vieții, a încondeiat  cu acribie, onestitate,  blândețe, sarcasm, cu tristețe și revoltă, în tomurile pe care doritorii le pot găsi pe rafturile bibliotecii publice a Bicazului. Invitatele prof. Livia Badea și prof. Mihaela Apetroei au făcut o recenzie, o sinteză a scrierilor doamnei Aspazia, insistând pe tematica variată regăsită în poeme, pe limbajul accesibil, pe ușurința versificației și pe metaforele din titlurile cărților. Fiecare idee a fost exemplificată cu frânturi din opera poetei.

Autoarea este una dintre persoanele care-și valorifică din plin talanții primiți de la Divinitate. Muncitoare, tenace, perseverentă, generoasă, sfidează aceste timpuri în care primează banul și regulile care aduc în viețile noastre anormalul, norme și reguli impuse de mai marii Europei. Este o fină observatoare a vieții de zi cu zi și a tot ceea ce se întâmplă în jur, la noi în țară și în lumea mare. Este o poetă de atitudine, curajoasă, lucidă, fiecare poezie având un mesaj bine definit. Unele poezii se aseamănă cu fabulele moralizatoare, altele sunt de introspecție și cu filon filozofic, altele sunt o satiră virulentă la adresa celor care au adus țara la „sapă de lemn” de la evenimentele decembriste încoace, tematica variată dă posibilitatea oricărui cititor să se regăsească în universul creației Aspaziei Sandu.

De-a lungul timpului, biblioteca publică a Bicazului  a căpătat  un public bun, înțelegător, vibrant, empatic și prietenos. Ne-au onorat cu prezența și doi colegi de breaslă de la Piatra Neamț  a doamnei Aspazia Sandu. Ieri, toată lumea a plecat acasă cu cărțile de poeme primite în dar , cu autograf, de la autoare. I-am simțit bucuroși și mulțumiți, dovadă că noi, oamenii, avem nevoie nu numai de pâine, ci și de hrană spirituală. Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma că „pentru iubitorii de poezie, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe și lumină în care ne-am cufundat când am avut nevoie de intrarea într-o altă dimensiune. Poezia ține de partea cea mai intimă a ființei noastre.” Și nici nu cred că este de imaginat cum ar fi lumea fără oameni care creează, simt, gândesc și dăruiesc semenilor toate aceste minunății care ne înnobilează spiritul.

Îi dorim doamnei prof. Aspazia Sandu sănătate, creativitate, inspirație și putere de muncă pentru a ne ferici pe noi, iubitorii de poezie și frumos!

Pentru a stârni curiozitatea cititorilor, las ca mărturie un virulent poem satiric regăsit în scrierile poetei bicăjene:

Reparații foarte grele

„Dacă sunt parlamentari împotriva țării,

Lege-și o piatră de gât pentru fundul mării!

Trimiși ca reprezentanți, cum să o trădeze,

Pe ea, care i-a crescut și s-o denigreze?

Patrioți, nu, nicidecum, corcituri murdare,

Proscriși pentru veci de veci, cu-a ei aprobare!

Care țară ar primi așa caractere

Și nu le-ar pune la zid, fiind plini de fiere?

S-au vândut pentru nimic, neavând valoare,

Doar slugi sub un jurământ încheiat sub soare.

O rușine pentru cei ce le-au dat mâncare,

Companie uneori sau o-mbrățișare!

Oare câți i-ar adopta astăzi pe planetă,

Știind pe cine-au vândut pe plată secretă?

Ocoliți vor fi de câini, de pisici și muște

Și n-ar fi dezonorant în cap să se-mpuște!

L-au trădat pe Dumnezeu, Doamne, câtă minte,

De-au putut să fac-așa , după jurăminte!

Mulți mai mulți decât cei trei, ascunși prin saloane,

Poate prezidențiali, cu-așa boli mintale,

Aduc mari nenorociri propriilor case,

Țării care i-a școlit și propriei rase.

E ceva uluitor pentru cer și mare,

Pentru universu-ntreg ce strigă: Trădare!

Ce inteligență au? Una diavolească,

Fiindcă au fost prefăcuți, doar să izbândească.

Blestemați să fie-n veci și-a lor viclenie

Cu fard de protocalari dați cu măiestrie!

Piară și sămânța lor să nu reproducă

Păcatul atât e grav, cu pas de nălucă!

E de-a dreptul odios, să îți vinzi moșia

Primită s-o moștenești, cât va fi vecia!

Ultimul pas l-ați făcut; vine judecata,

Dacă n-a venit deja, să primiți răsplata!

Dacă nu ne-ați fi vândut, n-aș fi fost feroce,

Dar pentru ce ați făcut, nu pot să fiu rece!”

Grabnic trebuie să ne trezim, până nu e prea târziu!

Mariana Călinescu

Articolul Dublă lansare de carte la Biblioteca Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

Comuna a suferit șocul reorganizării în sec. al XVII-lea, prin Pacea de la Karlovitz. Atunci Transilvania a fost alipită Imperiului Habsburgic. Însă, localitățile de pe Valea Bicazului nu erau cuprinse în stăpânirea austro-ungară. În urma Păcii de la Kuciuc-Kainargi (1775), Imperiul Habsburgic anexează Bucovina și apoi, prin repetate rectificări de hotare, coboară granița cu 30 km spre răsărit. Astfel, comunele de aici au fost alipite imperiului. În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, locuitorii satelor Dămuc, Bicaz-Chei și Bicazu-Ardelean au trecut sub dominația maghiară. Așa stând lucrurile, locuitorii acestor sate au luat calea bejeniei, s-au refugiat pe Valea Bistriței și în nordul Moldovei pentru a fi cu ai noștri, cu românii, dar și pentru că pe acolo s-a constituit linia frontului. Dacă localnicii s-au refugiat, maghiarii au dat foc caselor, au furat bunuri și au sacrificat animalele găsite, iar cei rămași au fost de batjocură și femeile au fost violate. Grozăvie mare! În noaptea de 23 august 1944, regele Mihai a citit declarația în baza căreia frontul s-a nimicit, românii trecând în cealaltă tabără, cea a rușilor.

