Ziua de 7 august 2025 încununează întregul parcurs al canonizării celor doi cuvioși, proces început prin aprobarea hotărârii în cadrul ședinței Sfântului Sinod din iulie 2024, continuat cu proclamarea generală a celor 16 sfinți români, pe data de 4 februarie 2025 — moment ce a marcat centenarul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie — și finalizat astăzi, prin proclamarea locală și așezarea spre venerare a sfintelor moaște ale celor doi părinți duhovnicești.

Evenimentele de la Sihăstria au debutat încă din ajun, prin slujba Privegherii, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Ceremoniile au continuat în dimineața aceasta cu procesiunea de așezare a moaștelor în baldachinele pregătite în biserica principală a mănăstirii, urmată de Sfânta Liturghie, oficiată de un numeros sobor de 24 ierarhi, preoți și diaconi, sub conducerea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan.

Conform primelor date transmise de autorități, aproximativ 20.000 de pelerini au luat parte la aceste momente prilejuite de proclamarea locală a canonizării.

După ce a fost citită pericopa evanghelică, cuvântul de învățătură a fost susținut de Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Acesta a împărtășit din trăirea sa personală legată de părinții Paisie și Cleopa:
„Părintele Paisie Olaru de atunci avea o viață sfântă. A tămăduit rănile sufletești la foarte, foarte multă lume, inclusiv mie. Eu vă spun că în momentul în care îmi citea rugăciunea de dezlegare simțeam că Duhul Sfânt efectiv lucrează. Era omul lui Dumnezeu, sfânt! Lucrurile pe care ți le spunea erau simple dar profunde. Era om harismatic, om isihast, om sfânt cu viață sfântă de atunci. În privința părintelui Cleopa, era pedagog desăvârșit, catehet desăvârșit. În fața chiliei părintelui Cleopa erau două șiruri de băncuțe, se așezau oamenii pe ele și le vorbea ore întregi și plecau acasă luminați. Învățau foarte, foarte multe lucruri bune. Cărțile scrise după învățăturile părintelui Cleopa există și le puteți citi. Cred că importante sunt două învățături. Una: în viața aceasta călătorim printre două ziduri care ar trebui să fie frica de Dumnezeu și amintirea față de moarte. Dacă la ele ne gândim, suntem mult, mult mai buni. Și apoi un principiu de viață, se referea dânsul la cele trei direcții în care ar trebui să avem atenție: către Dumnezeu, către semenul nostru și către noi înșine””

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a dat citire Tomosului sinodal emis de Biserica Ortodoxă Română pentru proclamarea canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria: „Smerenia Noastră, după consultarea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, împreună cu toți ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la viețuirea plăcută lui Dumnezeu a acestor Sfinți Cuvioși Părinți, luând aminte la râvna lor vrednică de laudă pentru rugăciune și apărarea dreptei credințe, și căutând folosul duhovnicesc al poporului drept-măritor ce poartă numele lui Hristos, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe și chemând în ajutor Harul Preasfintei, celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, Hotărâm ca, de acum înainte și în veci, Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria, să fie numărați între sfinții Bisericii și să fie pomeniți cu cântări de laudă în ziua lor de prăznuire, la 2 decembrie în fiecare an, urmând ca aceștia să fie înscriși în Sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române”

În aceeași atmosferă de sărbătoare, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, a transmis mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „,Cei doi sfinți, Paisie și Cleopa, au trăit în duh de nevoință, cu post, priveghere și multă rugăciune. Au fost oameni duhovnicești, legați de aceeași râvnă pentru viața sfântă, mărturisitori ai dreptei credințe în vremuri de prigoană și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos prin cuvânt și faptă. Proclamarea canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, împreună cu alți 14 sfinți părinți duhovnicești și mărturisitori ortodocși români din secolul al XX-lea, în contextul împlinirii anul acesta, 2025, a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, ne cheamă să înțelegem cât de minunat lucrează Dumnezeu în mijlocul unui popor smerit și credincios și cât de mare este nevoia de a avea duhovnici adevărați, părinți cu viață sfântă, care să ne lumineze calea dreptei credințe și a sfințeniei. Astăzi, la momentul binecuvântat al proclamării locale a canonizării Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, dorim să exprimăm, alături de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, aprecierea și prețuirea noastră pentru toată lucrarea care s-a desfășurat în această mănăstire, cu multă osteneală și iubire jertfelnică”

