Organizatori sunt Mănăstirea Secu prin stareţul Vichentie Amariei şi Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, Muzeul de Istorie al Moldovei, prin doamna dr. Senica Ţurcanu şi dr. Costică Asăvoae şi dr. Cosmin Niţă. Sunt prezenţi cercetători şi universitari din România şi Republica Moldova, arhivişti, muzeografi etc. Programul este unul dens şi erudit şi aşteptăm un volum al simpozionului de mare valoare…

Articolul Simpozionul Național „Rolul Mănăstirii Secu în viaţa religioasă a Ţării Moldovei”, Ediţia a XII-a, Secu, 15-16 septembrie 2023 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici este din anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul”.

  Schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim. Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală, înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş se afla în ruină, astfel că în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Conform pisaniei, lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni.

        După anul 1602, aşezământul monastic a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. În anul 1640 s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica „Sf. Nicolae”. Între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, s-au construit cca 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna. După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ, aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică până în anul 1910 – fiind dependentă de marea lavră a Neamţului – sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu. După alte grele încercări (în 1691 la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski) şi după pierderile suferite în secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, un adevărat dezastru în istoria acestei mănăstiri. În luna august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras şi pe Valea Secu. Nevoiţi să se apere între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman numeros şi bine înarmat, eteriştii sunt supuşi asediului timp de 14 zile. Pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu turcii. Amăgiţi de promisiunile acestora, eteriştii s-au predat, dar au fost măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Atunci a murit celebrul luptător grec Iordache Olimpiotul, ars într-un incediu provocat de turci într-un turn de apărare.

Au urmat ani grei, de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile şi Paraclisul „Sf. Nicolae”. În 1832 s-a reconstruit Biserica „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche.

Până la începutul secolului al XX-lea, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Între 1910 şi 1919 se produce separarea aşezământului de la Secu, având în subordine Sihăstria şi Sihla, dar autonomia este din nou pierdută, până în anul 1950. Din punct de vedere constructiv, mănăstirea Secu face parte din categoria aşezămintelor monastice fortificate. Ziduri puternice cu turnuri pătrate închid o incintă dreptunghiulară, pe laturile căreia se înşiră chiliile cu etaj şi toate celelalte construcţii specific mănăstireşti. Un turn-clopotniţă impunător prin masivitatea şi înălţimea sa acoperă intrarea situată la apus, iar în mijlocul complexului arhitectural tronează cu autoritate şi eleganţă ctitoria lui Nestor Ureche.

Construită din piatră şi cărămidă de către meşteri, atât locali cât şi din Ţara Românească, biserica mare prezintă un plan foarte apropiat de specificul moldovenesc, dar în arhitectura sa întâlnim şi notabile influenţe munteneşti, care sunt mai pregnante în sistemul de boltire şi în sprijinirea turlelor.

De la Secu, pelerinul poate porni spre ruinele schitului Nifon, spre mănăstirea Sihăstria, să se reculeagă la mormântul marelui duhovnic Ilie Cleopa. Sau poate trece dealul spre Sihla, nu înainte de a se abate pe la peştera Sfintei Teodora. Şi apoi să coboare spre Agapia şi Văratec. Nu departe de Secu e mănăstirea Neamţ, cu salba de schituri şi sihăstrii din jurul ei: Cărbuna, Branişte, Vovidenia, Procov, Icoana Nouă şi Icoana Veche. Un itinerar spiritual de excepţie: religie, istorie, poveste…

Daniel DIEACONU

Articolul Invitaţie la pelerinaj: Mănăstirea Secu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici este din anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul”.

   Schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim. Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală, înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş se afla în ruină, astfel că în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Conform pisaniei, lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni.

După anul 1602, aşezământul monastic a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. În anul 1640 s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica „Sf. Nicolae”. Între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, s-au construit cca 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna. După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ, aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică până în anul 1910 – fiind dependentă de marea lavră a Neamţului – sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu. După alte grele încercări (în 1691 la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski) şi după pierderile suferite în secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, un adevărat dezastru în istoria acestei mănăstiri. În luna august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras şi pe Valea Secu. Nevoiţi să se apere între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman numeros şi bine înarmat, eteriştii sunt supuşi asediului timp de 14 zile. Pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu turcii. Amăgiţi de promisiunile acestora, eteriştii s-au predat, dar au fost măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Atunci a murit celebrul luptător grec Iordache Olimpiotul, ars într-un incediu provocat de turci într-un turn de apărare.

Au urmat ani grei, de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile şi Paraclisul „Sf. Nicolae”. În 1832 s-a reconstruit Biserica „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche.