În acest vacarm general, au fost luați mii de prizonieri și au fost deportați în Rusia. Alexandru I. Iuhoș, în vârstă de 96 ani, este unul dintre oamenii comunei Bicaz-Chei care a făcut cinci ani grei de prizonierat în Siberia Rusiei, din 1944 și până în anul 1949. Provine din comuna ungurească Sic, județul Cluj dar s-a stabilit la Bicaz-Chei prin căsătoria cu o localnică, prin anii  ’60. Părinţii săi, Ioan şi Maria, au avut şase prunci, două fete şi patru băieţi, Alexandru fiind mezinul. Longevitatea și rezistența la greutățile și lipsurile vieții, mai ales în tinerețe, mărturisește cu mândrie badea Alexandru, de la bunii săi părinți le-a moștenit.

„Sovieticii n-au luat prizonieri numai ostașii care s-au predat  în luptele directe, 1941-1944, ci au continuat să încarce în vagoane de vite, cu direcția Dombas–Urali-Siberia, sute de mii de militari care depuseseră armele după 23 august 1944, precum și tineri reîntorși la casele lor, adunați prin vicleșug, sau prin razii printre civili, indiferent dacă erau tineri sau bătrâni, spre a completa numărul celor din coloanele morții, împuținate prin evadarea unor norocoși.” (I. Oprișan)

Alexandru, tânărul de 21 ani, eroul povestirii noastre, deși atenționat de puținii români consăteni că se fac razii, riscă pentru a merge în vizită la o soră de-a sa, la Cluj, forțând destinul. Inocența vârstei îl împiedică să vadă pericolul. A fost luat cu forța și dus la vagoanele de tren cu destinația lagărului Copețk din Rusia bolșevică. Așa a început calvarul celor 24 de zile de călătorie inumană. Înghesuiți precum sardelele (80/100 persoane) în vagoane-bou, așa cum li s-a dus buhul, erau lipsiți de alimente și de apă. Primeau din când câte o găleată de terci sau de apă, ori câte un codru de pâine neagră tare și pește sărat. Flămânzi, se repezeau la hrană și era care pe care, mulți nu mai apucau nimic, ori în acea înghesuială se vărsau gălețile. Să-și potolească cât de cât cumplita sete, lingeau lacătele brumate sau șuruburile vagoanelor ori, închipuiți-vă-ți, își beau propria urină. În cel mai bun caz, aveau pe pardoseala vagoanelor, pentru dormit, paie. Necesitățile fiziologice și le rezolvau într-o gaură făcută-n vagon. Nu putea fi vorba, așadar, de intimitate. De spălat nici nu se punea problema și de aceea i-au podidit păduchii. Morții erau dezbrăcați iar hainele lor erau folosite de ceilalți prizonieri. De la o stație la alta, pe terasamentul căii ferate rămâneau sărmanii, cei lipsiți de suflare.

Jumătate din bieții deportați din vagonul lui Alexandru ca, de altfel, și de la celelalte vagoane,  au murit până au ajuns în lagărele sovietice. Doar 10% dintre ei au mai putut merge pe picioarele lor când au fost coborâți din vagoanele morții. Le-a trebuit timp să-și revină, cât de cât, pentru a putea face față muncilor care îi așteptau. Alexandru își amintește : „Am ajuns în lagăr lihniți de foame și de sete, vai de capul nostru. Nici acolo nu am primit ceva care să ne stâmpere foamea, poate nu aveau nici ei, era război, erau săraci și ei. N-o putut fi mai rău.”

Tot ce a crezut mai înainte badea Alexandru despre bunătatea umană și despre frumusețea vieții s-a năruit  precum castelele de nisip meșteșugite de copii. Toate apăreau într-o formă inversată, distorsionată și această teribilă experiență a prizonieratului l-a marcat pentru tot restul vieții. Prizonieratul a fost mai cumplit decât războiul din cauza foametei, a frigului, a bolilor și a lipsei de medicamente. Până la intrarea în lagăr, când a luat act de privarea totală de libertate, fiind coborât de la condiția umană la aceea de animal de povară, la aceea de gunoi fără nici o însemnătate, conta doar ca număr, ca forță de lucru. „Când am ajun în lagăr , mai întâi am fost cazați într-o baracă, fost hambar de avion, 1780 de persoane eram puși la un  loc . Mai rău nu cred că există. Apoi, s-au format brigăzi pentru lucru în mina de cărbuni. În lagăr erau prizonieri români, maghiari, germani, polonezi, italieni, japonezi și de alte naționalități. Totuși, români erau mai puțini, o parte din ei s-au înscris voluntari în renumita divizi „Tudor Vladimirescu”, eu n-am mai încăput și am fost deportat. În anul 1945, la terminarea războiului, japonezii și italienii au fost eliberați din lagăr. Oricum, din câte îmi amintesc, 10.000 de prizonieri de naționalități diferite viermuiam în lagăr”. Lucrând în acest mediu cosmopolit, pentru a face față situației, badea Alexandru a început să se descurce a vorbi limbile germană, rusă, italiană, poloneză, maghiara știind-o din copilărie. Nevoia te învață multe.

Lagărul era împrejmuit cu gard de sârmă în așa fel încât să nu se poată evada. Badea Alexandru rememorează: „Aveam voie să ne plimbăm 8km în perimetrul lagărului. Am mers și la Celiabinsk, oraș mai mare ca Bucureștiul nostru. Acolo m-am destins oleacă, am văzut pe prizonierii maghiari cum se tundeau, își făceau freza. Tot acolo, am ajutat la descărcatul unei mașini cu pâine. Ca răsplată am primit o pâine însă, această pâine mi-a adus opt zile de carceră. M-a prins patrula și am plătit scump acest lux.”

