Era o mare bucurie pe care o aveam în timpul vacanţelor. Pe timpul vacanţei de iarnă era mai uşor pentru mine că mă duceam cu calul cu sanciul la transport de butuci din pădure la râul Bistriţa. Luam în buzunar câte unul sau câte două pachete de ţigări şi le dădeam muncitorilor, care-mi încărcau sanciul şi eu eram numai birjar. Transportam aceşti butuci la Bistriţa, unde le cuba şi le prelua un evreu pe nume Vuc Soicher. Când nu aveam de cărat butuci, mă dădeam cu sania sau cu schiurile cu prietenii.

Pe timpul vacanţelor de vară era mai greu pentru mine că mă lua tata la coasă până la ora 8, când pleca la serviciu. Apoi mă duceam să împrăştii brazdele cosite ca să se usuce şi apoi mergeam cu tata la strâns în căpiţe.

În vacanţa de vară din anul 1944 am lucrat pe Ceahlău la defrişări de jnepeni cu Mihai Bulai, viitorul şef de ocol, şi cu Gică Ungureanu, fiul preotului Ungureanu, sub supravegherea brigadierului Gheorghe Coroamă. În vara lui 1946 lucrat pe muntele Ceahlău, cu aceiaşi oameni la executarea noii fundaţii a cabanei Măcărescu. Era 23 august şi l-am întrebat pe Mihai Bulai: „Tu ştii ce zi e astăzi? E ziua naţională!”. Atunci Mihai a pus mâinile la gură pâlnie şi a strigat: „Trăiască 23 august!”. Ne-a auzit brigadierul, care a zis că ne dă el comunism, că nu va trece mult timp şi de fiecare cracă va fi spânzurat câte un comunist. Am aflat apoi că era un mare opozant al comunismului şi că la scurt timp a şi fost arestat.

***

În timpul cât am lucrat la cabană, dormeam la Durău, la mănăstire. Într-o seară, când stăteam pe balcon, am văzut un călugăr răcnind şi fugind prin curtea mănăstirii… Un alt călugăr se spânzurase lângă uşa care era încuiată şi când călugărul, care era voinic, s-a izbit în uşă, a dat-o peste cel spânzurat, s-a speriat şi fugea răcnind…

Camera în care dormeam la Durău fusese a unui pictor-călugăr, Varahil Moraru, şi alături, într-o altă cameră, erau picturi ale sale, printre care şi un nud al unei femei din Ceahlău. Gică Ungureanu, fiu de preot, atunci când tuna şi fulgera, se ruga la o icoană a unui sfânt şi o săruta cu pioşenie. Mihai Bulai a schimbat icoana cu tabloul nud în timp ce noi am fost la toaletă. Vremea fiind cumplită, Gică se ruga şi săruta tabloul, până când la un fulger mai puternic şi-a dat seama că pupa în fund pe Nuţa. Ne-a ameninţat că ne spune părintelui, dar s-a liniştit apoi, râzând şi el de năstruşnicie…

***

În cel de-al doilea război mondial aveam doar 13 ani şi eram la seminar la Roman, dar datorită războiului am fost trimişi acasă. Acasă când am ajuns, tata săpa un adăpost şi a îngropat mai multe lucruri într-o magazie de lemne. Păsările au rămas închise într-o curte şi purcelul sub cerdac cu multă mâncare. Am plecat în Fundoaie, unde erau mai multe familii, printre care şi cea a dascălului Vasiliu, care nu avea o mână.

Când au venit ruşii, ne-au prins şi ne-au buzunărit, şi pe mine şi pe Mihai Bulai ne-au luat să-i ducem până la Coacăz, unde erau nemţi şi unguri. Pe drum, nemţii au deschis focul şi noi am scăpat fugind prin pădure. Când am ajuns acasă n-am mai găsit nici un animal, nici porc, nici găini şi mama a începu a plânge. Dar tata a zis că nu-i nimic, important e că am scăpat noi, om creşte alte găini şi alţi porci…”

Articolul Poveşti şi amintiri apare prima dată în Ecoul muntilor.

Lăcașul, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a fost înființat în 1991 într-o poiană (Hașca) din Munții Stânișoarei de către Arhimandritul Iustin Pârvu și a fost dedicat martirilor din temnițele regimului comunist. Biserica din lemn a fost terminată în 1992. A fost pictată în perioada 1994-2000 în tehnică tempera de către pictorul Mihai Gabor, în stil bizantin, atât în interior, cât și în exterior.  Mănăstirea Paltin-Petru-Vodă este o mănăstire de călugărițe, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, înființată în 2003 pentru a deservi așezămintele sociale, situată mai jos, la nu mare distanță. Biserica este de lemn, construită în stil maramureșean, are la interior pictura în stil bizantin, executată de soții Puric din Cernăuți.

În cadrul complexului format din cele două așezăminte, există un azil de bătrâni (Sfântul Pantelimon, un orfelinat (Acoperământul Maicii Domnului) și un dispensar medical cu cabinete medicale de Medicină Generală și Stomatologie. În comuna Poiana Teiului, la Buba, cum zic sătenii, se află Schitul Poiana, metoc al mănăstirii. Este schit de maici, sfinţirea locului făcându-se în 2009. Stilul arhitectural este cel ştefanian, adaptat unei construcții din lemn.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, primind numele de botez Iosif. Educația primită în familie a fost una în spirit creștin, cu un efect deosebit asupra formării sale, lucrul acesta fiind evident și din educația pe care au primit-o rudele sale. În 1936, tânărul Iosif se retrage la Mănăstirea Durău, unde este și închinoviat. Bătrânii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tânărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstirești, ceea ce, în scurt timp, a și făcut. În 1939, după ce a trecut prin încercările specifice fraților de mănăstire, a primit „botezul” călugăriei, primind numele de Iustin.