La încheierea evenimentului, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan a rostit un cuvânt plin de încărcătură duhovnicească, evocând lucrarea harică a celor doi cuvioși în viața celor care i-au cunoscut: „De la Patriarhul țării, continuând cu ierarhii Sfântului Sinod, dimpreună cu obștea Mănăstirii Sihăstria și cu întreaga conștiință monahală, având alături preoții și credincioșii din parohii, credem și mărturisim că Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa au pătruns, încă din această viaţă, în veşnicia lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu le-a inundat întreaga fiinţă. Harul lui Dumnezeu i-a prefăcut din oameni plămădiţi din ţărâna pământului în sfinţi ai Împărăției Cerurilor. Au dobândit „libertatea fiilor măririi lui Dumnezeu” (Romani 8, 21), adică au fost eliberați de robia morţii și a păcatului. Au dobândit o dureroasă sensibilitate pentru durerea oamenilor, mai dureroasă decât pentru durerea proprie. Au dobândit vederea duhovnicească asupra lucrurilor, oamenilor și evenimentelor. Au pătruns în firea lucrurilor sesizând adevărul, privind adâncurile pe care logica obişnuită, omenească, nu le poate sesiza. Au dobândit harul de a se ruga pentru întreaga lume, nemaifăcând deosebire între prieteni şi vrăjmaşi. Au devenit astfel fii ai Tatălui care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). De-a lungul vremii, mulți creștini au mărturisit că fiind lângă Sfântul Cuvios Paisie, simţeau că acesta se afla sub adumbrirea Duhul Sfânt. Înlăuntrul său ardea un asemenea foc duhovnicesc, încât oricine stătea lângă el percepea dragostea învăluindu-l întru totul, simțeau văpaia Duhului Sfânt care se ruga în Sfântul Paisie cu „suspine negrăite” (Romani 8, 26). În preajma Sfântului Cuvios Cleopa, oamenii descopereau puterea Scripturii şi a Părinţilor, revărsându-se ca o cascadă . „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9). Adâncul Scripturii chema adevărul Părinţilor şi ambele mângâiau, mustrau, întăreau și îmbrățișau mintea și inima celor ce participau la o adevărată Liturghie a Cuvântului. Pentru acest mare dar, arătat în chipurile Sfinţilor Paisie şi Cleopa aducem aleasă recunoştinţă lui Dumnezeu.”

Preacuviosul Părinte stareț Arsenie Popa a încheiat cu un discurs de mulțumire profundă, în care a evocat impactul pe care acești doi sfinți l-au avut asupra vieții monahale și a credincioșilor: „Acești sfinți au revigorat duhovnicește, mai întâi mănăstirea noastră, apoi chiar monahismul românesc și au întărit credința poporului dreptcredincios. În perioada dictaturii comuniste, când multe mănăstiri erau închise, monahii și monahiile erau izgoniți din mănăstirile lor, credința era atacată în mod constant prin toate mijloacele propagandistice ale vremii, acești doi sfinți nu numai că au rămas neclintiți în credința lor, dar au reorganizat mănăstiri întregi, ce apoi au devenit la rândul lor fortărețe ale credinței și nevoinței monahale, au reîmprospătat tradiția de trăire monahală, atât printr-o trăire profundă și neînșelătoare cât și prin cuvântul inspirat de Dumnezeu spus cu mult curaj, mai ales de Sfântul Cuvios Cleopa, dar și cu smerenie și simplitate de Sfântul Cuvios Paisie. Cu atât mai mult în anii de libertate de după ‘90, cuvintele simple dar pline de înțelepciune și de bogăție duhovnicească s-au răspândit cu repeziciune la pelerinii și închinătorii însetați de cuvintele vieții veșnice. Noi, obștea Mănăstirii Sihăstria suntem recunoscători acestor sfinți pentru că au format generații de călugări și au lăsat o tradiție de trăire monahală transmisă din vremuri de demult și continuată până în prezent. În același timp suntem recunoscători față de ierarhii care  au recomandat lucrarea de canonizare, primul dintre aceștia fiind Preafericitul Părinte Daniel, care este fiu duhovnicesc al acestor sfinți”