Aveau de îndeplinit norme de muncă foarte mari și de aceea , câteodată, erau nevoiți să lucreze și 12 ore, asta în condițiile în care hrana era slabă caloric și întotdeauna foarte puțină. Se întâmplau accidente în mină, reziduurile produceau surpări, mureau oameni, doar o parte din ei erau salvați. Cărau în spate lemne sau le legau cu sârmă și le târâiau pentru întărirea galeriilor. „Cot la cot cu bărbații lucrau la lopată, în mine, și femeile germane. Minele aveau o adâncime de 150m și au fost înființate în anul 1935” își amintește badea Alexandru. Prizonierii intrau în contact și cu civilii în sectorul miner. Le dădeau civililor săpun și primeau la schimb, pâine. În momentele de acalmie, povesteau despre cei dragi de acasă și laitmotivul discuției era, fără doar și poate, mâncarea. Vorbeau și salivau abundent, enumerând delicioasele feluri de bucate românești.

Cei mai tineri sperau din toată inima la reîntoarcerea în locurile natale. Cei mai în vârstă și cei bolnavi nu mai aveau în ochi scânteia speranței și alcătuiau o imagine greu de privit. Badea Alexandru povestește că „așa se rugau oamenii : Doamne, liberează-ne de aici, din acest iad de pe pământ. Până a se termina războiul deportații erau bătuți și chinuiți. După 1945, condițiile de trai și de muncă au devenit oleacă mai umane. Deh, opinia publică internațională era cu ochii pe Rusia bolșevică”, este de părere Alexandru Iuhoș.

Românii din țară nu se puteau interesa de confrații lor luați prizonieri, ar fi fost considerați dușmani de către Uniunea Sovietică și de către proaspeții comuniști de la noi. S-ar fi șifonat imaginea Rusiei comuniste atât de atent fabricată. Foarte rar deportații puteau trimite vești acasă. Rudele mai aflau noutăți de la cei mai norocoși care, totuși, erau eliberați. De cele mai multe ori nu se știa nimic despre cei înghițiți de Siberia Rusiei. Multe familii le făceau acasă înmormântarea după datina străbună, crezându-i morți. Pe cei care au murit în lagăre îi îngropau în afara lor și la doi-trei ani trimiteau o carte poștală în România, cu vestea cea neagră. „La întoarcere, condițiile au fost mai bune. Tot în vagoane de marfă am călătorit, numai că aveau pat cu cearșaf, pătură și pernă”, relatează Alexandru. La Prut au fost îmbarcați în trenuri de-ale noastre , ecartamentul căilor ferate rusești fiind mai lat. La Focșani li s-a făcut deparazitare și fiecare a mers în județul lui, la casa lui, o parte au primit bani pentru drum, alții foi de drum. La sosirea în țară, Alexandru Iuhoș mărturisește că „eram atenționați să păstrăm tăcerea, să nu povestim prin ce-am trecut, dacă vrem să trăim în liniște și pace”.

Soarta eroului nostru în următorii cinci ani de trai și muncă în țară nu s-a schimbat mult, a lucrat din greu la canalul Dunărea – Marea Neagră. Norocul i-a surâs când s-a stabilit la Bicaz-Chei, găsindu-și o parteneră de viață de toată cinstea. Din dragostea lor au rezultat trei copii, doi băieți și o fată. Unul dintre băieți, ca și soția lui Alexandru, veghează din înălțimea stelelor asupra celor rămași în viață. Aici, pe pământ, fiica sa Maria are o grijă, fără cusur, de tatăl ei atât de încercat la tinerețe de întorsăturile sorții. Badea Alexandru a ieșit la pensie la vârsta de 50 de ani, cu grupa I de muncă, ca miner subteran. I-a folosit, desigur, și experiența de muncă din lagăr. „A fost bine, am fost bine remunerat cât am lucrat. Am primit și pensie frumoasă, am primit și pensie de prizonierat”, mărturisește  eroul povestirii noastre. Se simte că acum, spre sfârșitul vieții sale zbuciumate, s-a împăcat cu toate câte le-a îndurat.

A fost toată viața sa un împătimit de lectură, un autodidact. În decursul vieții sale a avut abonament la revista „Magazin istoric”, fiecare număr studiindu-l din scoarță în scoarță. A avut o pasiune pentru cărțile și tratatele de istorie, i-a plăcut să fie la curent cu tot ce se întâmplă în țară și peste hotarele ei. Și acum ar fi un partener bun de discuții interesante dacă nu ar avea probleme cu auzul. Se bucură de o memorie bună, însă. E înconjurat de dragostea copiilor săi și de considerație și respect din partea consătenilor. La vârsta sa de 96 ani, încă reprezintă o demnă lecție de voință și viață pentru noi toți.

Dacă mai-marii lumii ar medita sincer și onest la toate grozăviile întâmplate până acum în istoria popoarelor lumii, poate nu s-ar mai repeta, pe mai departe, ororile pe care atâția oameni au fost forțați să le trăiască. Să nădăjduim că viitorul copiilor noștri nu va fi atins de nelegiuiri și războaie!

Mariana Călinescu

N.R. Alexandru Iuhoș a murit între timp. Dumnezeu să-l ierte!

Articolul ALEXANDRU I. IUHOȘ ȘI CALVARUL PRIZONIERATULUI ÎN RUSIA SOVIETICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Omul, ființă socială cu capacități de comunicare, este el însuși o carte deschisă cu proprietăți minunate de-a absorbi tot ceea ce este frumos și favorabil din lumea înconjurătoare .

Bineînțeles că într-o viață de om nu reușim să lecturăm, nici pe departe, tot ce s-a scris și publicat valoros din Antichitate și până în zilele noastre. Individul tinde a fi în contact cu lectura deoarece îl motivează și îl predispune spre noi idealuri și viziuni.

De aceea, pentru voi, dragi tineri, am făcut o selecție pentru a vă prezenta câteva cărți care v-ar putea influența  benefic  personalitatea  voastră în curs de formare.