În scurt timp este trimis la Seminarul Teologic de la Cernica, unde a început studiul Teologiei, cu toate disciplinele specifice, inclusiv dogmatică, greacă veche, franceză, germană și muzică psaltică, pe care o cunoștea foarte bine.

Ca și mulți dintre dascălii săi, în perioada în care conflictele internaționale escaladau, gândul său a fost acela de dăruire și respect față de credința creștină și neamul românesc. Acest popor a supraviețuit ca neam doar prin păstrarea credinței, singurul liant care a păstrat identitatea românilor aflați la punctul de confluență și de interes a marilor puteri militare de-a lungul timpului. Țelul era acela de a păstra românismul, legat inseparabil de credința creștin ortodoxă. După desființarea de către mareșalul Antonescu a Seminarului de la Cernica, și-a continuat studiile la Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea.

În 1941 este hirotonit preot de către de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor și, doar după un an, pleacă pe frontul de Răsărit ca preot militar. După întoarcerea armelor de la 23 august 1944 se întoarce la Mănăstirea Durău.

Studiile și le-a continuat, începând din 1946, la Seminarul de la Roman. Acolo era printre cei mai mari ca vârstă, deoarece și-a întrerupt studiile de mai multe ori. Acuzat de apartenență la „secta legionară” este arestat și condamnat, pe 14 mai 1948, la 12 ani de închisoare.

Despre chinurile pușcăriei nu prea vorbea. Privea de multe ori în gol, spunea despre Sfânta Liturghie făcută în închisoare, despre cum comunicau între celule, despre cum se spovedeau. Cel mai mult vorbea despre sfinții din închisorilor comuniste… evitând cuvintele directe despre chinurile la care erau supuși.

Periplul prin temnițele comuniste a început la Suceava, din 1949 la Aiud, din 1951 la Baia Sprie în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla și, pentru mai scurt timp, la alte temnițe și lagăre de muncă silnică. Deși trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a corectat, a mai primit 4 ani de temniță la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare în acest sens.

În închisoare a cunoscut pe mulți pe care îi numea „sfinți”, chiar în chilie având câteva moaște ale acestora, luate de la cimitirul de la Aiud. Le arăta pelerinilor, îndemnându-i să miroase și să simtă cum „supură” mir.

Pe data de 14 mai 1964 este eliberat și se reîntoarce la casa părintească din Petru Vodă, Nu mult după întoarcerea acasă, mama sa, Ana, se duce la Domnul, iar părintele, fiindu-i interzis să se întoarcă la mănăstire, lucrează ca muncitor forestier în zonă. Ofițerul de securitate care îl avea sub observație i-a aprobat în 1966 să se ducă la mănăstire, alegând o chilie retrasă de la Mănăstirea Secu. La această mănăstire i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină.

În 1975 a primit aprobarea să viziteze Sfântul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securității rămânând acolo, lucru care i-a fost și propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în țară, alături de semenii săi, iar misiunea sa nu se încheiase și hotărâse să meargă mai departe în promovarea credinței creștine și a dragostei de țară și neam. La întoarcere, a fost trimis la Mănăstirea Bistrița.

După căderea comunismului, în 1991 se reîntoarce la Mănăstirea Secu, unde nu stă prea mult, ci vine în satul natal și hotărăște să facă o mică bisericuță și o chilie retrasă aproape de stâna de pe poiana Hașca, în capătul pârâului Bolătău. Imediat i-au sărit în ajutor sătenii. Unii cu caii cărau lemne din pădure, alții cu tractoare duceau piatră. Avea alături 2 călugări imediat după ce a venit, dar un sat întreg de partea sa. Participa la toată muncă ce se făcea acolo. Deși chinuit în temnițe părintele lucra cot la cot cu ceilalți oameni.

Când s-a dus zvonul în împrejurimi și în întreaga țară, au început să vină multe fonduri, iar mica bisericuță a devenit o bijuterie, foarte frumos pictată și decorată. Alături de părintele au venit apoi mulți frați și călugări, obștea mănăstirii crescând în continuu. În cimitirul mănăstirii au fost înmormântate mari personalități ce au suferit în temnițele comuniste: părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu şi alții.

De pe pârâul Bolătăului au fost cărate tone de piatră pentru temelia micii bisericuțe. Ca o amintire, imediat ce a fost terminată temelia, o ploaie a umplut tot locul cu apă, astfel că a trebuit să fie spartă pentru a se scurge apa și să se usuce din nou locul pentru a putea fi turnată „nisipeala” (pietrișul care umple spațiul până la nivelul pardoselii). Biserica a început să fie construită din bârne cioplite, după modelul zonei.

În partea nordică a bisericii a fost ridicată o mică căsuță, cred că avea două chilii inițial, una dintre ele a părintelui Iustin. Ulterior s-a modificat construcția, dar cele două chilii, inclusiv cea a părintelui, au rămas intacte, exact ca la început. În acea chilie a stat părintele până când s-a mutat la Mănăstirea Paltin, spre a fi îngrijit mai bine de maicile de acolo. Slujirea în noua bisericuță a început la 8 noiembrie 1994.

În 1995, după doar 4 ani de la prima piatră de temelie, deja obștea mănăstirească ajunsese la 80 de călugări și frați de mănăstire. La acest număr se poate adăuga cel al maicilor de la noua ctitorie caritabilă (25 de viețuitoare), aflată la 2 km mai spre sud, inițial desfășurându-și activitatea tot sub ascultarea și ajutorul părintelui Iustin.

Materialul integral îl puteți citi aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

FOTO: Petru ARSINTE

Articolul Despre Mănăstirea Petru Vodă și ctitorul ei, Părintele Iustin Pârvu apare prima dată în Ecoul muntilor.