Până la începutul secolului al XX-lea, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Între 1910 şi 1919 se produce separarea aşezământului de la Secu, având în subordine Sihăstria şi Sihla, dar autonomia este din nou pierdută, până în anul 1950. Din punct de vedere constructiv, mănăstirea Secu face parte din categoria aşezămintelor monastice fortificate. Ziduri puternice cu turnuri pătrate închid o incintă dreptunghiulară, pe laturile căreia se înşiră chiliile cu etaj şi toate celelalte construcţii specific mănăstireşti. Un turn-clopotniţă impunător prin masivitatea şi înălţimea sa acoperă intrarea situată la apus, iar în mijlocul complexului arhitectural tronează cu autoritate şi eleganţă ctitoria lui Nestor Ureche.

Construită din piatră şi cărămidă de către meşteri, atât locali cât şi din Ţara Românească, biserica mare prezintă un plan foarte apropiat de specificul moldovenesc, dar în arhitectura sa întâlnim şi notabile influenţe munteneşti, care sunt mai pregnante în sistemul de boltire şi în sprijinirea turlelor.

De la Secu, pelerinul poate porni spre ruinele schitului Nifon, spre mănăstirea Sihăstria, să se reculeagă la mormântul marelui duhovnic Ilie Cleopa. Sau poate trece dealul spre Sihla, nu înainte de a se abate pe la peştera Sfintei Teodora. Şi apoi să coboare spre Agapia şi Văratec. Nu departe de Secu e mănăstirea Neamţ, cu salba de schituri şi sihăstrii din jurul ei: Cărbuna, Branişte, Vovidenia, Procov, Icoana Nouă şi Icoana Veche. Un itinerar spiritual de excepţie: religie, istorie, poveste.

Daniel DIEACONU

Articolul Invitaţie la pelerinaj: Mănăstirea Secu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Lăcașul, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a fost înființat în 1991 într-o poiană (Hașca) din Munții Stânișoarei de către Arhimandritul Iustin Pârvu și a fost dedicat martirilor din temnițele regimului comunist. Biserica din lemn a fost terminată în 1992. A fost pictată în perioada 1994-2000 în tehnică tempera de către pictorul Mihai Gabor, în stil bizantin, atât în interior, cât și în exterior.  Mănăstirea Paltin-Petru-Vodă este o mănăstire de călugărițe, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, înființată în 2003 pentru a deservi așezămintele sociale, situată mai jos, la nu mare distanță. Biserica este de lemn, construită în stil maramureșean, are la interior pictura în stil bizantin, executată de soții Puric din Cernăuți.

În cadrul complexului format din cele două așezăminte, există un azil de bătrâni (Sfântul Pantelimon, un orfelinat (Acoperământul Maicii Domnului) și un dispensar medical cu cabinete medicale de Medicină Generală și Stomatologie. În comuna Poiana Teiului, la Buba, cum zic sătenii, se află Schitul Poiana, metoc al mănăstirii. Este schit de maici, sfinţirea locului făcându-se în 2009. Stilul arhitectural este cel ştefanian, adaptat unei construcții din lemn.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, primind numele de botez Iosif. Educația primită în familie a fost una în spirit creștin, cu un efect deosebit asupra formării sale, lucrul acesta fiind evident și din educația pe care au primit-o rudele sale. În 1936, tânărul Iosif se retrage la Mănăstirea Durău, unde este și închinoviat. Bătrânii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tânărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstirești, ceea ce, în scurt timp, a și făcut. În 1939, după ce a trecut prin încercările specifice fraților de mănăstire, a primit „botezul” călugăriei, primind numele de Iustin.

În scurt timp este trimis la Seminarul Teologic de la Cernica, unde a început studiul Teologiei, cu toate disciplinele specifice, inclusiv dogmatică, greacă veche, franceză, germană și muzică psaltică, pe care o cunoștea foarte bine.

Ca și mulți dintre dascălii săi, în perioada în care conflictele internaționale escaladau, gândul său a fost acela de dăruire și respect față de credința creștină și neamul românesc. Acest popor a supraviețuit ca neam doar prin păstrarea credinței, singurul liant care a păstrat identitatea românilor aflați la punctul de confluență și de interes a marilor puteri militare de-a lungul timpului. Țelul era acela de a păstra românismul, legat inseparabil de credința creștin ortodoxă. După desființarea de către mareșalul Antonescu a Seminarului de la Cernica, și-a continuat studiile la Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea.

În 1941 este hirotonit preot de către de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor și, doar după un an, pleacă pe frontul de Răsărit ca preot militar. După întoarcerea armelor de la 23 august 1944 se întoarce la Mănăstirea Durău.