JURNALUL FERICIRII, Nicolae Steinhardt

Este o carte scrisă în urma experiențelor trăite în închisoare. Nicolae Steinhardt a făcut pușcărie politică în regimul comunist instituit la noi imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru a ieși dintr-o temniță sau o altă formă de încarcerare există și soluția mistică a credinței. Închisoarea a constituit pentru autorul acestei fabuloase cărți „Academie și Altar”. A trecut de la iudaism la creștinism și a ieșit din închisoare cu viață spirituală mult îmbunătățită. „În felul acesta a găsit puterea de a-și îngenunchea frica, de a se smulge de sub imperiul fanatismelor, răului și minciunii, de a îmbrățișa adevărul și de a-și descoperi propria demnitate umană, …adică fărâma de Dumnezeire care trăiește în fiecare din noi”. (Virgil Bulat)

Jurnalul fericirii este o capodoperă, „se aseamănă marilor manuale inițiatice ale Evului Mediu. Este o carte a cărților a Estului” comunist totalitar. (Dan Chelaru) Este o dovadă palpabilă a ieșirii cu grație dintr-o situație limită, de criză existențială . Așa se întâmplă atunci când Harul Divin lucrează, totul are o rezolvare care te propulsează înspre Divinitate.

MIRAREA FILOZOFICĂ. Istoria filozofiei europene, Jeanne Hersch

Autorul a fost timp de douăzeci de ani profesor de filozofie la Universitatea din Geneva. A condus secția de filozofie de la UNESCO și a publicat numeroase lucrări. Cu simplitatea proprie doar marilor dascăli, autorul repovestește istoria filozofiei ca pe o istorie a mirării surprinsă în momentele ei esențiale. J. Hersch ne arată că în cei peste două mii de ani de gândire occidentală au existat oameni cuprinși de acea mirare din care s-a născut filozofia.

Sunt prezentate puncte de cotitură ale gândirii care au dat la iveală acele câteva întrebări esențiale pentru a se renunța la vorbăria fără noimă și la banalitate. Se reactualizează aici facultatea mirării proprie omului. În mirarea altora vom regăsi propria noastră capacitate de a ne mira. Mirându-ne, întrebându-ne, gândind, ne vom cunoaște pe noi înșine mai bine, vom ști mai multe, vom putea fi mai greu de manipulat.

Mai poate oare omul secolului al XXI-lea să se mire, să se minuneze? Deși trăim în epoca științei, a tehnologiilor informatice avansate, nu le știm pe toate dar … omul cât trăiește învață! Nu-i de ajuns să fii contemporanul unor oameni de știință ca să scapi de ignoranță. Citind și informându-ne, meditând și rugându-ne, facem un pas uriaș spre cunoaștere și evoluție.

Această carte face o incursiune măiastru sintetizată a filozofilor și a sistemelor filozofice, începând cu Antichitatea și până în zilele noastre. Cu toții ne mirăm : copii, tineri și maturi, ne punem întrebări mai mult sau mai puțin filozofice, conștient sau nu.

Dragi tineri, citiți această carte plină de înțelepciune milenară! Vă va îmbogăți și vă va înălța.

CREATIVITATEA. Descătușarea forțelor interioare, Osho

O carte scrisă mai mult cu inima. De la început, autorul ne dă o definiție a creativității : „o persoană creatoare este cea care are putere de pătrundere, care vede lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut, care aude lucruri pe care nimeni nu le-a mai auzit”. Creativitatea este parfumul libertății bine înțeleasă. Poți să fii creativ numai dacă ai personalitate, dacă nu ți-ai însușit psihologia mulțimii. Omenirea va renaște numai în ziua în care individul va fi respectat și lăsat să fie liber în creativitatea sa, ne avertizează autorul. Devii creatorîn momentul în care îi dai voie creativității să se întâmple în tine. Spiritul treaz, conectat la tot ce se întâmplă și la Divinitate, te ajută să devii creativ, să cultivi frumosul.

Această carte lecturată cu atenție te va schimba, vei deveni cutezător și încrezător în propriile forțe, te va scoate din anonimat.

DE LA LECTURĂ LA BANI. Cum te poate ajuta forța ascunsă a lecturii să-ți îmbunătățești viața sub toate aspectele, Burke Hedges

Titlu incitant pentru pragmatici și nu numai!

Autorul acestei cărți provine dintr-o familie de imigranți latino-americani, care s-a decis să trăiască în Statele Unite ale Americii după instaurarea dictaturii de la el din țară.

Burke Hedges ne destăinuie că „lectura, spre deosebire de orice altă activitate, nivelează forțele pe terenul de joc al vieții. Este marele egalizator. Lectura ne transformă din persoana care suntem în acest moment în Cineva care putem deveni. Și când ne schimbăm câtuși de puțin, suntem mai bogați sub toate aspectele decât eram cu o zi înainte”.

Autorul speră că citirea acestei cărți ne va aprinde pasiunea pentru lectură și ne va da puterea să ne descoperim aptitudini unice pentru a ne realiza pe deplin potențialul.

CEL CE URCĂ MUNTELE, Ernest Bernea

Această carte este un adevărat ghid spiritual pe care, lecturându-l, ne va ajuta să depășim traumele lăsate, uneori, de suferință. Suferința este aici hiperbolizată, ridicată la rang de munte. „Cel ce urcă muntele plin de credință, luminează cărările și biruie moartea ”, afirmă autorul după o experiență de o viață.

Oricât ar suna de paradoxal, suferința ajută sufletul în evoluția lui și te face să gândești și să simți adânc, dacă nu te lași strivit , copleșit de ea.

O carte densă, profundă, care îți solicită resursele intelectuale și te face să înțelegi rolul și rostul suferinței în viața de toate zilele.