După Sfânta Liturghie, pelerinii, sub îndrumarea autorităților și a voluntarilor, s-au așezat în șir pentru a se închina cu evlavie la baldachinele în care au fost așezate moaștele celor doi mari părinți duhovnicești.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul „Stâlpi de lumină între munți și cer”: canonizarea Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa, moment de har la Mănăstirea Sihăstria apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici este din anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul”.

   Schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim. Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală, înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş se afla în ruină, astfel că în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Conform pisaniei, lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni.

După anul 1602, aşezământul monastic a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. În anul 1640 s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica „Sf. Nicolae”. Între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, s-au construit cca 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna. După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ, aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică până în anul 1910 – fiind dependentă de marea lavră a Neamţului – sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu. După alte grele încercări (în 1691 la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski) şi după pierderile suferite în secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, un adevărat dezastru în istoria acestei mănăstiri. În luna august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras şi pe Valea Secu. Nevoiţi să se apere între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman numeros şi bine înarmat, eteriştii sunt supuşi asediului timp de 14 zile. Pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu turcii. Amăgiţi de promisiunile acestora, eteriştii s-au predat, dar au fost măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Atunci a murit celebrul luptător grec Iordache Olimpiotul, ars într-un incediu provocat de turci într-un turn de apărare.

Au urmat ani grei, de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile şi Paraclisul „Sf. Nicolae”. În 1832 s-a reconstruit Biserica „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche.

Până la începutul secolului al XX-lea, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Între 1910 şi 1919 se produce separarea aşezământului de la Secu, având în subordine Sihăstria şi Sihla, dar autonomia este din nou pierdută, până în anul 1950. Din punct de vedere constructiv, mănăstirea Secu face parte din categoria aşezămintelor monastice fortificate. Ziduri puternice cu turnuri pătrate închid o incintă dreptunghiulară, pe laturile căreia se înşiră chiliile cu etaj şi toate celelalte construcţii specific mănăstireşti. Un turn-clopotniţă impunător prin masivitatea şi înălţimea sa acoperă intrarea situată la apus, iar în mijlocul complexului arhitectural tronează cu autoritate şi eleganţă ctitoria lui Nestor Ureche.

Construită din piatră şi cărămidă de către meşteri, atât locali cât şi din Ţara Românească, biserica mare prezintă un plan foarte apropiat de specificul moldovenesc, dar în arhitectura sa întâlnim şi notabile influenţe munteneşti, care sunt mai pregnante în sistemul de boltire şi în sprijinirea turlelor.

De la Secu, pelerinul poate porni spre ruinele schitului Nifon, spre mănăstirea Sihăstria, să se reculeagă la mormântul marelui duhovnic Ilie Cleopa. Sau poate trece dealul spre Sihla, nu înainte de a se abate pe la peştera Sfintei Teodora. Şi apoi să coboare spre Agapia şi Văratec. Nu departe de Secu e mănăstirea Neamţ, cu salba de schituri şi sihăstrii din jurul ei: Cărbuna, Branişte, Vovidenia, Procov, Icoana Nouă şi Icoana Veche. Un itinerar spiritual de excepţie: religie, istorie, poveste.

Daniel DIEACONU

Articolul Invitaţie la pelerinaj: Mănăstirea Secu apare prima dată în Ecoul muntilor.