Studiile și le-a continuat, începând din 1946, la Seminarul de la Roman. Acolo era printre cei mai mari ca vârstă, deoarece și-a întrerupt studiile de mai multe ori. Acuzat de apartenență la „secta legionară” este arestat și condamnat, pe 14 mai 1948, la 12 ani de închisoare.

Despre chinurile pușcăriei nu prea vorbea. Privea de multe ori în gol, spunea despre Sfânta Liturghie făcută în închisoare, despre cum comunicau între celule, despre cum se spovedeau. Cel mai mult vorbea despre sfinții din închisorilor comuniste… evitând cuvintele directe despre chinurile la care erau supuși.

Periplul prin temnițele comuniste a început la Suceava, din 1949 la Aiud, din 1951 la Baia Sprie în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla și, pentru mai scurt timp, la alte temnițe și lagăre de muncă silnică. Deși trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a corectat, a mai primit 4 ani de temniță la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare în acest sens.

În închisoare a cunoscut pe mulți pe care îi numea „sfinți”, chiar în chilie având câteva moaște ale acestora, luate de la cimitirul de la Aiud. Le arăta pelerinilor, îndemnându-i să miroase și să simtă cum „supură” mir.

Pe data de 14 mai 1964 este eliberat și se reîntoarce la casa părintească din Petru Vodă, Nu mult după întoarcerea acasă, mama sa, Ana, se duce la Domnul, iar părintele, fiindu-i interzis să se întoarcă la mănăstire, lucrează ca muncitor forestier în zonă. Ofițerul de securitate care îl avea sub observație i-a aprobat în 1966 să se ducă la mănăstire, alegând o chilie retrasă de la Mănăstirea Secu. La această mănăstire i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină.

În 1975 a primit aprobarea să viziteze Sfântul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securității rămânând acolo, lucru care i-a fost și propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în țară, alături de semenii săi, iar misiunea sa nu se încheiase și hotărâse să meargă mai departe în promovarea credinței creștine și a dragostei de țară și neam. La întoarcere, a fost trimis la Mănăstirea Bistrița.

După căderea comunismului, în 1991 se reîntoarce la Mănăstirea Secu, unde nu stă prea mult, ci vine în satul natal și hotărăște să facă o mică bisericuță și o chilie retrasă aproape de stâna de pe poiana Hașca, în capătul pârâului Bolătău. Imediat i-au sărit în ajutor sătenii. Unii cu caii cărau lemne din pădure, alții cu tractoare duceau piatră. Avea alături 2 călugări imediat după ce a venit, dar un sat întreg de partea sa. Participa la toată muncă ce se făcea acolo. Deși chinuit în temnițe părintele lucra cot la cot cu ceilalți oameni.

Când s-a dus zvonul în împrejurimi și în întreaga țară, au început să vină multe fonduri, iar mica bisericuță a devenit o bijuterie, foarte frumos pictată și decorată. Alături de părintele au venit apoi mulți frați și călugări, obștea mănăstirii crescând în continuu. În cimitirul mănăstirii au fost înmormântate mari personalități ce au suferit în temnițele comuniste: părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu şi alții.

De pe pârâul Bolătăului au fost cărate tone de piatră pentru temelia micii bisericuțe. Ca o amintire, imediat ce a fost terminată temelia, o ploaie a umplut tot locul cu apă, astfel că a trebuit să fie spartă pentru a se scurge apa și să se usuce din nou locul pentru a putea fi turnată „nisipeala” (pietrișul care umple spațiul până la nivelul pardoselii). Biserica a început să fie construită din bârne cioplite, după modelul zonei.

În partea nordică a bisericii a fost ridicată o mică căsuță, cred că avea două chilii inițial, una dintre ele a părintelui Iustin. Ulterior s-a modificat construcția, dar cele două chilii, inclusiv cea a părintelui, au rămas intacte, exact ca la început. În acea chilie a stat părintele până când s-a mutat la Mănăstirea Paltin, spre a fi îngrijit mai bine de maicile de acolo. Slujirea în noua bisericuță a început la 8 noiembrie 1994.

În 1995, după doar 4 ani de la prima piatră de temelie, deja obștea mănăstirească ajunsese la 80 de călugări și frați de mănăstire. La acest număr se poate adăuga cel al maicilor de la noua ctitorie caritabilă (25 de viețuitoare), aflată la 2 km mai spre sud, inițial desfășurându-și activitatea tot sub ascultarea și ajutorul părintelui Iustin.

Materialul integral îl puteți citi aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

FOTO: Petru ARSINTE

Articolul Despre Mănăstirea Petru Vodă și ctitorul ei, Părintele Iustin Pârvu apare prima dată în Ecoul muntilor.