PESCĂRUȘUL JONATHAN LIVINGSTON, Richard Bach

Autorul s-a născut în anul 1936 în S.U.A. și este un descendent al familiei compozitorului J.S. Bach. Scriitor, pilot și mecanic aviatic, Richard Bach este un tip original, pasionat de acrobațiile aeriene și de figura unui pilot de curse din anii treizeci, John Livingston, care avea să-i sugereze numele personajului – pescăruș. Deși adevărata sa pasiune a fost aviația, și-a dorit dintotdeauna să scrie. Obsedantă preocuparea autorului în ideea unei păsări care învață să treacă dincolo de zidurile limitărilor …

Pescărușul J.L. este, după Micul Prinț, cea mai citită parabolă modernă. Nu, nu este important că povestea vorbește despre ordine și dezordine, despre conformism și disidență, despre cârdul care cârâie și solitarul care tace și zboară. Nici relația maestru – discipol despre care nu mai rămâne nimic de spus după ce citim cartea nu e cel mai important lucru în această carte și nici exemplara lecție de libertate pe care o primim. Important este felul în care răspunde pescărușul Jonathan la nedumerirea tânărului său prieten : „Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai a încercat să te ucidă”. Vom descoperi sensul parabolei și ceea ce e cu adevărat important în ea, citind cartea. Adevăratul pescăruș J.L. trăiește în noi toți și de aceea cartea ne este dedicată cu mărinimie, nouă, tuturor. Să acționăm pentru a merita această dedicație.

BIBLIA

Nu întâmplător am lăsat Biblia sau Sfânta Scriptură pentru finalul pledoariei mele. Este cartea despre care Dumnezeu spune, prin gura Sfântului Său Proroc Moise: „ea nu-i pentru voi doar o vorbă goală, ci e însăși viața voastră, și prin cuvântul acesta vă veți îndelunga zilele”. Același adevăr ni-l descoperă apoi Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos, când le spune ucenicilor săi : „Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit,  ele sunt Duh și viață sunt”.

Biblia e cartea care cuprinde cărțile, așadar, e Biblioteca prin excelență, singură și singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu ; Biblia e înseși rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni, inspirată de Duhul Sfânt. Pentru nevoia stringentă de a cunoaște, ne vom învăța s-o citim, dacă sufletul ni se va aprinde în văpaia cu dumnezeiescul dor. Acesta ne va descoperi că, în vreme ce toate cărțile acestei Cărți au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos, prevestindu-l și vestindu-l, și în vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul, înseamnă că toată cartea se îndreaptă către noi toți. Dacă o ocolim, riscăm să trecem pe-alături de propria viață. Dar fiindcă ne-o vom asuma, ne vom descoperi pe noi înșine.

Atâta timp cât omul simte nevoia să citească o poezie plină de simțire, vizionează un documentar despre probleme grave ale omenirii, se relaxează ascultând muzica preferată, dăruiește prietenilor tablouri cu picturi mai vechi sau mai noi și nu uită la finalul zilei să-și înalțe spiritul la Dumnezeire, încă mai avem o speranță de normalitate, de bine , frumos și armonie.

Tineri, simt că uneori nu vă place lumea în care trăim cu toții. Citind, puteți materializa o alta, mai bună și mai ofertantă.

Mariana Călinescu,

bibliotecară la Biblioteca „Mihai Eminescu”, Bicaz

Articolul LECTURA – factor decisiv în dezvoltarea personalității umane apare prima dată în Ecoul muntilor.

Sus îi cerul de pământ

Fete ca pe-aici nu sunt

Că mănâncă nespălate,

Fac copii nemăritate.

Soacră mare, soacră mare

Ți-ai luat cheptănătoare

Să te cheptene pe cap

C-o bucat’ de lemn de fag!

Iu, iu, iu pe dealul gol

Că mireasa n-are țol

Și i-a face mirele

Când o tunde câinele …

Mireasă al tău bărbat

Când ți-o cere de mâncat

Să-i dai blidul nespălat

Să știe că s-a-nsurat!

De ți-o fi socrița rea

Mătură casa cu ea.

De ți-o fi socruțul rău

Ia-l de cap și la pârău,

Că vin să te-ajut și eu.

Ghicitori

Barbă are

Popă nu-i,

Coarne are

Vacă nu-i.

(Capra)

Care-i dobitocul

Ce păzește focul

Și-și spală cojocul?

(Pisica)

Tupiluș pe sub perete

Hop, se-aruncă între fete!

(Pisoiul și vrăbiuțele)

Scurt și gros

Și frumos

…de te dă jos!

(Pistolul)

Încârligat,

Îmbârligat,

În gaură de față băgat.

(Cercelul în ureche)

Făt-Frumos

Călare pe os.

(Inelul)

Lupul intră-n moară

Și coada-i rămâne afară!

(Lingura)

Moșul în cămară

Și pletele-afară!

(Morcovul)

Am un cuptoraș

Plin cu iepurași!

(Gura cu dinții)

Unul ară,

Doi se miară,

Patru-împing

Și-un coțofling!

Ghici ce-i?

(Porcul)

Nu-i pisică, nici motan

E vărgat și roșcovan!

( Tigrul)

Încă o strigătură:

Vai de mine ce-o să fie

Cu-i plac eu nu-mi place mie!

Vai de mine ce mă fac

Cin’ mă place, eu nu-l plac!

A cules Mariana CĂLINESCU

Articolul Folclor de la munte: Magda Hegyesi de la Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Am văzut lumina zilei în comuna Plugari, județul Iași la sfârșitul lui gustar al anului 1964. Primele două clase gimnaziale le-am urmat în comuna natală apoi, celelalte clase gimnaziale și liceul am avut norocul să le desăvârșesc în „dulcele târg al Ieșilor”. Diploma de bacalaureat am obținut-o în vara anului 1982 la Liceul hidrotehnic „Garabet Ibrăileanu” din Copou, Iași. După terminarea liceului, timp de zece ani, am lucrat ca agent  hidrotehnic la O.G.A. Neamț, Districtul Bicaz. La evenimentele decembriste din 1989 mi s-a desființat postul și devenind șomer am avut timp să urmez un curs de finanțe și contabilitate, cu o durată de șase luni. Nu am găsit loc de muncă cu noua calificare și am lucrat trei ani la patiseria „Roata lumii” din Bicaz.

În 1995 am dat examen pentru postul de bibliotecar la biblioteca publică a Bicazului. De atunci viața mea a căpătat alte sensuri. Imediat după angajarea la bibliotecă, am urmat la Bușteni cursurile postliceale „Bazele biblioteconomiei”, apoi am urmat cursuri de formare profesională în cadrul Programului Biblionet și cursuri de antreprenoriat. Din 2019, de  când bunul meu coleg Ion Asavei, Dumnezeu să-l odihnească, a ieșit la pensie, sunt responsabila bibliotecii orașului de sub poale de baraj.

Am publicat în revistele noastre locale „Valea Muntelui” și „Piatra Corbului” articole ce prezentau activitățile culturale ale bibliotecii noastre sau despre evenimente culturale ale zonei Neamț. Și o parte din încercările mele poetice le-am publicat tot în revistele amintite mai sus.

Această solicitantă  și nobilă meserie mi-a adus numeroase satisfacții sufletești, m-a ajutat să cresc armonios profesional, fiind zi de zi în contact cu slova scrisă, cu oamenii deserviți și cu evenimentele culturale desfășurate în zona noastră. Încercăm pe toate căile să ademenim cât mai mulți utilizatori să ne treacă pragul bibliotecii. Avem încheiate parteneriate cu toate unitățile de învățământ ale orașului și mă străduiesc, alături de colega mea, să ajut și să civilizez spiritele celor însetați de evoluție. În vacanțele școlare organizăm pentru copii sesiuni ale Clubului de vacanță, unde dorim să le insuflăm  dragostea pentru frumos, păstrarea tradițiilor de muncă și port ale înaintașilor noștri și să le dezvoltăm abilitățile practice, având în vedere că la școală nu se mai pune accent pe această latură practică a vieții cotidiene. O parte dintre elevii urbei noastre își întocmesc lecțiile și proiectele școlare la noi, în bibliotecă, unde se regăsește un mediu propice studiului tihnit dar și pentru că primesc ajutorul nostru, al oamenilor cărții. Participăm cu activități culturale de ținută (lansări de carte, dezbateri, expoziții, simpozioane) la Zilele orașului Bicaz, la Zilele dedicate poetului nostru național sau când suntem solicitați de personalitățile din zona Neamțului și din celelalte zone ale țării. Promovăm valorile naționale și ajutăm tinerii în devenirea lor ca personalități distincte. Suntem o verigă importantă din lungul lanț al procesului de educare a oamenilor comunității noastre, alături de familie, școală și biserică.

Biblioteca este o minunată oază de liniște, cu rafturi ticsite de înțelepciune milenară și infinită frumusețe. Deosebită și înălțătoare este meseria de bibliotecar dacă o exerciți cu simț de răspundere și dragoste pentru oameni”.

Mariana CĂLINESCU

Articolul Cine sunt redactorii noştri: MARIANA CĂLINESCU. Autoprezentare apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mâine, 14 februarie, se împlinesc  89 de ani de la nașterea  neuitatului poet basarabean Grigore Vieru iar pe 18 ianuarie,15 ani de la trecerea sa  în veșnicie.,, Grigore Vieru rămâne o conștiință  și un împătimit de românism (…)  M-am apropiat de el extrem de mult, pornind de la simțirea lui românească autentică și dorința extraordinară de a reveni acasă, la casa românească a ființei noastre”, rememora cu câțiva ani în urmă regretatul  om de cultură Ion Caramitru. A fost rege și slugă a Poeziei și un apostol al Cuvântului și al Adevărului.

„Puterea sa venea din credință. Era profund credincios și credea că are o datorie și o misie în nația sa. Și s-a purtat ca atare, ca purtător al unui mesaj divin. (…) Pentru el, mama a fost și mama adevărată, dar și România întreagă. Grigore Vieru a reușit să ne sensibilizeze și asupra ideii de mamă, și asupra ideii de țară. El a fost și rămâne în literatura română poetul mamei. Lacrima mea pentru el pică pe o întreagă substanță umană care ne-a legat”, declara  cu ani în urmă cel care a fost flacăra nestinsă a cenaclului cu același nume, poetul Adrian Păunescu.

Vorbim de prea mulți poeți la trecut …

În 1996, Grigore Vieru pune o piatră funerară comună (pentru mama sa și pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafe :  „Pierzând pe mama îți rămâne Patria, dar nu mai ești copil” (pentru mama) iar pentru sine : „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. A explicat sensul epitafului său astfel : „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă.” A fost un om pătimaș. A iubit cu toată ființa sa  : Țara, pe mama , limba maternă și își îndemna frații așa – „iubiți-vă țara și nu vă învrăjbiți, nu vă dușmăniți. Pentru că această minune a lui Dumnezeu care este România, ar putea fi distrusă. Nu din afară, de dușmanii din afară, ci din interior.” Foarte dramatic și trist este să constatăm că ai noștri conducători ne-au învrăjbit și dezbinat. Poetul, plin de amărăciune, deducea printre frații săi de dincolo de Prut „că nu suntem români străinul pe-a lui o ține. Și-ai mei mai tare-l cred pe dânsul decât pe mine.” Singurul crez politic a lui Grigore Vieru a fost  reunirea Basarabiei cu Țara- mamă. El glăsuia astfel : „Scriind,/Parc-aș ara cu o cruce.”

„ Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice”, îl descria academicianul Eugen Simion.  Scriitorul basarabean Nicolae Dabija, și el trecut în lumea cea fără de dor, nota :  „Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți, și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori”.

Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui vor rămâne în memoria tuturor românilor, pentru că a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie, după cum însuși poetul mărturisea : „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.” Într-un interviu acordat AGERPRES în februarie 2008, Grigore Vieru spunea că „teoretic suntem închiși în țarcul limbii moldovenești. Practic însă, ne mișcăm în interiorul limbii lui Eminescu, în spațiul limbii române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală, principalul obiectiv, moral și politic este apărarea Bisericii naționale, a limbii române și a istoriei românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esențiale.” Atât de ancorate erau viața și vrerea poetului la problemele grave  ale țării pentru că „Basarabia este un copil înfășat în sârmă ghimpată”, ne atrăgea îngrijorat atenția, poetul. Iar despre basarabeni spunea că „suntem atât de necăjiți, încât alfabetul ține loc de fericire și fiecare literă din el ne pare o piatră de hotar pe care nimeni n-o poate clinti din loc.” Cu adevărat, poetul ostenea în „ocna  cuvintelor.” Afirma despre vrăjmași că „vor să-mi scoată ochiul care te vede pe tine, Țară. Aș putea să îndur toate relele revărsate asupra țării mele, afară de una singură : asuprirea limbii strămoșești. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobești capul ca unui șarpe. Toate zilele mele izvorăsc și se înalță din adâncul și din puterea Limbii Materne.” Putem înțelege pe deplin vorbele poetului doar dacă ne imaginăm că, peste noapte,  cineva răuvoitor și cotropitor ne-ar interzice pentru mulți ani, așa dintr-o dată, să vorbim limba română, așa cum s-a întâmplat la frații noștri de peste Prut. Grigore Vieru știa că „un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit. Din mila, dragostea și dărnicia limbii române am răsărit ca poet. Limba română este destinul meu agitat. Pentru că și osteneala mea este o parte din norocul  ei în Basarabia.”

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulație, în apropiere de Chișinău. La 48 de ore după accident, inima mare și bună a lui Grigore Vieru a încetat să mai bată, pe fondul politraumatismelor multiple și ale unei poliinsuficiențe a sistemelor și organelor. A fost înmormântat la Cimitirul Central din strada Armeană din Chișinău. Atâta timp cât îi citim poeziile și vorbele de duh, poetul este în noi și printre noi. Cum am putea să uităm atât de ușor lupta lui, zbaterea lui frenetică pentru binele fraților de peste Prut, pentru limba română și pentru unirea Basarabiei cu Țara-mamă.

Să rămânem treji în cuget altfel, temerea poetului că „dacă este posibil să nu se vorbească de Patrie în poezie, atunci este și mai posibil să nu se vorbească de poezie în Patrie”, se va adeveri. Nu este de imaginat o lume fără Dumnezeu , poezie și patrie.

Odihnească-se în pace, poeții lumii!”

Mariana Călinescu

Articolul In memoriam – Grigore Vieru apare prima dată în Ecoul muntilor.

Anul acesta, românii de pretutindeni sărbătoresc 173 de la nașterea „omului deplin al culturii românești”. Ca un sincer omagiu adus marelui nostru poet național Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie a fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2011, sărbătorim și Ziua Culturii Naționale. Această zi națională fixată cu bună știință în ziua nașterii poetului nepereche promovează cultura, arta, efortul academic și valorile noastre tradiționale.

La Bicaz, biblioteca publică a comunității noastre, împreună cu primăria orașului, au organizat joi, 12.01.2023, o întâlnire cu poetul Ionel Simota și cu epigramistul Gheorghe Filip. Cine putea să vorbescă publicului nostru despre patronul spiritual al bibliotecii orașului, mai meșteșugit și  mai vibrant, decât Ionel Simota, poet consacrat, cu un stil scriitoricesc inconfundabil, ce echilibrează armonios balanța între tradiționalism și modernism, cu profunde și trainice valori umane. Despre Mihai Eminescu s-au spus și s-au scris nenumărate lucruri minunate și, din nefericire, și răutăți și nedreptăți. Însă, cei a căror viață a fost influențată și înnobilată de creația eminesciană, și-au făcut un crez și o datorie de onoare să-i studieze  opera, să-i recitească răvășitoarele versuri în care, cu toții ne regăsim. Toată problematica abordată în scrierile eminesciene este năucitor de actuală și de aceea Eminescu este mereu prezent în gândurile și simțămintele noastre, a tuturor celor ce simțim și vorbim românește. Tematica abordată în scrierile eminesciene este valabilă pentru oricine simte și vibrează la frumos și de aceea Eminescu este un poet universal. Eminescu a fost tradus în diverse limbi de circulație, însă criticii literari afirmă că poezia nu poate fi tradusă, asemeni prozei. În ceea ce privește limba curat și migălos șlefuită din lirica eminesciană, am regăsit-o cu o reală încântare și în lirica simotiană.

Acest prolific poet contemporan este membru al Uniunii Scriitorilor Români, Filiala Brașov, și președinte al Asociației Cenaclului Literar „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc. Animator cultural neobosit, poet cu har rupt din harul divin, solar, cu sufletul, faptele și poezia puse la loc de cinste, Ionel Simota mărturisește: „Am respirat aerul/ Din casa lui Mihai Eminescu./ Doamne, ce altă bucurie/ Mai mare puteai să-mi dai?/ Te-am simțit în rând cu mine cum stai …/ Eu știu că pe acolo/ Trec hoarde, de fandoseală,/ Cu care nimic nu poți să mai faci,/ N-ai cum să-i împaci …/ Mulți nici măcar nu te cunosc,/ Nu te iubesc vreau să zic,/ Dar trec tot așe mări pe ei,/ pe tine voind să te facă mai mic …/ Am stat în cerdacu-ți m-am simțit/ Ca în pridvorul sfânt al cuvintelor tale,/ Am stat în camera unde ai învățat/ Graiul tău și al altor popoare,/ Ce au fost cu tine mai înțelepte/ Și mai primitoare…/ Am pășit pe-acolo/ Pe unde trec și acum/ Urmele-ți liniștite, domoale…/ Simțeam cum din cer te plâng Catedrale./ Eminescu a fost/ Și va fi mereu/ Al doilea Dumnezeu al meu …” Sublim omagiu adus Eminescului de către un confrate truditor și mânuitor al unui condei cu pană de înger.

Ionel Simota a povestit publicului nostru despre activitățile desfășurate la frații noștri de dincolo de Prut, în nenumărate rânduri. Basarabenii noștri, greu încercați de nedreptățile îndurate de când au fost smulși din trupul patriei, au câteva pietre de temelie de care își reazemă cu nădejde sufletele. Acestea se numesc Mihai Eminescu, Ștefan cel Mare și Sfânt și Grigore Vieru, repere de netăgăduit pentru identitatea lor în lume. Pentru limba vorbită de moldovenii de peste Prut și pentru ideea de românitate și continuitate, Eminescu este o icoană sfântă, ne povestește Ionel Simota.

Al doilea invitat al nostru, Gheorghe Filip, bun prezentator al evenimentelor culturale și, mai recent, epigramist, a prezentat publicului nostru un colaj din cele mai îndrăgite poezii din lirica eminesciană. Ana Tănasă și David Ichim, doi copilași de la clasa pregătitoare a Școlii Gimnaziale „Regina Maria” Bicaz, s-au încumetat să recite și ei câte o poezie din marele Eminescu. Susținuți de mamele lor, și-au propus să învețe în fiecare an câte o poezie a poetului nostru național. Lăudabil gând și, totodată, un bun exemplu pentru toți copiii iubitori de poezie. „Paspartu” – volumul de epigrame al domnului Gheorghe Filip a apărut la Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe în anul 2020 și a fost bine primit și de publicul bicăjean. Ionel Simota, poet prolific (23 de volume de versuri, sunt incluse și aparițiile din antologii) de faimă națională, ne-a  prezentat ultima sa carte editată: „Poetul Ionel Simota la 50 de ani”, carte apărută în prestigioasa colecție „Profesioniștii noștri”. Este o antologie a celor mai frumoase versuri scrise de poet până la vârsta de 50 de ani, în condiții grafice de excepție, ca fiecare volum apărut sub semnătura sa. Poetul Ionel Simota ne reamintește că profunzimea scrierilor sale, calitatea și estetica lucrului bine făcut trebuie să primeze, în pofida timpului din ce în ce mai fugărit din zilele noastre. În aceeași atmosferă vibrantă, Ionel Simota ne-a mai prezentat și un audiobook, un album de poezii în lectura autorului, o selecție din volumele de poezii „Dialog în cer”, „Capitol cu îngeri dintr-un volum colectiv”, „Lecții cu fluturi”, „Sentimente cu păsări (II) Mirări”, însoțit de muzică de cea mai bună calitate. Acest album a fost întocmit în colaborare cu Radio Moldova. Ionel Simota adaugă în lada de zestre a poeziei românești o voce proaspătă și originală, fiind obsedat de cuvânt, de metafora diafană, de iubire, de lumină, de bunătate și de frumos. De altfel, poetul mărturisește: „A scrie poezie este ca și cum ai făuri îngeri din aerul pe care-l respiri/ Și i-ai îmbrăca în lumina ochilor proprii, dăruită ție de Dumnezeu”.

La finalul activității, ne-am destins cu toții la o plăcintă și un pahar de vin. Tot în cadrul activităților de sărbătorire a „luceafărului” poeziei românești, vineri 13 ianuarie 2023, un grup de copii ai Școlii „Regina Maria” din Bicaz, coordonați de doamnele profesoare Marinela Humă și Georgeta Vasilache, au cântat și citit versuri din lirica eminesciană.

Ca bibliotecară, cunosc pulsul comunității în care trăiesc și, pot afirma că aceste activități dedicate Zilei Culturii Naționale și poetului Mihai Eminescu nu sunt formale. Alături de cadrele didactice ale instituțiilor de învățământ bicăjene urmărim să inoculăm copiilor dragostea pentru literatură, pentru artă, în general, și pentru frumos. Întotdeauna, arta a fost și este o poartă estetică de evadare din cotidianul zilelor noastre.

Mariana CĂLINESCU

Articolul Eminescu – punte de suflet între Basarabia și patria mamă apare prima dată în Ecoul muntilor.

 Cu acest prilej, în toată țara s-au organizat activități culturale și educaționale prin care s-a evidențiat  importanța lecturii in formarea copiilor , tinerilor, în general – în formarea personalității umane. De la an la an, România se confruntă cu un nivel tot mai scăzut de consum de carte. În graba noastră de zi cu zi, cei mai mulți dintre noi alegem, conștient sau nu, să ne hrănim trupul, uitând că sufletul are și el o nevoie imperioasă de hrană spirituală, imaterială. Când balanța dintre trup și suflet se dezechilibrează , traiul în societate e în cădere liberă. Trăim vremuri tulburi și triste, mulți oamenii nu mai cred în zicala strămoșească „ai carte, ai parte”, domnește legea banului făcut adesea necinstit.

La Bicaz, Ziua națională a lecturii a fost sărbătorită de instituțiile de învățământ local  în colaborare cu biblioteca publică. Biblioteca a găzduit activitatea educațională a elevilor clasei a V-a B a Școlii gimnaziale „Regina Maria ” Bicaz, elevi coordonați de doamna profesoară de limba și literatura română, Marinela Humă. Copiii și-au ales din biblioteca personală o carte îndrăgită din care au citit câte un fragment concludent. Au fost apoi discuții libere pe baza fragmentelor audiate. Activități asemănătoare s-au derulat în toate clasele de elevi ai Liceului „Carol I ” Bicaz și ale Școlii gimnaziale „Regina Maria”. Bineînțeles că nu se face primăvară cu o floare însă, pic cu pic se încropește un lac. Beneficiile lecturii se văd în timp și perseverența în actul lecturii  reprezintă mama reușitei unui trai mai bun. Oamenii care citesc nu pot fi manipulați ușor, găsesc repede soluții în a depăși  anumite greutăți ale vieții, pot socializa mult mai bine, cultura generală acumulată în urma cititului îți crește stima de sine și te ajută să vezi din mai multe unghiuri de vedere realitățile înconjurătoare. În spatele fiecărui cititor pasionat stă, de regulă, un bunic, un părinte, un cadru didactic, un bibliotecar sau un prieten . Cea mai bună metodă de a determina un copil să citească este exemplul personal.  Dacă un copil nu-și vede părintele citind, rar se va întâmpla ca acesta să prindă drag de lectură. De aceea este bine să citim copiilor povești și tot felul de cărți, încă de la vârste fragede, se vor învăța de mici cu lumea cărților și vor citi toată viața.

„Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.” (Miron Costin)

bibliotecar, Mariana Călinescu.

Articolul Ziua națională a lecturii la Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.